În orice societate democratică votul şi protestul sunt
considerate două dintre cele mai importante lucruri care fac ca raportul dintre
guvernanţi şi guvernaţi să fie unul cât mai suportabil pentru ambele părţi.
Pentru o ţară aşa cum este România, atât votul cât şi
protestul se află la cote de avarii, dacă ţinem cont de faptul că rata de
participare la vot este într-o continuă scăndere începând cu primele alegeri
libere din 1990, iar numărul protestatarilor este unul pe care guvernanţii nu-l
consideră atât de important încât să ţină cont de cererile celor din stradă.
Pe deoparte avem aroganţa celor ce guvernează, iar pe de
altă parte ne confruntam cu apatia şi dezinteresul oamenilor pentru care
protestul nu mai reprezintă o alternativă pe care să o ia in calcul atunci când
se simt nedreptăţiţi.
Ar fi fost greu de crezut că în urmă cu aproape două săptămâni
o simplă scânteie putea să reaprindă spiritul de protest al unor oameni care nu
se mai simt reprezenaţi de cei care îi guvernează.
Se spune că pe străzile din România au ieşit zeci de mii de
oameni, şi nu sute de mii sau milioane. Este drept că dacă comparam protestele
din România cu cele din Franţa, Italia sau Grecia putem spune că numărul
protestatarilor nu a fost unul foarte mare, dar temerile guvenanţilor s-au
datorat faptului că de data aceasta nu se mai confruntau cu mişări de protest
ale sindicatelor pe care le puteau ţine sub control.
Fiindcă este vorba de o formă de protest cu caracter spontan
guvernanţii s-au văzut nevoiţi să facă câţiva paşi în spate: retragerea Legii Sănătăţii şi rechemarea medicului Raed Arafat la Ministerul
Sănătăţii. A urmat amânarea noii taxe auto pentru poluare, o metoda
care ameninţa să blocheze piaţa auto din România.
A spune acum că protestele se vor amplifica sau că ele se înceta
este un lucru pe care nimeni nu-l poate spune cu siguranţă, deoarece totul ţine
de motivaţia celor care protestează. Totuşi, dacă sindicatele şi asociaţiile de studenţi vor să-şi recapete
reputaţia de “voce a societăţii” atunci ar fi bine ca ele să fie alături de
oamenii din stradă.
În lipsa unui raport echitabil al dialogului social dintre
guvernanţi şi guvernaţi protestul rămâne una dintre puţinele căi prin care
cererile celor nedreptăţiţi vor putea fi luate în calcul de guvernanţii care din
aroganţă sau dezinteres i-au considerat doar nişte numere în statistici.
Cu privire la dezbaterile politice din Parlament se pare că între Putere şi Opoziţie nu se poate purta un dialog prin care să se ajungă la negocieri. În condiţiile în care tot mai mulţi
parlamentari P.S.D. şi P.N.L. frecventează U.N.P.R. liderii partidelor din
opoziţie trebuie să aleagă dacă îşi vor duce mandatul de parlamentari până la
final sau vor demisiona în grup pentru a se reîntoarece la legitimizarea
electoratului din colegiile în care au fost aleşi.
Dacă în Parlament nu se poate spune care este rezultatul
protestelor din stradă, în raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi se poate
observa că atât guvernul condus de Emil Boc, cât şi probabil viitoare guverne
ale României vor fi mai atente la cererile oamenilor din stradă, deoarece
într-o democraţie participativă votul îl va obţine doar acela care îl va merita!