Fotbalul copilăriei mele

Cred că toată copilăria mea am visat să joc fotbal. Probabil nu am conştientizat că rostul intervenţiilor chirurgicale nu era ca eu să fiu un jucător de fotbal, ci de a avea o stare medicală care să îmi permită să nu am probleme de deplasare. Nu mai ştiu la care dintre intervenţii am cerut să fiu lăsat, în sala de operaţii, cu un tricou de fotbal. Privind în urmă, mă gândesc la copilul care eram atunci…

Îmi amintesc  de primul meci de fotbal, la care am fost cu părinţii şi vărul meu, pe stadionul “Central” din Craiova. Am stat la tribuna a doua, în zona pe care noi o cunoaştem drept “Stema”. Era începutul anilor "90, în faţa mea două echipe: în alb-albastru şi alb-roşu. Echipa mea, în alb şi albastru, a câştigat. Pe cat de uşor mi-a părut drumul către stadion, pe atât de greu îmi părea drumul de întoarcere spre casă.

Anii au trecut, intervenţiile medicale au fost mai dese, iar singurele tricouri de fotbal pe care le îmbrăcam erau cele cumpărate de părinţii mei. Acele tricouri de fotbal ale Ştiinţei, Barcelonei, Fiorentina sau Roma erau speranţele mele, care mă ţineau aproape de acel joc care bucură mii şi milioane de oameni. 

Cu toate acestea, la noi, la ţară, în curtea fostei grădiniţe, acolo aveam terenul nostru. Acolo ne jucam de dimineaţă şi pănă seara târziu. În acel loc dispăreau toate durerile şi problemele. Eram noi, nişte copii, o minge şi două porţi marcate cu 4 pietre.

Îmi amintesc de Florin, unul dintre verii mei, cel care era legitimat ca junior la clubul din Craiova. Era un tânăr jucător de perspectivă, tehnic, iar pe terenul nostru de la ţară purta un tricou albastru al lui Chelsea. Din păcate, pentru Florin viaţa s-a încheiat devreme, mult prea devreme. La înmormântarea lui, privindu-i colegii de la fotbal, am văzut, pentru prima dată, cum culorile alb şi albastru ţin şi loc de doliu…

Înainte de operaţiile de la începutul anilor 2000, cele care speram să îmi redea o stare de sănătate mai bună, ultimele amintiri alergând le cu fratele meu şi o minge care ne ţinea pe amandoi să uităm de frig. 

Nu ştiu cum ar fi fost dacă aş fi reuşit să îmi ating visul de a juca fotbal pentru echipa la ale cărui meciuri am mers, mai târziu, în galerie, în Peluza Sud. Dar cum altă situaţie nu a fost, mă bucură amintirea acelor momente. Prin fotbal am legat prietenii de viaţă. 

Încă păstrez colecţia mea de tricouri de fotbal şi de fulare. Poate şi pentru că, pe viitor, cineva se va bucura mai mult de ele. Până atunci, cum echipa de fotbal de care sunt ataşat nu mai există, singurul fotbal la care mă gândesc este cel al copilăriei mele. De el îmi amintesc cu aceeaşi bucurie cu care noi, copiii de atunci, îl jucam. 

Sursă foto

Iubirea omenească

Zilele acestea mi-am adus aminte de cuvintele unui reporter TVR, prezent în faţa fostului club Colectiv din Bucureşti. În finalul transmisiunii, acel om a spus: „Dumnezeu să îi odihnească pe cei care au murit şi să ne ierte pe noi dacă nu vom putea schimba ceva”. 

Este greu de spus dacă schimbările în bine, care se impun după o asemenea tragedie, vor avea loc. Am văzut reacţiile unor patroni de baruri sau cluburi, vehemenţi în faţa controalelor pentru normele de siguranţă. În spaţiul public, protestele au încetat. În mediul politic se pare că lucrurile au revenit la ceea ce cunoşteam înainte de 30 octombrie 2015.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că, în faţa morţii, au fost oameni, mulţi oameni, care şi-au pus vieţile în pericol pentru a-şi ajuta semenii. Fie că a fost vorba de persoane iubite, prieteni sau oameni necunoscuţi, s-a trecut dincolo de instinctul de autoconservare. Aceste fapte mă fac să cred şi să sper că, în pofida tuturor nenorocirilor din lumea în care trăim, există speranţă în iubirea omenească, cea la care făcea referire Andrei Makine în romanul cu acelaşi nume, Iubirea omenească.

Am citit, în cele două săptămâni care au trecut de la tragedia din Bucureşti, multe poveşti ale unor oameni care ar fi putut să iasă de acolo şi să îşi salveze vieţile. Am citit despre doi prieteni care au mers la concert, iar unul dintre ei nu a ieşit din acel loc cuprins de flăcări fără prietenul său, imobilizat într-un scaun cu rotile. Am citit despre soţi care şi-au pus trupurile paravan pentru a-şi apăra soţiile de flăcările care nenoroceau vieţile oamenilor. Am citit despre oameni care îşi luau rămas bun de la cei dragi, cu speranţa că se vor regăsi cândva. 

Despre oamenii aceştia sper să se vorbească mai mult. Despre ei, despre poveştile lor de viaţă. Despre toţi eroii, cunoscuţi sau necunoscuţi nouă. Despre medicii care se zbat să salveze vieţile pacienţilor, despre pompieri şi despre toţi oamenii care au demonstrat că solidaritatea menţine umanitatea din noi.

Amintindu-le memoria, cred că putem să ne gândim, cu adevărat, la schimbările în bine care se impun pentru ca astfel de tragedii să nu mai aibă loc.

Închei cu un citat din Biblie, care poate surprinde cel mai bine sentimentul de iubire omenească, de care dau dovadă toţi cei ce trec dincolo de sine pentru semenii lor. Este de sperat că, în situaţii extreme, ne vom aduce aminte de următoarele cuvinte:  „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13)".

Sursa foto