Urări de sărbatori

Vă urez un Crăciun fericit, sănătate şi linişte sufletească alături de cei dragi vouă. Sper ca în aceste zile de sărbatoare să vă bucuraţi de prezenţa celor apropiaţi, pentru că acestea sunt cele mai frumoase clipe pe care le trăim în viaţă. Găsiţi speranţa sinceră şi puterea de a o lua de la capăt, chiar dacă probleme din jur ne fac pe majoritatea dintre noi mai trişti.

Trag nădejde că într-o zi, sper cât mai curând, acei oameni dezamăgiţi de perspectivele viitorului să aibă parte de motive de bucurie, ştiind că şi-au adus contribuţia la schimbarea în bine a tării în care ne-am născut şi cel mai probabil vom trăi până la capătul zilelor noastre.

Să ne auzim cu bine. La mulţi ani!

După 21 de ani

Fiindcă nu-mi este indiferent şi nu pot trece cu vederea evenimentele care au avut loc în România zilelor din decembrie 1989, mă întreb dacă aş mai putea spune altceva, decât ce am mai spus până acum?

Mă rog, poate acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru cei care apar an de an la posturile de televiziune sau în ziare, şi repetă la nesfârşit aceleaşi chestiuni care şi-au dovedit inutilitatea.

Şi pentru că tot i-am adus în discuţie, dintre cei care ne vorbesc despre ce s-a întâmplat atunci, nu pot remarca faptul că sunt două categorii de oameni: unii care dau impresia că ştiu multe, dar în realitate cunosc prea puţin şi alţii care ezită şi spun prea puţin, deşi ştiu destul de multe.

Astfel, mi-e greu să cred că prea curând se vor afla mai multe, decât cele ce s-au spus până acum. Poate, aşa cum se întâmplă în general cu marile evenimente care au un impact puternic asupra societăţilor, anumite părţi din adevăr se vor afla peste mai mulţi ani, iar actorii principali nu vor mai plăti pentru faptele lor, decât în paginile manualelor de istorie...

Să le fie ţărâna uşoară celor ce-au murit acum 21 de ani, iar nouă să ne fie fie amitirea lor drept cea mai mare motivaţie pentru lucrurile asupra cărora nu trebuie să le ignorăm.

Doamne ajută!

Gândurile unui român de 1 Decembrie

Despre România şi români s-au scris şi spus atât de multe lucruri, încât mă tem ca şi eu să nu apelez la clişeele întâlnite în orice cuvântare, cu ocazia momentelor în care suntem mândri de ţara noastră sau a celor în care spunem cu regret că n-am avut şansă, şi de aceea nu ne-am născut în locul potrivit.

Poate şi de aceea România este privită diferit, în funcţie de momentele de fericire sau de problemele prin care trec cetăţenii săi. În mod ciudat, apelul la unitate cu ocazia sărbătoririi zilei naţionale a devenit un paradox, dat fiind faptul că România este o ţară divizată atât teritorial, prin pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cât şi uman, deoarece se pare că nu putem trăi decât despărţiti si ingnoranţi unii faţă de ceilalţi.

Astfel, fie că recunoaştem sau nu, solidaritatea între români este un lucru rar. Nu cred că trebuie să mai dau exemple pentru a demonstra ceea ce spun. În cele din urmă, răspunsurile se află la fiecare dintre noi.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că în trecut, probabil datorită vârstei, nu-mi era greu să folosesc cuvinte mari pentru a evidenţia originile românesti. Acum, odată cu trecerea anilor şi după ce i-am citit pe Octavian Plaler, Petre Ţuţea sau Emil Cioran mă văd nevoit să fiu mai reţinut.

Astăzi, imi este suficient să-l citez pe O.Paler, cel care spunea că “România nu este doar o ţară, ci un destin”. Aşadar, nu-mi rămâne decât să-mi accept destinul cu bune şi rele, şi cu speranţa unui om încercat, aşa cum cred că sunt eu, care trebuie să creadă în viitorul său legat de ţara în care trăieşte.

Ştiu că de multe ori ne este mult mai la îndemână să avem regrete faţă de România. Sunt multe probleme şi cel mai probabil ele nu se vor rezolva prea curând. Totuşi, ţara asta nu se poate schimba în bine decât dacă noi nu ne vom schimba în bine modul în care alegem să trăim aici.

Spunem că suntem mici şi oricum deciziile nu depind de noi.Cu toate astea, ne alegem singuri reprezentanţii politici şi se pare că de prea puţine ori ne-a interesat cu adevărat ceea ce votăm.

Închei prin a-mi aduce aminte de spusele lui Constantin Rădulescu-Motru din “Sufletul neamului nostru“ în care vorbea despre sentimentele sincere de patriotism ale românilor ce fac lucruri atât de simple, dar cu o mai mare importanţă decât orice discurs politic.

Printre exemplele sale, erau cele ale românilor care îşi cresc şi educă bine copiii, a profesorilor care îşi respecta meseria, a tuturor românilor care îşi fac pur şi simplu datoria faţă de ei şi ţara lor.

Problemele unui stat reformat

De peste douăzeci de ani România se află într-o continuuă schimbare. Astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate guvernele postdecembriste au căutat soluţii pentru problemele tinerei noastre societăţi democratice.

Cu toate că reforma ar presupune modificări prin care instituţiile statului să functioneze mai bine decât au făcut-o în trecut, pentru decidenţii politici actuali şi nu numai, reforma este sinomimă cu reducerile de salarii sau de personal,ori desfinţarea de şcoli, spitale, etc.

Fără îndoială, sistemul politic comunist al statului centralizat nu mai putea funcţiona la fel într-o democraţie liberală, aşa cum trebuie şi sper să rămână România. Cu pretextul schimbării şi al adaptării la o piaţă economică bazată pe principiul competitivităţii, statul roman a început să funcţioneze după regulile unei jungle, în care oamenii sunt deasupra legilor prin influenţe de tip economic şi/sau politic.

Într-un asemenea context, pe lângă cei puţini care au reuşit să facă faţă competitivităţii noilor pieţe economice, masele de oameni educaţi în comunism au ramas marii perdanţi ai trecerii extreme de la o societate închisă către una deschisă.

Sigur, ar fi fost de dorit găsirea unui echilibru, iar astfel schimbarea unui sistem politic cu altul nou să fie pe deplin înţeleasă şi adoptată de către oamenii care până atunci nu au avut posibilitatea de a-şi alege singuri destinul.

Din păcate, asta nu s-a reuşit şi cred că nu a fost nicio dorinţă mult prea mare de a încerca din partea decidenţilor politici şi a guvernanţilor. În linii mari, cu toţii ne-am obişnuit să spunem de ce sunt dictaturiile novice şi de ce democraţiile trebuie să triumfe.

Totuşi, am ignorant cu sau fără voia noastră un lucru foarte important: toţi oamenii vor să fie liberi, dar o libertate fără suport material este pusă mereu la îndoială de tentaţia unei dictaturi, în care drepturile civice si politice sunt trecute în plan secund prin siguranţa materială oferită de către un stat cu rol de decizie central în viaţa propriilor ceţăţeni.

Nu e pentru nimeni vreun secret şi nici ceva de ignorat faptul că în România, ca şi-n celelalte state foste comuniste din Europa de Est, există dezamăgiri profunde faţă de modul în care funcţioneză democraţiile, iar în acest sens cele mai mari probleme sunt de ordin economic.

De la dezamăgiri până la nostalgia faţă de trecut nu sunt prea mulţi paşi, şi asta se poate observa în sondajele de opinie, precum şi la vot, atunci când avem de-a face ori cu o rată mare de absenteism sau vedem cum partidele de extremă câştigă noi voturi pe fundalul nemulţumirilor generale.

Faţă de toate lucrurile menţionate anterior şi ca să revin la ideea de reformă a statului, în primul rând trebuie să ştim ce tip de stat vrem să avem. Dorim un stat socialist care să acorde mai multă protecţie socială, dar pentru care trebuie să platim taxe mai mari?

Sau un stat minimal, aşa cum vor liberalii? În acest caz rolul statului este acela de a crea condiţii egale pentru competivitate, taxarea fiind mai redusă, iar protecţia socială nu are susţinere materială precum în modelul socialist.

Ştiu cum sunt privite astfel de discuţii sau idei. Se consideră că teoria rămâne teorie iar practica este cea care o vedem în fiecare zi. Pentru că vreau sa contrazic modul acesta de gândire, cred că rolul ideilor este foarte important şi de aceea ideile trebuie să fie adaptate pentru ai fi puse în practică, adică la realitatea cotidiană.

Mă gândesc că dacă pe lângă cele două scopuri ale clasei politice româneşti postdemcebriste, de a fi membri în N.A.T.O. şi de aderare la U.E., ar fi fost foarte bine dacă exista o viziune politică asupra rolului pe care trebuie să-l aibă statul în viaţa cetăţenilor prin instituţiile sale şi extern, cu privire la raporturile dintre noi şi celelalte state cu care suntem nevoiţi să interacţionăm.

Este de apreciat compromisul şi dorinţa comună a tuturor forţelor politice de a fi îndeplinit acele două misiuni, însă problemele României nu se opresc aici. Din contră, fără să ştim ce vrem să facem cu adevărat, riscăm ca prin desele schimbari să ne pierdem rolul şi rostul în cadrul celor două organizaţii, iar cel mai mare rău care şi-l poate face singur statul roman este acela ca proprii săi cetăteni să fie dezamăgiţi de el.

Câteva precizări

Nu ştiu în ce măsură viaţa mai face rating la televiziune, însă moarte sigur face. Spun asta pentru că astăzi, odată cu trecerea în nefiinţă a poetului Adrian Păunescu, a început o serie de emisiuni cu privire la acest subiect.

Ştiu că statul de persoană publică nu poate fi ignorant de nicio organizaţie mass-media, motivele fiind de înţeles. De aceea, nu vreau să pun la îndoială informarea publicului, ci modul în care ea se realizează.

Din păcate, de prea multe ori jurnaliştii tind să exagereze, maximilizând intensitatea emotivă a unor asemenea evenimente. Totuşi, mă întreb dacă nu cumva şi o persoană publică are dreptul să moară într-o minimă decenţă?

Probabil, din raţiuni financiare, ce ţin cerinţele pieţei, şi pe scenarii deja cunoscute în cazurilor altor personalităţi publice care au trecut la cele sfinte, s-ar putea intui faptul că următoarele subiecte vor fi despre bunurilor răposatului şi implicit certurile din familie.

Nu, nu vreau să dau lecţii de jurnalistică sau să-i spun cuiva cum să-şi facă datoria. Ştiu că am la dispoziţie telecomanda în caz de nemulţumiri şi posibilitatea de a nu cumpara respectivele ziare.

În cel mai bun caz, dacă cineva este interesat de ceea ce scriu pe blog, îmi poate împărtăşi opiniile sau le poate taxa, atunci când crede de cuvinţă.

În final, pentru că despre Adrian Păunescu se fac acum tot felul de etichetări şi inevitabil îi sunt judecate alegerile din viaţă, cred că ar fi bine să nu judecăm mai mult decât ne-ar putea judeca alţii pe noi înşine.

Cu bune şi rele, a fost un român care lasă în urma sa 50 de cărţi, concertele cenaclului Flacăra şi nu în ultimul rând, cele două imnuri de fotbal care le-a compus pentru echipele de fotbal Universitatea Craiova şi Rapid Bucureşti.

Dumnezeu sa-L ierte şi să-L odihnească în pace.

Încercările Opoziţie şi rezistenţa guvernanţilor

Revalidat de către Parlament după ultima moţiunea de cenzură depusă de partidele de opoziţie, Alianţa P.S.D.+P.C. şi P.N.L., Guvernul Boc a trecut până în prezent, patru din cele cinci încercări de a-l demite. Cumva, toată întâmplarea aceasta îmi aduce aminte de jocul Mario, diferenţa fiind de cele trei vieţi de care dispuneai pentru a continua.

Cum totuşi, viaţa reală e mai complexă decât un joc de calculator, rând pe rând preşedintele României şi parlamentarii puterii girează încrederea unui cabinet de miniştri nepopulari, a cărei “competenţă” se poate măsura în sondajele de opinie, sau mai simplu se poate auzi în orice loc public, atunci când este discutată situaţia din ţara noastră.

Şi pentru că lucrurile nu se termină aici, Opoziţia a depus o noua moţiune de cenzură legat de Legea Educaţiei. Nu am prea multe dubii privind final… Poate doar câteva voturi în plus, dar nu suficient de multe pentru a trece moţiunea.

În general ştiu că este bine să fim optimişti sau să păstrăm aparenţele, dar în acelaşi timp este improbabil ca un om politic ce beneficiază de resursele puterii să voteze din raţiuni de conştiinţă sau să ţină cont de dorinţele electoratului, care de obicei uita să-şi sanţioneze reprezentaţii aflaţi la conducerea Ţării.

Faţă de acest aspect, am citit de curând două perspective interesante. Pe deoparte, profesorul Cristian Pârvulescu vorbea că în cazul unui nou eşec, Opoziţia ar putea avea mari probleme legate de credibilitatea încercărilor sale de a destitui Guvernul Boc, iar asta ar însemna automat puncte în plus pentru partidele de extremă, poate singurii beneficiari ai frustărilor actuale.

Pe de altă parte, poate din dorinţa de a vedea partea plină a paharului, consultantul politic Dan Andronic, cunoscut mai nou pentru poziţiile publice favorabile guvernanţilor şi preşedintelui Băsescu, spunea că moţiunile de cenzură peste care trec guvernanţii pot aduce măriri de capital electoral, deoarece reprezintă ideea de rezistenţă în faţa presiunilor politice şi sociale.

Fără îndoială, cele două perspective expuse anterior sunt interesante şi captivante. Cu toate acestea, nu împărtaşesc niciuna dintre cele două analize, deoarece cred că cea mai mare greşeala a Opoziţie ar fi să nu încerce utilizarea mijloacelor legale de care dispune pentru a taxa lipsa de perfomanţă a guvernanţilor.

Şi nu, chiar e greu de crezut că rezistenţa Guvernului Boc ar putea atrage un capital electoral mai mare după moţiunile de cenzură peste care a reuşit să treacă. Pe lânga preşedinte şi parlamentarii puterii, poate doar cei care traiesc în afara graniţelor României, şi nu iau contact direct cu ceea ce se întâmpla aici, ar putea fi în favoarea unei administrări îndoielnice a statului, precum este cea prezentă.

În final, prefer să-l citez pe George Soros: ”Chiar şi o bătalie pierdută merită dusă.”

Toamna protestelor

Pentru că trăim într-o nemulţumire permanentă din cauza crizei economice şi a modului în care suntem guvernanţi, se poate observa cum protestele încep să fie o obişnuinţă în ştirile zilnice. Astfel, asemenea unor agricultori, guvernul Boc îşi culege “roadele” în această perioadă. Ce-i drept, atunci când cultivi promisiuni exagerate şi apelezi la ură, nu te poţi aştepta decât la resentimentele celor care consideră ca au fost înşelaţi.

Deoarece nu avem cultura de protest a francezilor sau italienilor, probabil nu vom avea prea curând milioane de protestatari pe străzi, precum se întâmplă în state cu democraţii mai vechi, în care cetăţenii îşi cunosc drepturile şi responsabilităţile, protestul fiind un lucru esenţial atunci când decidenţii nu vor să ia act de realitate.

Ştim că liderii de sindicat din România, în general, nu au o imagine prea bună, printre motive fiind şi legăturile politice sau economice în care sunt sau au fost implicaţi. Însă, chiar şi aşa, în contextul actual, presiunea pentru a organiza proteste vine de jos în sus, de la sindicalişti.

Aşadar, sindicaliştii români protestează pentru că se mimează dialogul social dintre ei şi guvernanti, în care niciuna din părţile implicate nu vrea să asculte, iar tot ce fac şi unii şi alţii este să se acuze şi să îşi scuze neputinţa.

Fără îndoială, avem probleme multe şi soluţii puţine. Dacă se va continua în ritmul de faţă, ne va fi tot mai greu. Inclin să cred că sunt puţini cei care nu-i interesează ce se întâmplă în jurul lor cu educaţia, sistemul sanitar, justiţia sau locurile de muncă.

Desigur, există alternativa ignoranţei care dacă este susţinută de un trai de viaţă foarte ridicat poate permite vizualiarea problemelor societatăţii româneşti asemenea unui spectacol.

Ce cred că va fi în continuare? Dacă despre actuala guvernare nu se mai pot spune prea multe, poate doar să-i fie numărate zilele până în momentul în care îşi va depune mandatul, cu privire la viitorii guvernanţi sper ca aceştia să nu mai cultive semânţa urii şi a promisiunilor deşarte, ci să pună mai mult accent pe puterea ideilor şi a proiectelor.

Nostalgia trecutului

În general, odată cu trecerea anilor, simţim cum apare sentimentul de nostalgie al amintirilor din copilărie. Chiar dacă atunci cand eram mici aşteptam cu nerăbdare trecerea timpului pentru a fi şi noi oameni mari, iar in loc de maşinuţele cumpărate de părinţi, visam la ziua în care vom conduce o maşină adevarată, acum parcă am vrea să ne întoarcem la anii în care viaţa avea farmecul ei aparte.

Fiindcă nu putem da timpul înapoi, ne consolăm cu gândul că fiecare clipa este unică şi irepetabilă, iar despre amintiri se pot discuta multe, în funcţie de memoria noastră selectivă.

Am facut această introducere pentru a discuta tot despre amintiri, mai exact de trecutul nostru de până în ’89, în condiţiile în care comparăm regimul comunist cu democraţia postdecembristă.

Probabil, fiecare dintre noi a discutat măcar odată cu cineva de peste 40-50 de ani care ne-a spus că “tot mai bine era pe timpul comuniştilor”. La auzul unor asemenea vorbe eram uimiţi şi căutam să ne răspundem la o întrebare ce o consideram simplă. Cum să-ţi fie dor de o societate închisă din moment ce libertatea este de nepreţuit?

Şi pentru că ceea ce ne interesează sunt răspunsurile, unele ne-au fost prezentate în sondajul realizat de CSOP la comanda Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în perioada 27 august-2 septembrie a.c. .

Aşadar, şase români din zece regretă perioada comunistă, printre motive fiind invocate situaţia locurilor de muncă, nivelul de trai şi deţinerea unei locuinţe. De menţionat este faptul că în urmă cu patru ani, 53% considerau comunismul o idee bună. Se poate remarca lesne panta ascendentă pe care se află percepţia pozitivă a comunismului.

Faţă de chestiunile negative existente într-un regim politic totalitar de tipul comunismului, şapte români din zece au considerat lipsa libertăţii, precum şi nemulţumirile legate de problema alimentelor, dar şi cele ce ţin de informaţiile provenite din mass-media, libertatea presei nefiind un lucru specific societăţilor închise.

Ce spun tinerii despre perioada comunistă? În 2008, potrivit unui studiu realizat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, peste 30% dintre studenţi au răspuns că în România era mai bine înainte de 1989. De asemnea, o treime dintre studenţi ar prefera instaurarea unui regim autoritar dacă acesta le-ar îmbunătăţi calitatea vieţii şi doar 24% s-ar opune unei dictaturi.

Pentru că la prima vedere s-ar putea vorbi despre o caracteristică a românilor, de a ne regreta trecutul comunist, nici vecinii noştri nu stau mai bine cu privire la modul în care se raportează la comunism.

Astfel, în studii realizate în 2009, 72% dintre unguri considerau că trăiesc vremuri mai grele decât în perioada comunistă. La scurtă distanţă de ei s-au aflat bulgarii şi ucraienienii care spuneau acelaşi lucru, într-un procentaj de 62%.

Având în vedere cifrele, s-ar putea spune că trăim un paradox. Deşi avem libertate, regretăm vremuri în care nu se punea prea mare preţ pe ea. Chiar dacă ne putem decide singuri soarta, deplângem zilele în care statul prin instituţiile sale ne spunea ce este "bine" şi "rău".

Nu ştiu dacă aceste studii chiar sunt de interes pentru decidenţi sau clasa politică. Ce ştiu însă, este că niciun om nu se plânge când îi merge bine. Nemulţumirile actuale şi nostalgia faţă de trecutul comunist reprezintă o consecinţă a faptului că regimul politic democratic nu este cu adevărat pus în practică şi înteles de către toţi cetăţenii statului.

Concluzia este că deficienţele guvernărilor democratice pot alimenta nostalgiile unor regimuri politice autoritare, predispoziţia la totalitarism fiind mereu mult mai aproape decât ne-am aştepta.

Dreapta şi Stânga

Chiar dacă subiectul doctrinelor politice este privit în prezent ca fiind unul ce ţine mai mult de istoria ideilor politice şi mai puţin de realitatea actualelor contexte sociale şi economice, discuţia asupra celor două curente politice, Dreapta şi Stânga, rămâne în continuare importantă pentru scena publică.

Pentru că uneori există anumite neclarităţi cu privire la folosirea termenilor de "dreapta"şi "stânga", trebuie spus că au fost utilizaţi pentru prima dată în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789, atunci când printr-o simplă aşezare în sală, susţinătorii monarhiei s-au poziţionat la dreapta iar cei ai republicii în stânga.

Începând cu acel moment şi până în zilele noastre, ruptura dintre cele două opţiuni a cunoscut diverse momente, în mare parte, fiind într-o permanentă stare conflictuală din cauza ideilor diferite dintre Dreapta şi Stânga.

Poate cea mai importantă diferenţă dintre cele două constă în rolul statului în societate. Şi pe aceasta cale apar două perspective:

-cei de stânga ne spun că statul trebuie să fie unul puternic şi, de asemenea, cu o importanţă majoră în viaţa indivizilor. Aşadar, se pune accent pe taxe care să asigure finanţarea unor programe de protecţie socială pentru colectivitate.

-Pe de altă parte, politicienii de dreapta sunt în mare parte adepţii unui stat cu reglementări guvernamentale reduse, care să puna accent pe individ şi implicit pe o taxare mai redusă. Pentru ei, cel mai important lucru este competivitatea pieţelor libere.

Astfel, în numarul curent al revistei Foreign Policy România, a apărut un articol cu titlul ”Unde Stânga înseamnă Dreapta”, în care se face o prezentare succintă asupra principalelor idei, dintr-un studiu realizat de către pe Margit Tavis de la Universitatea Washington şi Natalia Letki de la Universitatea din Varşovia, cu privire la partidelor politice din Europa de Est post-comunistă.

Potrivit acetora din urmă, s-a descoperit o inversare ciudată prin faptul că majoritatea partidele foste comuniste trecute la social-democraţie au jucat cartea capitalismului iar cele de dreapta s-au prezentat într-un mod asemănător stângii.

De aici rezultă nelămurirea celor doi cercetători care se întrebă în mod legitim dacă alegatorii nu se simt tradaţi de schimbarea direcţiei unui partid căruia i-au acordat votul? Sau poate este vorba de o caracteristică a mediului politic est-european?

Fiindcă trăim în România, o ţară pentru care este valabil studiul expus în revista F.P.R., mi-aş putea începe explicaţiile asupra modului în care îi alegem pe cei care ni se prezintă ca fiind de stânga sau dreapta printr-o rememorare a trecutului.

După cum ştim, de la sfârşitul anilor ‘40 şi până în Decembrie 1989, în ţara noastră ca şi în toată Europa de Est, sub dominaţia sovietică prin intermediul comunismului, nu exista pluralismul politic, fiind permis un singur partid politic, mai exact cel comunist.

În toată această perioadă Partidul Comunist Român şi-a format o organizaţie puternică şi bine structurată în teritoriu. Se estimeză că în momentul căderii comunismului, numarul celor care aveau carnete de partid se afla undeva pe la patru milioane de membri.

Probabil, în majoritatea cazurilor, aceia care au ales să adere la un partid comunist totalitar ne pot spune că au facut pasul respectiv, nu din dragoste faţă de dictatura, ci din oportunism, lucru care pe undeva este de înţeles. Trebuie să avem în vedere faptul că se trăia într-o societate închisă, în care nu existau alte opţiuni dacă îţi doreai o carieră în diverse instituţii sau pur şi simplu nu vroiai să fi considerat un “duşman al poporului”.

Cu toate acestea, începutul anilor ’90 a adus după sine căderea comunismului, a unui sistem politic totalitar care s-a văzut răpus de alternativa sa, societatea occidentală a democraţiilor liberale.

Deşi majoritatea statelor din Europa de Est prezintă anumite carecteristici comune, momentul trecerii către un nou sistem politic a fost diferit. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria sunt ţări unde s-a trecut în mod paşnic peste acest episod, fără vărsare de sânge, aşa cum din păcate s-a întamplat în România cu cele peste 1000 de victime decedate în Decembrie '89.

Într-un fel ciudat şi poate din dorinţa de a îngropa trecutul comunismului totalitar, P.C.R. a fost trecut în ilegalitate, având parte în mod ironic de soarta partidelor istorice în perioada comunistă. Chiar şi asa, organizaţia de partid s-a putut regrupa rapid în ceea ce s-a numit F.S.N. (Frontul Salvării Naţionale).

Fără îndoială, partidele istorice P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D., deşi aveau de partea lor lideri marcanţi, precum Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu-Quintus, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, nu se puteau organiza atât de bine precum foştii comunişti români care au făcut trecerea la social-democraţie.

Chiar dacă F.S.N.-ul putea fi trecut la stânga esichierului politic, tematica discursivă a liderilor săi aducea către un conservatorism specific partidelor de dreapta. Urmarea a fost că partidele istorice s-au văzut puse în situaţia de a aborda mesaje specific stângii, dat fiind faptul că segmental electoral de dreapta era deja ocupat de stânga romanească reprezentată prin F.S.N. .

În acest mod, electoratul român s-a aflat într-o situaţie confuză, dat fiind faptul că nu există o cultură politică într-atât de solidă, care să sancţioneze mutările ideologice ale unei organizaţii de partid căreia i se acorda votul.

Comparând cu ceea ce se întâmplă în Marea Britanie sau S.U.A. , acolo unde partidele politice şi-au păstrat direcţia, pare lesne de înţeles că într-o ţară cu un climat politic imprevizib şi confuz, precum este România, se poate găsi ca fiind cumva normală starea în care se află electoratul român, în mare parte alcătuit din nehotârâţi.

Chiar dacă în general se vorbeşte despre o epocă de final a doctrinelor politice, deoarece se consideră că votăm omul şi mai puţin ideile sale (aşa cum poate ar fi normal), cred că dacă va exista un mediu politic şi economic stabil, atunci vom putea cu adevărat să avem opţiuni politice clare iar cei care pendulează între Dreapta şi Stânga (vezi cazul P.U.R. devenit P.C. şi P.D., actualemnte P.D.L.) ar putea fi sancţionati în mod direct de către electoratul lor.

P.S. : Pentru cei interesaţi de subiectul doctrinelor politice, vă pot recomanda cartea lui Norberto Bobbio "Dreapta şi Stânga" apărută la Editura Humanitas.

Unii intră, alţii ies

Miercuri seară, primarul Craiovei, Antonie Solomon, a fost eliberat din arestul preventiv după o perioadă de aproximativ şase luni de zile. Probabil ca să continue rulajul arestărilor unor nume celebre şi controversate din societate românească, la scurt timp s-a ajuns către un alt nume cu greutate mai mare, şi anume patronul trustului de presă Realitatea Tv, Sorin Ovidiu Vîntu.

Ca să citez un comentariu postat pe site-ul televiziunii Publika Tv ce emite în R. Moldova şi este patronată tot de Vîntu, spunea cam aşa :“fraţii noştri de peste Prut nu dorm, ci lucrează”. Nu ştiu cum se vede România din exterior, însă stiu că şi în graniţele sale actuale au fost şi rămân destui oameni care în naivitatea lor văd în arestarile preventive ale unor personaje controversate din categoria peştilor mari, drept un moment maxim al faptului că justiţia îşi face datoria.

Pentru cei care îşi aduc aminte, în aceeaşi situaţie s-au aflat şi următorii: Dinu Patriciu, Cornel Penescu & lotul arbitrilor, Gigi Becali, Puiu Popoviciu, Cătălin Voicu, Costel Căşuneanu, Marius Locic, Florin Costiniu, Antonie Solomon şi Dan Diaconescu.

Dacă tot facem apel la memorie, există trei momente importante de până acum în cariera preşedintelui Traian Băsescu:

1. alegerile prezidenţiale din 2004
2. referndumul ( 19 mai 2007)
3. şi ultima competiţie electorală din 22 noiembrie şi 6 decembrie 2009.

În tot acest timp, domnia sa ne-a spus şi a avut grija să repete că este duşmanul “sistemul ticăloşit”. Astfel s-a facut apel la mitul liderului singuratic, al omului împotriva sistemului sau în mod popular a preluat modelul lui Alexandru Lăpuşeanu cu celebra frază :"Capul lui Moţoc vrem!".

Paradoxal sau nu, majoritatea celor reţinuţi au fost cândva prieteni/ parteneri ai preşedintelui în funcţie. Nu ştiu dacă este vorba despre o rafuială personală sau de afaceri, dar dintre cei reţinuţi, se pare că justiţia în urma unor hotărâri judecătoreşti nu reuşeşte să-i condamneze la închisoare.

Aşa că ne întrebăm şi noi retoric, cum este cu justiţia şi arestările? Poate dacă am căuta o explicaţie cât de cât logică ne-am putea descrie societatea în care trăim asemenea unei jungle, în care scapă cine poate! Concluzia acestei descrieri ar fi urmatoarea: cinste supravieţuitorilor şi păcat de victime.

În general ne raportăm la viitor cu speranţa unor zile mai bune, fiindcă ne-am lămurit ca în prezent se întâmplă destule lucruri anormale. Îmi place să cred că sunt un om moderat atunci când vorbesc despre ce va urma. Cu toate acestea, înclin să cred că sunt puţine şanse de a trăi în ceea ce spuneam într-un post anterior, o societate în care să domnească legile şi nu puterea oamenilor care se află la conducere.

Nu ştiu ce se va întampla în cazul de faţă sau cât de vinovaţi/nevinovaţi sunt cei arestaţi. Îngrijorarea ţine de faptul că în loc să avem parte de îmbunătăţirea calităţii vieţii noastre primim de la cei aflaţi la putere un circ ieftin, prin intermediul căruia să uităm modul slab în care este condusă Ţara.

Nu de alta, dar responsabilitatea pentru lipsa locurilor de muncă şi a problemelor din sănatate, justiţie, educaţie, ş.a.m.d. aparţine celor aflaţi la conducere. Oricât de mult le-ar plăcea guvernanţilor să ne spună cum că ei nu sunt lăsaţi să-şi facă datoria, Ţara este condusă de T.Băsescu şi partidul său, nu de moguli. Ultimii pot fi suspectaţi de diverse influenţe, dar decidenţii sunt cei care au puterea politică!

Lupta cu noi înşine

În Comunicare, Marshall McLuhan spune că "mediul este mesajul". Despre mediul în care ne-am născut şi trăim, ştiu că astăzi cu greu am putea găsi cuvinte de laudă. Poate nici altadată n-a fost prea bine, dar nu vreau să judec ce n-am trăit.

Nu cred că sunt un etern nemulţumit, cum poate mi-ar reproşa diverse persoane care împărtăşesc alte opinii. Ştiu doar că trăiesc într-o societate cu probleme, destul de multe la numar, şi aici pot fi enumerate principalele chestiuni ce ţin de o importanţă majoră: educaţia, sistemul medical şi justiţia.

Nu este pentru nimeni vreun secret că niciodată nu vom trăi într-o societate perfectă, aşa ceva nu există, din simplul motiv că la rândul nostru, nici noi nu suntem perfecţi. Cu toate acestea, criticăm cu nadejdea că poate lucrurile s-ar putea îndrepta şi astfel ar exista mai puţine motive de de a spune că "nu ne-am născut în locul potrivit" .

Pentru că imi place să revin la citatele lui Octavian Paler, el spunea că “România nu este o ţară, ci un destin, pentru că orice om normal are o singură patrie, restul fiind ţări”. Mă văd nevoit să-i dau dreptate celui care imi place să cred că l-am înţeles, dar din păcate doar după ce a trecut în nefiinţă.

Dacă oameni ca el, români cu conştiinţă, precum a fost şi Petre Ţuţea şi alţii de seama lor, ne lasă o moştenire, aceea este cea a cuvintelor prin care putem să privim România altfel decât o vedem în fiecare zi.

Pe lânga educaţia primită de fiecare dintre noi în familie, cred că avem nevoie de repere care să ne ghideze către alte perspective. În acelaşi timp, cu sistemul din ţara noastră ducem o luptă zilnică, în urma căreia riscăm să ne îmbolnăvim de resemnare, o boală ce pare incurabilă, chiar şi la generaţia născută în perioada anilor ’90.

Nu vreau să scriu despre soluţii miraculoase sau de faptul că cei de vârsta mea nu vor repeta greşelile trecutului. Şansa majorităţii celor ca mine este că n-am trait timpuri în care nu exista dreptul de a alege şi de aceea cred că ar fi mai înţelept să reflectăm înainte de a ne spune părerea.

Fiindcă se vorbeşte despre generaţia de sacrificiu, fiecare părinte îşi pune speranţele în viitorul copiilor săi. Astfel, cei care s-au aflat la Putere le-au spus părinţilor noştri că ei trebuie să se sacrifice, pentru că noua ne va fi mai bine. Resemnaţi şi rămaşi în tăcere, au acceptat acest târg care s-a dovedit a fi o înşelătorie.

Neşansa noastră ar putea fi că dacă nu vom reuşi să depăşim condiţia mediului în care trăim şi să vom alege altfel decât în mod raţional, atunci când avem posibilitatea, mă tem că şi noi am putea ajunge la acelaşi rezultat.

Raymond Aron despre sovietici şi Hitler

"Hitlerismul mi se părea a fi, într-adevăr aventura unei persoane, mai mult decât o mişcare istorică, cum era comunismul. Ştiu că mi se poate răspunde că, dacă Hitler ar fi distrus Uniunea Sovietică şi comunismul, hitlerismul ar fi devenit poate o mişcare istorică şi că, poate, nu ar fi avut loc răspândirea actuală a comunismului.

Consider că, totuşi, există mai multă substanţă intelectuală şi ideologică în comunism. Pentru că dacă vrei să creezi un imperiu, trebuie să faci ca sovieticii, adică să proclami egalitatea tuturor popoarelor şi să pretinzi ipocrit că ele se guvernează singure.

Atunci acolo se creează un imperiu, în stilul ipocrit al secolului al XX-lea, dar să începi să proclami ca Hitler, superioritatea poporului stăpân şi să declari inferioare celelalte popoare nu este un bun mijloc de dominaţie. Este o absurditate."

Sursă: Fragment preluat din cartea lui Raymond Aron "Spectatorul angajat-interviu cu Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton", Editura Nemira, 2006, pag. 83-84

Ce ne comunică guvernanţii?

Despre politica zilelor noastre se poate spune că ea se bazează foarte mult pe interdepedenţa dintre cele două categorii, guvernanţii, cei aflaţi la putere şi guvernaţii, electoratul. Zi de zi, fie că ne place sau nu, Guvernul ne comunică chestiuni care ne afectează viaţa în mod direct.

Aşadar, acesta fiind procesul de comunicare existent, mi-am permis să iau ca exemplu două declaraţii celebre prin meditizarea de care au avut parte.

Prima îi aparţine Ministerului Sănătăţii, Cseke Attila, care a anunţat într-o conferinţă de presă că în urma tragicului eveniment de la Maternitatea Giuleşti se vor acorda ajutoare financiare de câte 5000 de lei pentru fiecare familie care şi-a pierdut copilul şi 3500 de lei pentru familiile ai căror bebeluşi au fost răniţi în urma incendiului.

Până la un punct s-ar putea înţelege intenţia de ajutorare. Totuşi, modalitatea aleasă de Ministerul Sanatăţii a fost în cele din urmă un gest nefericit. Nu poti să-i dai de inţeles unui părinte că acela este "preţul corect" pentru copilul sau. Dacă tot vor să aibă intenţii bune cei de la Minister, sigur ar putea găsi alte modalităţi mai umane, prin care să-şi dea tot concursul ca astfel de lucruri să nu se mai repete, iar pentru cazul de faţă, ar fi bine să nu încerce o muşalamizare alături de organele de ancheta şi justiţie

Ştim că traim în ţara în care pe multe dosare se aşterne praful iar vinovaţii "îşi pierd din vină" odată cu trecerea timpului.

A doua declaraţie îi aparţine Ministerului Economiei, A. Videanu. După spusele sale, în România un bugetar cu o soţie şomeră şi un copil la facultate poate să traiască destul de bine, cu un salariu de 1500 de ron, dacă are şi alte câştiguri pe lângă ceea ce munceşte la stat.

Deşi în condiţiile actuale perpectivele sunt mai degrabă sumbre, ce spune A.Videanu este o aroganţă ce poate fi suspectată de sinceritate. Vorbim de un om politic care n-a trecut printr-un scrutin electoral şi nu se ştie dacă va avea aceasta intenţie datorită faptului că dispune de resurse financiare destul de importante care îi pot asigura funcţii politice fără să apeleze la voturile celor care se află sub administraţia sa.

Concluzia este că deşi astfel de mesaje nu sunt plăcute, procesul de comunicare este pe masură actului de guvernare prezent.

Paradoxul opţiunilor de vot

Zilele trecute am vazut pe blogul jurnalistului de la Antena3, Iosif Buble, o ştire în care prezenta rezultatele unui sondaj realizat de către studenţii de la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, având drept subiecţi 1487 de locuitori ai Capitalei României, cu vârsta peste 18 ani. Despre sondaj mai trebuie spus că datele au fost culese în perioada 18 aprilie-3 mai, marja de eroare fiind de +/- 2,59%.

Dacă în privinţa neîncrederii cetăţenilor în politicieni, magistraţi şi poliţişti, procentele sunt în continuare majore, ceea se poate fi încadrat ca o stare de normalitate a cercetarilor sociologice din perioada postdecembristă, altceva mi-a atras atenţia.

Astfel, poate cele mai importante întrebări din chestionar au fost acelea ce ţin de felul în care se raportează cetăţenii urbei considerată cu cei mai informaţi oameni din ţara noastră la cei cărora le-au încredinţat voturile.

La întrebarea “Dacă aţi avea puterea să defiinţaţi un partid politic, care ar fi acela?”, P.D.L. are 22%, iar pe alte locuri de top se află P.R.M. cu 14% respectiv P.S.D. 12%.
Cu toate acestea, pentru că de aici începe paradoxul opţiunilor de vot, dacă ar exista în "duminica următoare alegeri pentru Consiliul Local al Bucureştiului", P.D.L. ocupă tot un loc de frunte cu 21%, P.N.L. şi P.S.D. obţinând fiecare câte 17%.

Pe de altă parte, chit că s-a vorbit în ultima vreme despre o cotă scazută de popularitate a preşedintelui în funcţie al României, Traian Băsescu, în eventualitatea unor alegeri prezidenţiale acesta ar fi votat de 20% din respondenţi, fiind devansat doar de liderul P.N.L., Crin Antonescu cu 22%. Celalalt lider al Opozitiei, Preşedintele P.S.D. Victor Ponta, s-ar alege cu 10%.

Aşadar, dacă ar fi să încerc o explicaţie asupra faptului că pe deoparte P.D.L. şi liderul de facto, Preşedintele României, Traian Băsescu se află pe primul loc al celor mai urâţi oameni politici, dar pe de altă parte ar ocupa un loc fruntaş la următoarele alegeri m-aş putea gândi asupra faptului că poate stă într-o caracteristică a noastră, a românilor de a trece foarte uşor de la ură la iubire şi invers.

Nu ştiu cât de normală este situaţia sentimentelor contradictorii dintre electorat şi clasa politică, însa ce ar putea să fie o certitudine este că nu vrem să aplicam sanţiunea votului negativ celor ce guvernează ţara într-o direcţie considerată greşită.

Ştim cu toţii clişeele despre cei care ne reprezintă în funcţia de Preşedinte al Ţării, Parlament sau Guvern. Ne spunem unii altora pe un ton resemnat că "toţi sunt la fel iar alţii mai buni nu exista decât cei care ne conduc".

Cuvintele de mai sus nu cred că sunt necunoscute multora dintre voi, uneori fiind asociate cu ceea ce înseamna pentru noi în general politica. Cu toate acestea, cum îi poţi spune unui om că greşeste dacă îi acorzi aceaşi încredere pentru a te reprezenta?

Nu ştiu dacă e vorba neapărat de incultură politică sau de felul în care am înţeles democraţia. Totuşi este greu de crezut că vom putea merge în continuare spre alte zări mai bune, dacă vom invoca mereu trecutul sau greşelile celorlalţi.

Se întamplă-n România

Săptămâna trecută la un post de televiziune local am vazut cum o familie îşi plâgea necazul după ce un om de 30 de ani a decedat într-un accident de circulaţie, asemănător cu cel al fratelui meu şi pentru ca lucrurile să-mi fie şi mai cunoscute, oamenii aştia nu s-au prezentat într-o emisiune tv pentru a cere compasiune altor semeni, ci din simplul motiv că într-o perioadă de peste un an şi trei luni de zile, dosarul se află blocat în continuare la Poliţie.

Şi ştiti de ce? Pentru că nu exista fonduri necesare pentru onorarea expertizelor tehnice şi medicale, fără de care ancheta nu se poate desfăşura şi implicit să ajungă într-o sală de judecată.

Aşadar, pentru cei care nu cunosc şi au şansa de a nu trece prin astfel de experienţe trebuie spus că în România zilelor noastre, mai exact din vara lui 2009, organele de cercetare judiciare nu-şi pot face treaba, pentru că mai exact nu au bani.

Ştiu că nu acesta este singura problemă, fiind multe altele, printre care le putem enumera pe cele din educaţie şi sistemul medical. Avem probleme, asta e cert. Ce-i de facut? Este o întrebare asupra cărei sigur ar trebui să reflecteze cei aflaţi în postura de decidenţi!

Fară niciun menajament pot spune că este jalnic ca printre efectele crizei financiare şi a modului în care este condusă România să se ajungă la astfel de măsuri.

De asemenea, este dureros şi ne de neacceptat ca oameni aflaţi în disperare să nu-şi găsească răspunsurile la instituţiile Statului, fiind nevoiţi să apeleze la organismele mass-media, considerând că dacă mai au o şansă spre adevăr acesta este poate ultima.

P.S.: Am scris rândurile de mai sus nu atât cu speranţa că poate citeşte cinevă căruia ajunge să-i pese, ci cu gândul că n-am rămas în tăcere şi resemnare.

Politica internă. Suspendare şi victimizare

Pentru că unul dintre cele mai recente subiecte din politica internă face referire la ideea de suspendare a preşedintelui în funcţie, domnul Traian Băsescu, am observat cu destul interes reacţiile existente.

Astfel, dacă facem apel la memorie putem spune că în 12 februarie 2007 P.S.D. a înaintat către Curtea Constituţională demersurile de suspendare a preşedintelui României, Traian Băsescu, ales prin votul românilor la alegerile prezidenţiale din decembrie 2004.
Drept urmare a sesizarii din partea social-democraţilor, Parlamentul a aprobat înfinţarea unei comisii de anchetă privind procedurile de suspendare, iar ca un fapt interesant, cel care a prezidat lucrăriile desfaşurate de comisie a fost Preşedintele P.C. fost P.U.R., domnul Dan Voiculescu.

Potrivit rezultatului stabilit de comisia parlamentară, preşedintele Băsescu “a încălcat Constituţia şi este implicat în fapte de natură penală”, judecătorii Curţii Constituţionale validând propunerea de suspendare, următorul pas fiind votul din Parlament care a conferit Coaliţiei Anti-Băsescu, cele 322 de voturi “Pentru” suspendarea preşedintelui în funcţie, din totalul a 440 de parlamentari prezenţi .

În această situaţie nemaiîntâlnită până atunci, atât de clasa politică cât mai ales de societatea românească, atribuţiile de şef al statului au fost preluate de către Preşedintele Senatului, domnul Nicolae Văcăroiu, stabilindu-se ca în termen de 30 de zile, electoratul român să fie convocat pentru a putea participa la un referendum naţional în care exista posibilitatea de aprobare sau refuz, a deciziei de demitere pentru preşedintele suspendat, Traian Băsescu.

Cred, fără prea multe îndoieli, că prin intermediul procedurilor de suspendare şi a votului celor “322”, efectul a fost unul puternic de favorabil pentru omul politic T. Băsescu. Dacă în campania din 2004, s-a prezentat ca un cruciat împotriva “sistemului ticăloşit”, momentul mai 2007 a reprezentat apogeul carierei sale , găsindu-l unde altundeva, decât în funcţia supremă a statului.
Despre campania desfaşurată în perioada respectivă, ne aducem aminte că liderul de facto al P.D. s-a prezentat românilor ca o victima a celor care îl împiedicau să lupte pentru cei mulţi.
Asta în condiţiile unui mediu care tânjeşte după mitul liderului singuratic, de genul lui Vlad Ţepeş sau Cuza Vodă.

Şi pentru că tot vorbim despre context, trebuie să mai avem în vedere un alt fapt deosebit de important. În toate cercetările sociologice postdecembriste, cetăţenii români şi-au exprimat dorinţa de a fi conduşi de un lider autoritar, imaginea parlamentarilor fiind mereu într-o postură nefavorabilă.

Aşadar, nu este de mirare că în acel context politic şi având o puternică susţinere în societatea românească, T. Băsescu a ieşit câştigător, rezultatul succesului său fiind că 74,48% din cei 8.135.272 de votanţi au respins propunerea de a-l demite pe cel care l-au ales în 2004.

Revenind în prezent, ne putem întreba ce ar reprezenta o nouă suspendare a preşedintelui Băsescu?Având în vedere că se află la al doilea şi ultimul mandat, după victoria obţinută în alegerile din 2009, putem spune că dacă atunci contextul îi era favorabil, în prezent, datorită ineficienţei actului guvernamental şi a faptului că nu este niciun secret asupra rolului decorativ deţinut de Primul-Ministru, Emil Boc, şansele Coaliţiei Anti-Băsescu, ar fi unele de luat în seamă.

Diferenţa, poate cea mai importantă este că daca în fostul legislativ din perioada 2004-2008, forţa deţinută de P.N.L. şi P.S.D., era una care să le permit iniţierea acestor demersuri, în actualul legislativ, lucrurile sunt destul de complicate, prin prezenţa grupului de “indepedenţi” ai U.N.P.R. .

Pe de altă parte, nu putem trece mai departe fără a prezenta un factor important ce s-ar putea produce odată iniţiat procesul de suspendare de către Parlament. Deşi, potrivit sondajului celor de la I.P.P., peste 65% dintre români înclină să voteze “Pentru” demitere, cealaltă faţă a monedei ar putea să reprezinte o reactivare a retoricii omului politic Traian Băsescu asemănătoare cu cea din 2007, un lucru prin care şi-ar putea relansa cariera politică

Pentru cei care i-au urmărit parcursul, preşedintele Băsescu, a demonstrat că a cautat mereu să-şi joace cărţile politice la limita prăpastiei. Cu toate că a fost un om care a ocupat dupa ’90, funcţii importante în statul român, printre care Ministru al Transporturilor sau perioada petrecută la Primaria Capitalei, din 2000-2004, domnia sa a reuşit să păstreze aura rolului de opozant, chiar şi atunci când era dicident.

Nu ştiu în ce masură se va concretiza ideea de suspendare a preşedintelui de către Opoziţie. La fel, mi-ar fi greu să spun dacă odată suspendat de Parlament şi având parte de un vot negativ la referendum, noul tip de preşedinte va fi unul care să nu mai alimenteze postura de monarh de drept electoral în care s-a postat preşedintele T.Băsescu, aşa cum îl prezintă profesorul Daniel Barbu în “Politică pentru Barbari”.

Cert este că dacă vrem să trăim perioade mai bune trebuie să refuzăm statulul de “generaţie a sacrificiului”, iar astfel să nu mai legitimăm faptul că trăim într-o ţară în care nu domnesc legile unei democraţii liberale, ci excesele autoritare ale oamenilor.

Octavian Paler despre religie

"Întrebat dacă el crede în Dumnezeu, Matisse a dat un răspuns plin de tâlc: Da, atunci când lucrez. Răspunsul meu, mai modest (fiindcă nu sunt Matisse!), ar fi altul: Nu ştiu dacă există sau nu Dumnezeu, dar mă îngrozeşte ideea că nu există. Nu pot concepe că lumea din jurul nostru, inclusiv cerul însteltat de deasupra noastră, pune probleme doar de mecanică, fizică sau de chimie. Am, fără să pot explica de ce, un tulbure sentiment al sacrului şi atunci când se risipeşte întunericul nopţii, în zori, şi când pieterele par întunecate de lumină la amiază. Până şi banalii oţelari de dincolo de zidul curţii mele au un mister care mă emoţionează.

Pe scurt, mă aflu într-o situaţie ciudată. Nu cred că lumea în care trăim mai e supravegheată de zei, care ne pot pedepsi sau mântui, dar niciun ateu sau liber-cugetator nu ma va convinge că nu există divin. Oricât de rea şi de vulgara ar fi lumea din jur."

Fragment preluat din cartea Calomnii mitologice. Fărâme din conferinţe nerostite, autor Octavian Paler, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010, pag. 296

Interviu cu Traian Băsescu

Pentru cei care sunt surprinşi de titlul postului, pot să fie liniştiti. Nu este vorba de un interviu real, ci de tema unui referat. Ideea cu interviurile imaginare a aparut, pe primul semestru, la cursurile de master. Atunci, domna profesoară Afană ne-a propus să ne imaginăm o discuţie cu o personalitate publică, noi având dublu rol : acela de a întreba cât şi de a răspunde.

Fiindcă era o idee bună, mi-am propus să fie un interviu cu preşedintele în funcţie al României şi candidatul la alegerile prezidenţiale din 2009, domnul Traian Băsescu. Cu toate acestea, nu am mai avut şansa de a finaliza interviul, cu atât mai putin, de a-l prezenta.

Totuşi, în urmă cu o saptamână, pentru un alt curs, cu doamna profesoară Albu, ni s-a propus acelaşi lucru. Aşadar, am reuşit să mă mobilizez pentru a prezenta interviul meu imaginar cu domnul preşedinte al României, Traian Băsescu.

Despre ceea ce am scris, pot spune că iniţial mi s-a părut ciudat. Comparam situaţia cu a unui jucător de fotbal care trebuie să şuteze la poartă, dar în acelaşi timp nu poate să primească gol, deoarece el este şi portar.

Nu ştiu în ce măsură am reuşit să intru în pielea personajelor. Acest lucru rămâne să comenteze cei care vor citi interviul imaginar din textul următor.

Interviu imaginar cu preşedintele în funcţie al României, domnul Traian Băsescu


Reporter: Domnule preşedinte, cum aţi cataloga primul mandat de preşedinte al României?

Traian Băsescu: A fost o perioadă dificilă. Ce-i drept, nici nu mă aşteptam să fie uşoară. Cu toate acestea, cred că am dus la capăt ceea ce mi-am propus în 2004: lupta cu sistemul ticăloşit.

Reporter: În decursul carierei dumnevoastre politice v-am auzit vorbind despre oamenii sistemului ticăloşit. Cine sunt ei?

Traian Băsescu: Daca vreţi să aflaţi nume, fiţi linistiţi. Nu imi este teamă să le spun românilor cine sunt cei care, deşi îşi caută o imagine nobilă, au facut multe afaceri dubioase cu statul. Nu îmi este frică de ei şi nici de puterea mass-mediei din subordinea lor. Aşa că, domnii Vântu, Voiculescu şi Patriciu trebuie să ştie că, în cele din urmă, sistemul clădit de dânşii va fi distrus din temelii.

Reporter: Totuşi, dacă facem un apel la memorie, ne putem aduce aminte că este vorba de personaje care au fost în relaţii apropriate cu omul politic Traian Băsescu…

Traian Băsescu: Aşa este. Nu pot nega parteneriatele cu ei, însă au fost facute pentru a-mi duce la capăt misiunea: aceea de a câştiga alegerile prezidenţiale din 2004. Politica este o luptă dură, iar ca să câştigi trebuie să faci în aşa fel încât cei care ţi-au fost duşmani ieri, să-ţi fie prieteni astăzi. Altfel este aproape imposibil.

Reporter: Consideraţi că faceţi o politică bazată pe moralitate şi principii?

Traian Basescu: Vă răspund cu o întrebare. Dumnevoastră credeţi că sunteţi un jurnalist care nu face compromisuri ?

Reporter: Din păcate, dintre meseria de preşedinte al unei ţări şi cea de ziarist, prima implică putere de decizie. Aşadar, v-aş ruga să-mi raspundeţi la întrebare.

Traian Băsescu: Am răspuns cu o întrebare, tocmai ca să vă confirm ceea ce ştim cu toţii. În orice domeniu am lucra, tuturor ne este dificil să putem spune că suntem conştiinţe ale moralităţii şi principialităţii. Cu atât mai puţin în domenii care au legatura cu puterea, fie că este vorba de politică sau mass-media.

Reporter: Să înţelegem că nu se poate face politică fără principii?

Traian Băsescu: Se poate face, însă trebuie să avem în vedere şi arta compromisului, în care nu trebuie să te compromiţi. Noi, oamenii politici, suntem angrenaţi în lupta pentru putere. Opoziţia vrea la putere, cei aflaţi la guvernare caută să-şi păstreze beneficiile. Aici vorbim de o luptă continuă pentru supremaţie.

Reporter: De ce l-am mai vota pe candidatul Traian Băsescu pentru încă un mandat de preşedinte?

Traian Băsescu: Pentru că sunt cel mai bun candidat! Ştiu că nu o să fiu diplomat faţă de contracandidaţii mei, domnii Mircea Geoană şi Crin Antonescu, însă românii nu trebuie să uite că primul şi-a negociat fotoliul pentru şefia Senatului României, pentru orice eventualitate în caz de eşec, iar ce-l de al doilea are o retorică bună, dar care nu îl va ajuta prea mult. De aceea, cred că românii îmi vor acorda votul lor. Sunt un om ferm şi decis! Spre deosebire de cuvintele celorlalţi, eu am experienţa unui mandat prezidenţial de cinci ani, poate cea mai bună perioadă pentru România modernă.

Reporter: Îl consideraţi pe domnul Emil Boc un profesionist sau un om fidel?

Traian Băsescu: Cred că Primul Ministru trebuie să fie atât un om bine pregatit, dar mai ales nu trebuie să uite că este fidel cauzei partidului şi a unor oameni care l-au pus în funcţie. Cine uită aşa ceva, mă tem că nu are o viaţă politică lungă în administrarea statului.

Reporter: Are România soluţii la criza economică sau este în aşteptare faţă de ceea ce se întamplă în afara ţării?

Traian Băsescu: S-a vorbit mult despre programe şi măsuri. Avem probleme, dar cred că vom trece cu bine peste ele. Va fi o perioadă grea, ceea ce nu trebuie să ne doboare. Soluţii sunt, însă nu putem ignora ce se întamplă în SUA. sau statele Uniunii Europene. Fie că ne place sau nu, trăim într-o lume interdepedentă. De aceea, cred că soluţiile găsite de noi trebuie să ţină cont de lumea în care trăim.

Reporter: Va consideraţi un bun român?

Traian Băsescu: Depinde ce înţelegeţi prin “bun român”. Dacă sunt un om fidel cauzei ţării mele? Da! Nu ma aştept ca acelaşi lucru să-l spună şi adversarii mei. Cu toate acestea, ştiu că mi-am slujit ţara aşa cum am ştiut mai bine.

Reporter: Peste ani, cum credeţi că va fi amintit preşedintele României, Traian Băsescu?

Traian Băsescu: Despre urmările istorice este de preferat să vorbească alte persoane. Românii trebuie să ştie că sunt unul dintre ei, cu bune şi rele. Un om ca toţi oamenii, ce are onoarea de a conduce ţara sa. De aceea, sper că acolo unde am greşit, să pot îndrepta lucrurile, pentru că nu vreau să fiu amintit ca un om care n-a lăsat nimic în urma lui.

Reporter: Pentru că ne apropriem de final, domnule preşedinte Traian Băsescu, pe mâinile cui vreţi să lasaţi România, după ce veţi încheia cel de-al doilea şi ultimul mandat prezidenţial?

Traian Băsescu: Despre alegerea românilor din 2014, sper că ea va fi una corectă. Nu v-aş putea spune un nume, pentru că s-ar putea interpreta. Sper, totuşi, că nu va repeta din greşelile foştilor preşedinţi. România trebuie să fie condusă cu demnitate şi mândrie, de către un om ce poate să fie un mediator al conflictelor din societate, atunci cand este cazul, şi mai ales să aiba capacitatatea de a lua cele mai bune decizii, chiar dacă l-ar putea costa cariera politică.

Reporter: Domnule preşedinte, vă multumesc pentru timpul acordat.

În amintirea fratelui meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe (05.06.1990-17.05.2009)

Între responsabilitate şi apelul la divinitate

Pentru că nu a trecut mult timp de la alegerile prezidenţiale din 2009, ne putem aduce aminte atmosfera de atunci. Unii dintre comentatorii politici au numit bipolarizarea dintre tabara pro Băsescu şi anti Băsescu, drept o Romanie ruptă în două.

Campania a fost una dură, în care fiecare dintre noi a decis aşa cum a considerat de cuviinţă, însă de aici şi până la o ruptură în societate, este cale lungă. De aceea, prefer să fiu mai rezervat, când vine vorba despre comentariile spectaculoase ale analiştilor politici.

Despre candidati, trebuie spus că fiecare dintre ei, fie că vorbim de T. Basescu, M. Geoana şi C. Antonescu, au pus în practică ceea ce au crezut ca i-ar putea face câştigători. Fiind vorba de o competiţie electorală şi nu de un examen bazat pe competenţe, proiectele politice nu au contat iar în unele cazuri, nu au existat.

Ştiu că sună a clişeu pentru mulţi dintre noi, apelul la un proiect politic, cum la fel se întamplă atunci când vorbim despre partide, doctrine, ideologii, reprezentare, responsabilitate, etc. Pentru nivelul de credibilitate al clasei politice româneşti, culpa cred că aparţine în totalitate celor ce populeaza structurile politice din ţara noastră.

Nu cred că românii sunt săturaţi de politică, ci mai degraba de nivelul în care se desfaşoară competiţia electorală, care are urmări directe asupra modului de administrare al statului. Ce om politic din Romania, poate să vorbească despre un proiect politic, câtă vreme nici el nu crede în ceea ce spune?

Şi fiindcă orice competiţie are în cele din urmă, un învingător, alegerile prezidentiale din decembrie 2009 au fost caştigate la limită, de către presedintele în exerciţiu, T. Băsescu. Nu vreau să comentez speculaţiile despre frauda electorala sau nivelul de campanie practicat de către echipa domniei sale. Sunt oameni mult mai documentaţi şi pricepuţi, care au vorbit despre aceste fapte.

Eu vreau să discut despre felul în care s-a prezentat candidatul T. Băsescu în faţa românilor cu drept de vot, dupa un mandat de cinci ani. Felul în care a sedus masele a funcţionat, dovada fiind voturile ce le-a obţinut. Nu imi aduc aminte să fi vorbit despre soluţii la criza economică sau proiecte politice. Pot menţiona apelul la sentimentul de frică faţă de celebrii moguli şi mai ales, a speculat aşa cum trebuia, dorinţa de sânge a românului cu pregătire intelectuală minimă sau medie, pentru cei bogaţi.

Dacă ne aducem aminte de nuvela istorică a lui Costache Negruzzi –“ Alexandru Lăpuşeanu”, nivelul de fustrare al maselor faţă de boieri, în prezent faţă de bogaţii ţării, a rămas unul constant. De aceea, dintre toţi candidaţii prezenţi la alegeri, cel care şi-a însuşit cel mai bine rolul, după nevoile poporului român, a fost preşedintele în funcţie, Traian Băsescu.

Astăzi, citind titlurile din ziare şi simţind noi înşine felul în care este guvernată ţara, în condiţiile unei crize economice mondiale, spunem că suntem sătui de politică şi alegem să privim dezamagiţi ceea ce ni se întâmplă. Despre viitor, ne este clar că nu pare unul promiţător.

Aşa că, ce ne râmâne să facem? Să fim responsabili în primul rând noi, pentru ca apoi să responsabilizam prin votul nostru pe cei care îi votam cu ocazia campaniilor electorale sau să ne rugăm la Dumnezeu şi să privim spre cer?

Sătui de clasa politică şi de alegeri, probabil ar fi multe răspunsuri care fac apel doar la divinitate, mai ales din partea celor ce s-au lasat seduşi în campanie de către cei care acum, fac orice, mai puţin să dea dovadă de responsabilitate.

Îmi aduc aminte discuţiile din perioada alegerilor prezidenţiale cu rudele şi prietenii mei. Unele duse până acolo, încât mă gândeam cine este cel vinovat, eu că încerc să îi spun că să îşi lărgească orizontul de aşteptare şi dupa alegeri sau cel care dorea să voteze cu ură, pentru doar aşa o sa le fie rău celor pe care îi considera vinovaţi pentru modul în care îşi duce viaţa de zi cu zi.

Poate este un caz izolat, dar îmi pare ceva tipic românesc. Ieri, am auzit că cineva cunoscut, a mers să se roage la o mănăstire, ca să-i mearga bine la serviciu, pentru că se anunţă vremuri grele. Sunt de acord că rugăciunile ne ajuta, ne oferă încredere şi speranţa, dar nu cred că putem spera fără să alegem cu capul pe umeri, ceea ce credem ca este bine pentru viaţa de pe pământ.

Nu, nu mă bucur pentru momentele prin care trec cei care l-au votat pe T. Băsescu, iar astfel au pus înainte de orice, apelul la ură pentru foştii boieri din trecutul medieval, actualii moguli din prezentul zilelor noastre. Fiindcă trăim într-o democraţie liberală, alegem cu toţii şi suportăm în aceaşi măsură consecinţele voturilor noastre.

În final, sper să ne dea de gândit lucrurile menţionate anterior. Cei care ne considerăm credincioşi, este normal şi necesar să credem în Dumnezeu, dar cred de asemenea, că fără să fim responsabili pentru ceea ce facem în viata aceasta, va fi greu să găsim raspunsuri la problemele prin care trecem.

Problemele statului şi ale instituţiilor sale

Se întamplă ca uneori, atunci când avem nevoie de instituţiile statului, să ne dăm seama că ele sunt ineficiente. Un astfel de caz, este şi cel prin care trec eu. Nu spun lucrurile acestea pentru a-mi denigra ţara sau pe cei care se află în slujba ei. Este o situaţie anormală iar dacă ajungem să le acceptăm tacit, avem şi noi, o parte din vină.

Ne este clar că trăim vremuri dificile, în care administrarea statului este una slabită. Motivele care ne-au adus aici, ţin în mare parte de alegerile noastre. Fie că vrem sau nu, cei care au fost desemnaţi de noi, pentru a ne conduce ţara, şi-au adus contribuţia la ceea ce avem astăzi, şi poate am avut şi mai demult, doar că unele cazuri au rămas anonime iar altele şi-au mai găsit loc printre titlurile din ziare.

Mi-e greu să cred şi mai ales nu pot accepta, situaţia în care atunci când mergi într-un spital, să simţi pe propria piele, lipsa medicamentelor necesare. La fel, nu pot fi tolerate problemele din învăţământ. Iar ca să revin la cazul meu, este de neconceput ca atunci cand ai parte de o tragedie, să plateşti ceea ce este obligat să facă statul prin instituţiile sale.

Aşadar, să întrebam cine este de vină? Cei din instituţiile statului, îşi afirmă neputinţa faţă de rudele victimelor, spunând că bugetul este redus. Cu greu, însă poţi înţelege o astfel de scuză. Pare greu de crezut că România zilele noastre, este condusă pe un drum bun.
Ce nu este de înţeles, aşa cum o să citiţi şi în articolul scris de către fostul meu coleg de facultate, Bogdan Marica, a fost răspunsul ce l-a primit din partea celor ce se ocupă de relaţiile publice ale I.P.J. Dolj.

Mă întreb retoric, cum poţi spune că nu sunt probleme cu fondurile, când instituţia ta, nu poate finaliza dosarele de cercetare, pentru că datoriile nu sunt onorate către institutele de medicină legală sau pentru experţii tehnici autorizaţi.

Nu ştiu exact ce ascunde răspunsul acesta, dar pot presupune că nu se vrea să fie deranjaţi cei ce se află în funcţiile de conducere. Dacă este aşa, atunci întreb, cu ce folos să spunem că este bine, când în realitate, o ducem rău?

Normal ar trebui să fie rezolvate problemele, pentru că dacă tot mi-am început postarea cu privire la neîncrederea oferită de instituţiile statului, pot să-mi finalizez textul de faţă, spunând că dacă nu poţi să ai încredere în cei care trebuie să o ofere, atunci ce ne rămâne să facem?

Cum veţi privi cele scrise de mine, asta rămâne să judece fiecare. Personal, sper ca astfel de situaţii să nu mai existe, pentru că mă gândesc la ceea ce se întâmplă cu cei care din diferite motive, nu-şi pot susţine material, soluţionarea problemelor cu care se confruntă.

Filme despre tragedii

N-am mai scris de mult timp aici, cu toate că, nu mă pot plânge de lipsa unor subiecte. Totuşi, nu am de gând să-mi motivez absenţa şi nici ca să caut scuze, cu privire la lipsa de activitate ce ţine de blog. Ceea ce pot face eu, este să-mi aleg un subiect despre care aş vrea să scriu. Iar fiindcă subiectul zielelor noastre ţine de tragedia polonezilor, am de gând să vorbesc despre filmul acesta.

Desi, am amanat ca să-l văd, în duminica de Paşte, am ales să vizionez filmul “Katyn”. Era o recomandare de la un vechi prieten, care imi vorbise în mare despre drama polonezilor din perioada anilor “40. Pentru că nu am pretenţia şi nici pregatirea pentru a realiza o recenzie în stilul unui critic de film, vreau să discut altfel, poate mult mai simplu.

Cred că cei care aleg să vadă acest film, atât din ţara noastră, şi sigur nu numai noi, ne putem regăsi, păstrând proporţiile, în ceea ce a fost să fi prins între dorinţa de expansiune a două mari puteri, Germania nazistă şi U.R.S.S.–ul lui Stalin. Sigur, când ajungi între două mari nenorociri, este un lucru greu. Să încerci ca sa le faci faţă , este şi mai dragmatic.

Pentru că suntem într-o perioadă liniştita, din multe puncte de vedere, putem să analizăm, reflectăm "la rece", despre greutatea deciziile a acelor care s-au vazut lăsaţi în mana sovieticilor. De aceea, pot spune ca ceea ce m-a impresionat în film, a fost prezentarea celor două perspective: dorinţa de afirmare a adevarului cu orice preţ şi cea de supravieţuire, prin acceptarea forţată a minciunilor.

În rest, nu va pot recomandă decât să vedeţi filmul, daca nu cumva l-aţi văzut deja. Putem să luam aminte de lucruri importante care au facut parte din trecutul bunicilor noştri, şi cine ştie, ar putea face parte din viitorul nostru şi al celor ce vor urma.

Revenind în zilele noastre, accidental aviatic de saptamana trecută din Rusia, a fost unul ciudat. Nu spun asta datorită speculaţiilor şi a conspiraţiilor. Este greu de înţeles cum o întreaga delegaţie poloneză care merge să îşi comemoreze eroii, ajunge la randul ei, să producă o altă tragedie.

P.S.1: Dacă tot mi-am început subiectul discutând despre filmul “Katyn”, poate mai devreme sau mai târziu, se va realiza un alt film despre tragedia polonează din Rusia, anului 2010.
P.S.2: Este de salutat gestul preşedintelui Traian Băsescu, de a merge în Polonia pentru a asista la ceremonia de comemorare a fostului preşedinte polonez şi a soţiei sale.

Pentru cei ce vor sa previna...

Probabil, nu as fi scris despre subiectul de fata, daca in urma cu opt luni, intr-o seara de duminica, nu ar fi avut loc accidentul fratelui meu, in urma caruia el a murit, iar prietenul sau, pasager pe motocicleta, a decedat la spital, dupa zece zile. Fie ca vrem sau nu, in viata descoperim si intelegem mai bine multe lucruri, abia atunci cand le simtim pe pielea noastra.
Celor ce cred ca sunt feriti de tragedii, le pot spun ca asa am sperat si eu. Nu credeam ca se va intampla vreodata. Era un lucru greu de imaginat, care intr-o noapte de mai, a devenit realitate. Un cosmar trait...
Nu tin neaparat sa va sensibilizez prin intermediul acestor cuvinte. Ceea ce trag nadejde, este ca sa luati aminte de exprientele din viata altora. De asemenea, cu aceleasi sperante, va rog sa vizionati urmatoarele videoclipuri provenite din campanii de prevenire ale accidentelor ce au drept victime motociclisti.
Prevenire accident moto 1 / Prevenire accident moto 2
Pentru ca altfel puteti ajunge sa simtiti chiar voi, realitatea urmatoarelor imagini si sunetele de pe fundal. Mie imi sunt asemanatoare si cunoscute, ca sa le mai pot descrie pe cele traite din locul unde s-a intamplat accidentul fratelui meu, in data de 17 mai 2009.
Cu credinta si speranta, ca atat cei pe doua roti cat si cei cu patru roti, pot lua aminte de cele scrise, inchei postul memoriei fratelui meu, Dragos-Nicusor Neagoe (05.06.1990-17.05.2009).

Despre Revolutie

Cu toate ca subiectul intamplarilor din Romania anului 1989 este unul de actualitate in luna decembrie a fiecarui an, ceea ce pana la urma este un lucru bun, am ales sa postez urmatorul fragment din simplul motiv ca intrebarile de atunci, nu si-au gasit raspunsurile. Ce-i drept, prea curand, pare tot mai putin posibil sa apara alte variante mai credibile, decat cele de pana acum.

Asadar, va invit sa cititi opinia mea din decembrie 2007, cu privire ce-am avut de spus despre Revolutia din decembrie '89.

"PROCENTUL TINERILOR CARE ÎŞI AMINTESC ceva despre Revoluţie este probabil subunitar. După multe căutări am mai descoperit încă un tinerel căruia nu-i este indiferent masacrul din 1989. Îl cheamă Ovidiu Neagoe şi este student la Ştiinţe Politice. „Amintiri din Decembrie 1989 nu pot să zic că am, pentru că eram un copil, aveam patru ani. Ştiu de la părinţii mei că am fost dus la casa bunicilor de la ţară ca să fiu departe de ce se întâmpla atunci. Aşadar, nu pot să zic că sunt vreun mic revoluţionar şi nici măcar fiu de revoluţionar. Păcat că acest lucru îl zic mulţi alţii. Acum am 21 de ani şi pot spune că văd în ceaţă acest eveniment. Ştiu doar că, în decursul acestor 18 ani care au trecut de atunci, au apărut fel de fel de teorii în legătură cu ce s-a întâmplat. Ştiu că există mulţi revoluţionari şi, din păcate, multe victime, aşa că mă întreb câţi au fost eroi? Mă întreb acest lucru privind la ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Pot doar să mă mai întreb ce reacţie ar putea să aibă unul dintre cei care a murit atunci? Probabil că ar avea motive să plângă dacă ar vedea cum a ajuns societatea în care a crezut el şi, desigur, ar zâmbi ironic atunci când ar vedea prostia şi nepăsarea în care ne aflăm. Aşadar, nu ştiu ce a fost atunci, pentru că nimeni nu a zis nimic clar şi, ce-i drept, atâta vreme cât nu ne dorim să ştim ce a fost atunci, ce rost îşi mai au întrebările în legătură cu acele evenimente? Până la urmă, rămâne doar faptul că în acele zile au murit oameni, mulţi oameni, şi aici este vorba de un lucru care se putea evita! Dar zilele acelea au trecut, iar acum, acei oameni trăiesc doar prin încercările de a nu-i uita definitiv. Faptul că sunt comemoraţi an de an este un lucru bun. Totuşi, consider că cea mai bună comemorare s-ar putea realiza prin faptele românilor care să fie demne de lupta pentru libertate. Respectul faţă de ei nu se rezumă doar la afişe, emisiuni TV sau buchete de flori la morminte. Dacă tot îi respectăm, să o facem prin fapte şi nu doar în aceste zile. În final, nu pot zice decât: Dumnezeu să-i odihnească în pace pe eroii/victimele lui Decembrie ’89 şi nu numai, pentru că nu au fost puţini cei care au murit pentru libertate înainte de 1989. O certitudine tristă este că ei au murit, noi i-am uitat şi astfel societatea aceasta merge tot înainte fără să-şi găsească vreun orizont“, sfârşeşte Ovidiu declaraţia ca un urlet de indignare."
Sursa este ziarul Expresul de Sud ,17 decembrie 2007.

P.S. : Dumenzeu sa ne ierte...