Problemele unui stat reformat

De peste douăzeci de ani România se află într-o continuuă schimbare. Astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate guvernele postdecembriste au căutat soluţii pentru problemele tinerei noastre societăţi democratice.

Cu toate că reforma ar presupune modificări prin care instituţiile statului să functioneze mai bine decât au făcut-o în trecut, pentru decidenţii politici actuali şi nu numai, reforma este sinomimă cu reducerile de salarii sau de personal,ori desfinţarea de şcoli, spitale, etc.

Fără îndoială, sistemul politic comunist al statului centralizat nu mai putea funcţiona la fel într-o democraţie liberală, aşa cum trebuie şi sper să rămână România. Cu pretextul schimbării şi al adaptării la o piaţă economică bazată pe principiul competitivităţii, statul roman a început să funcţioneze după regulile unei jungle, în care oamenii sunt deasupra legilor prin influenţe de tip economic şi/sau politic.

Într-un asemenea context, pe lângă cei puţini care au reuşit să facă faţă competitivităţii noilor pieţe economice, masele de oameni educaţi în comunism au ramas marii perdanţi ai trecerii extreme de la o societate închisă către una deschisă.

Sigur, ar fi fost de dorit găsirea unui echilibru, iar astfel schimbarea unui sistem politic cu altul nou să fie pe deplin înţeleasă şi adoptată de către oamenii care până atunci nu au avut posibilitatea de a-şi alege singuri destinul.

Din păcate, asta nu s-a reuşit şi cred că nu a fost nicio dorinţă mult prea mare de a încerca din partea decidenţilor politici şi a guvernanţilor. În linii mari, cu toţii ne-am obişnuit să spunem de ce sunt dictaturiile novice şi de ce democraţiile trebuie să triumfe.

Totuşi, am ignorant cu sau fără voia noastră un lucru foarte important: toţi oamenii vor să fie liberi, dar o libertate fără suport material este pusă mereu la îndoială de tentaţia unei dictaturi, în care drepturile civice si politice sunt trecute în plan secund prin siguranţa materială oferită de către un stat cu rol de decizie central în viaţa propriilor ceţăţeni.

Nu e pentru nimeni vreun secret şi nici ceva de ignorat faptul că în România, ca şi-n celelalte state foste comuniste din Europa de Est, există dezamăgiri profunde faţă de modul în care funcţioneză democraţiile, iar în acest sens cele mai mari probleme sunt de ordin economic.

De la dezamăgiri până la nostalgia faţă de trecut nu sunt prea mulţi paşi, şi asta se poate observa în sondajele de opinie, precum şi la vot, atunci când avem de-a face ori cu o rată mare de absenteism sau vedem cum partidele de extremă câştigă noi voturi pe fundalul nemulţumirilor generale.

Faţă de toate lucrurile menţionate anterior şi ca să revin la ideea de reformă a statului, în primul rând trebuie să ştim ce tip de stat vrem să avem. Dorim un stat socialist care să acorde mai multă protecţie socială, dar pentru care trebuie să platim taxe mai mari?

Sau un stat minimal, aşa cum vor liberalii? În acest caz rolul statului este acela de a crea condiţii egale pentru competivitate, taxarea fiind mai redusă, iar protecţia socială nu are susţinere materială precum în modelul socialist.

Ştiu cum sunt privite astfel de discuţii sau idei. Se consideră că teoria rămâne teorie iar practica este cea care o vedem în fiecare zi. Pentru că vreau sa contrazic modul acesta de gândire, cred că rolul ideilor este foarte important şi de aceea ideile trebuie să fie adaptate pentru ai fi puse în practică, adică la realitatea cotidiană.

Mă gândesc că dacă pe lângă cele două scopuri ale clasei politice româneşti postdemcebriste, de a fi membri în N.A.T.O. şi de aderare la U.E., ar fi fost foarte bine dacă exista o viziune politică asupra rolului pe care trebuie să-l aibă statul în viaţa cetăţenilor prin instituţiile sale şi extern, cu privire la raporturile dintre noi şi celelalte state cu care suntem nevoiţi să interacţionăm.

Este de apreciat compromisul şi dorinţa comună a tuturor forţelor politice de a fi îndeplinit acele două misiuni, însă problemele României nu se opresc aici. Din contră, fără să ştim ce vrem să facem cu adevărat, riscăm ca prin desele schimbari să ne pierdem rolul şi rostul în cadrul celor două organizaţii, iar cel mai mare rău care şi-l poate face singur statul roman este acela ca proprii săi cetăteni să fie dezamăgiţi de el.

Câteva precizări

Nu ştiu în ce măsură viaţa mai face rating la televiziune, însă moarte sigur face. Spun asta pentru că astăzi, odată cu trecerea în nefiinţă a poetului Adrian Păunescu, a început o serie de emisiuni cu privire la acest subiect.

Ştiu că statul de persoană publică nu poate fi ignorant de nicio organizaţie mass-media, motivele fiind de înţeles. De aceea, nu vreau să pun la îndoială informarea publicului, ci modul în care ea se realizează.

Din păcate, de prea multe ori jurnaliştii tind să exagereze, maximilizând intensitatea emotivă a unor asemenea evenimente. Totuşi, mă întreb dacă nu cumva şi o persoană publică are dreptul să moară într-o minimă decenţă?

Probabil, din raţiuni financiare, ce ţin cerinţele pieţei, şi pe scenarii deja cunoscute în cazurilor altor personalităţi publice care au trecut la cele sfinte, s-ar putea intui faptul că următoarele subiecte vor fi despre bunurilor răposatului şi implicit certurile din familie.

Nu, nu vreau să dau lecţii de jurnalistică sau să-i spun cuiva cum să-şi facă datoria. Ştiu că am la dispoziţie telecomanda în caz de nemulţumiri şi posibilitatea de a nu cumpara respectivele ziare.

În cel mai bun caz, dacă cineva este interesat de ceea ce scriu pe blog, îmi poate împărtăşi opiniile sau le poate taxa, atunci când crede de cuvinţă.

În final, pentru că despre Adrian Păunescu se fac acum tot felul de etichetări şi inevitabil îi sunt judecate alegerile din viaţă, cred că ar fi bine să nu judecăm mai mult decât ne-ar putea judeca alţii pe noi înşine.

Cu bune şi rele, a fost un român care lasă în urma sa 50 de cărţi, concertele cenaclului Flacăra şi nu în ultimul rând, cele două imnuri de fotbal care le-a compus pentru echipele de fotbal Universitatea Craiova şi Rapid Bucureşti.

Dumnezeu sa-L ierte şi să-L odihnească în pace.

Încercările Opoziţie şi rezistenţa guvernanţilor

Revalidat de către Parlament după ultima moţiunea de cenzură depusă de partidele de opoziţie, Alianţa P.S.D.+P.C. şi P.N.L., Guvernul Boc a trecut până în prezent, patru din cele cinci încercări de a-l demite. Cumva, toată întâmplarea aceasta îmi aduce aminte de jocul Mario, diferenţa fiind de cele trei vieţi de care dispuneai pentru a continua.

Cum totuşi, viaţa reală e mai complexă decât un joc de calculator, rând pe rând preşedintele României şi parlamentarii puterii girează încrederea unui cabinet de miniştri nepopulari, a cărei “competenţă” se poate măsura în sondajele de opinie, sau mai simplu se poate auzi în orice loc public, atunci când este discutată situaţia din ţara noastră.

Şi pentru că lucrurile nu se termină aici, Opoziţia a depus o noua moţiune de cenzură legat de Legea Educaţiei. Nu am prea multe dubii privind final… Poate doar câteva voturi în plus, dar nu suficient de multe pentru a trece moţiunea.

În general ştiu că este bine să fim optimişti sau să păstrăm aparenţele, dar în acelaşi timp este improbabil ca un om politic ce beneficiază de resursele puterii să voteze din raţiuni de conştiinţă sau să ţină cont de dorinţele electoratului, care de obicei uita să-şi sanţioneze reprezentaţii aflaţi la conducerea Ţării.

Faţă de acest aspect, am citit de curând două perspective interesante. Pe deoparte, profesorul Cristian Pârvulescu vorbea că în cazul unui nou eşec, Opoziţia ar putea avea mari probleme legate de credibilitatea încercărilor sale de a destitui Guvernul Boc, iar asta ar însemna automat puncte în plus pentru partidele de extremă, poate singurii beneficiari ai frustărilor actuale.

Pe de altă parte, poate din dorinţa de a vedea partea plină a paharului, consultantul politic Dan Andronic, cunoscut mai nou pentru poziţiile publice favorabile guvernanţilor şi preşedintelui Băsescu, spunea că moţiunile de cenzură peste care trec guvernanţii pot aduce măriri de capital electoral, deoarece reprezintă ideea de rezistenţă în faţa presiunilor politice şi sociale.

Fără îndoială, cele două perspective expuse anterior sunt interesante şi captivante. Cu toate acestea, nu împărtaşesc niciuna dintre cele două analize, deoarece cred că cea mai mare greşeala a Opoziţie ar fi să nu încerce utilizarea mijloacelor legale de care dispune pentru a taxa lipsa de perfomanţă a guvernanţilor.

Şi nu, chiar e greu de crezut că rezistenţa Guvernului Boc ar putea atrage un capital electoral mai mare după moţiunile de cenzură peste care a reuşit să treacă. Pe lânga preşedinte şi parlamentarii puterii, poate doar cei care traiesc în afara graniţelor României, şi nu iau contact direct cu ceea ce se întâmpla aici, ar putea fi în favoarea unei administrări îndoielnice a statului, precum este cea prezentă.

În final, prefer să-l citez pe George Soros: ”Chiar şi o bătalie pierdută merită dusă.”