Octombrie, 17

Despre bunicul meu, tataia Ion, am mai scris, dar cred că mereu rămân multe lucruri de spus. Soarta, viaţa a făcut ca să deschid ochii pe bunicul meu, un om rămas fără un picior, dar cu o mare voinţă. Cu timpul am înţeles că era mai mult decât atât, pentru că în pofida pierderilor suferite în decursul timpului, decesul fiului său cel mare şi moartea bunicii mele, era un om împăcat cu viaţa trăită. 

Deşi avem tendinţa de a ne căuta repere în societate, în persoanele publice, cred că putem să îi găsim pe cei care ne inspiră chiar lângă noi. Nu sunt persoane cunoscute, biografiile lor nu vor fi publicate în cărţi şi nici nu se vor face filme despre ei, dar sunt oamenii care au încercat să răzbată vremurilor şi ne-au lăsat în urmă o amintire peste care nu se aşterne uitarea.

Uneori mă gândesc la bunicul şi fratele meu, amândoi plecaţi într-o zi de 17, bunicul în octombrie, iar fratele, 3 ani mai târziu, în mai. Revin la amintirile din anii trecuţi, când bunicul meu îl învăţa pe Dragoş să altoiască pomii de la ţără sau când fratele meu, cu răbădarea şi priceperea pe care eu nu o aveam, îl tundea pe tataie Ion. Gândindu-mă la toate acestea, nu îmi pot imaginea ideea de Rai fără revederea, reîntâlnirea familiei mele. 

Nu ştiu dacă până la finalul vieţii o să pot ajunge la starea împăcare cu sinele a bunicului meu. Este o cale lungă şi un drum cu multe greutăţi. În unele privinţe, legat de problemele medicale, la adolescenţă bunicului îi era tăiat piciorul, iar tot la adolescenţă au început şi problemele mele medicale. Acel medic care îmi promisese că nu voi mai avea probleme la mers, mi-a zis, înainte de ultima intervenţie, că este posibil să mă trezesc cu piciorul tăiat. Nu am ajuns la acest lucru, însă problemele s-au agravat şi a urmat o perioadă dificilă.

Ca şi bunicul meu, am mersul încet, dar am înţeles că există speranţă atâta timp cât paşii nu se opresc.

Ca şi tataia Ion, cred că, independent de toate greutăţile cu care suntem împovoraţi, există mereu loc de nădejde într-o nouă zi.