duminică, 18 octombrie 2015

Speranţa revederii celor plecaţi



Ieri dimineaţă, privind data de la telefon, mi-am adus aminte că era ziua în care plecasem bunicul meu, tataia Ion, dintre noi. Sunt deja 9 ani de atunci… 

Mărturisesc că, în ultima vreme, nu am mai găsit timp să urmez sfatul preotului la care merg, de a intra, o dată pe săptămână, într-o biserică. În ultimele săptămâni, lucrul acesta s-a întâmplat mai rar. Drept urmare, am sunat un bun prieten să merg cu el la slujba de vecernie, de sâmbătă după-masa.  

Uneori, bisericile goale au rostul lor pentru rugăciune. Alteori,  mai ales de sărbători, îşi găsesc frumuseţea doar atunci când sunt pline de oameni, de cei care le însufleţesc zidurile. 

Zilele trecute, discutam cu cineva, despre suferinţe şi pierderi. De ce acceptă Dumnezeu toate suferinţele oamenilor? Nu i-am putut da un răspuns pentru propriile suferinţe şi, ce-i drept, poate nici pentru suferinţele mele.

Vorbesc despre suferinţele pierderii unor oameni, pentru că acestea sunt irecuperabile. Altfel, suferinţele fizice, oricât de dureroase sunt, câtă vreme un om este în viaţă, cred că el traieşte în speranţă zilelor de pe acest pământ.

Dar, cu toate acestea, ajungem mereu la finalul vieţii, care uneori ţine de vârstă, alteori se întâmplă când ne aştepţăm mai puţin. Mă gândesc la bunicul meu, tataia Ion, care după o viaţă de om încercat, de multe suferinţe fizice şi sufleteşti, a murit la bătrâneţe, la vârsta de 85 de ani. 

Am ţinut la toţi bunicii mei, dar cu tataia Ion am avut o legătură mai specială. Bunicul meu şi-a pierdut piciorul în adolescenţă, iar la bătrâneţe a cunoscut durerea pierderii fiului cel mare, a unchiului Victor. În anul în care unchiul meu de la Timişoara a plecat, bunica mea a paralizat, iar la nici 3 ani a decedat.

Mă gândesc la caracterul puternic al bunicului meu, care a rămas amintit drept un om bun. Un om care şi-a păstrat credinţa şi demnitatea.

Ca majoritatea oamenilor de la ţară, nu se temea de moarte. Avea tronul (sicriul) în hambarul unde se ţinea recoleta, iar crucea şi-o lucrase singur, în urmă cu mulţi ani. 

În dimineaţa în care a plecat dintre noi, îmi amintesc că figura sa era senină. Asemenea unui om care plecase împăcat. Chipul unui om care îşi trăise viaţa în simplitate şi bunătate.

După accidentul fratelui meu, la ceva timp, am realizat că tataia Ion şi Dragoş au plecat în aceeaşi dată de 17. 

17 octombrie şi 17 mai sunt zilele de care îmi aduc aminte cu durere, dar şi cu speranţă că finalul vieţii nu înseamnă pierderea definitivă a familiilor noastre şi a celorlalţi oameni dragi.

Nu pot concepe existenţa Raiului fără posibilitatea revederii celor plecaţi. Sper că după momentul regăsirii celor plecaţi din familia noastră, tataia Ion l-a învăţat pe Dragoş să altoiască pomii, aşa cum îi spusese că vor face în timpul vieţii.

Doamne ajută!