sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Părinţi şi copii


Deşi, de multe ori, copilăria ne pare ca fiind o altă lume, se spune că noi rămânem copii în ochii părinţilor. Dacă astăzi suntem ceea ce am ajuns să fim sau ne aflăm în drum spre ceea ce vrem să fim, cea mai importantă contribuţie o au oamenii care, pe lângă faptul ca ne-au dat viaţă, ne spun zi de zi să luptăm pentru ceea ce trebuie să facem bine.

Poate că nu realizăm uneori, dar toate sacrificiile lor şi discuţiile pe care le avem cu părinţii noştri sunt din simplul motiv că un copil reprezintă speranţa pentru o viaţă mai bună şi pentru a continua ceea ce trebuie dus înainte.

Desigur, niciunuia dintre noi nu i-au plăcut momentele când a fost certat sau când a fost oprit să facă un lucru care i-ar fi plăcut, dar putem spune că ne-am fi dorit o libertate fără responsabilitate?

Nu spun lucrurile acestea din postura unui fel de fiu exemplar, dar scriu cu gândul că educaţia mea şi lucrurile în care cred au la bază sacrificiile părinţilor şi credinţa lor că pot să depăşesc obstacole care uneori par de nedepăşit.

Îmi spunea mama mea, care astăzi împlineşte 50 de ani, că după ce m-a născut, cineva din spital îi recomandase să mă lase acolo, deoarece aveam o dizabilitate medicală.

Nu ştiu dacă era doar o practică a regimului comunist sau a unor persoane discutabile, dar faptul că astăzi există părinţi care îşi abandonează copiii cu dizabilităţi medicale este un lucru care nu face cinste societăţii în care trăim.

Şansa mea a fost că m-am născut într-o familie cu doi părinţi responsabili şi decizia lor a fost clară, iar 4 ani mai târziu a apărut Dragoş în familia noastră.

Nu am prea multe amintiri din perioada aceea, însă mi-au rămas în minte clipele în care ascultam pe burta mamei mele bătăile inimii lui Dragoş.

Şi da, pentru părinţii mei, ca şi pentru ai multora, nu a fost uşor, dar au încercat să ne asigure ceea ce ei nu avuseră şi ne-au spus că trebuie să învăţăm, să fim cinstiţi şi să fim demni.

Despre sacrificiile lor sunt multe de spus, de la turele de zi şi de noapte şi până la momentele în care unul dintre ei era plecat cu mine la spital, iar celălalt trebuia să aibă grijă de Dragoş.

Cu bune şi rele, cu momentele frumoase şi altele mai grele, ştiam că îi aveam alături pe părinţii mei şi pe fratele meu, iar lucrul acesta era tot ceea ce conta.

Din păcate, decesul lui Dragoş, într-o seară de duminică, din urmă cu 4 ani şi jumătate, a fost un moment de încercare grea, ale cărui urme se simt în sufletele noastre şi în felul nostru de a fi.

Uneori, seara, înainte de somn, mă gândesc cum ar fi fost viaţa noastră dacă acum fratele meu trăia? Mă gândesc la toate lucrurile acestea cu speranţa că poate familia noastră se va reîntregi şi vom avea posibilitatea, fie măcar şi pentru o clipă, de a ne revedea.

Deşi mă tem că va veni o zi în care mă voi despărţii de părinţii mei, sper ca ei să aibă parte de o bătrâneţe decentă şi liniştită. Chiar dacă fratele meu nu mai este printre noi, simt ajutorul său de fiecare dată când am nevoie. Astfel, trag nădejde să pot duce cu bine datoria de fiu rămas în viaţă.

În final, închei cu un fragment dintr-o carte de poezii coreene:

“Pînă cînd părinţii tăi trăiesc
Să-ngrijeşti de ei cum se cuvine.

Cînd vor părăsi această lume,
Prea tărziu va fi să-ţi pară rău.

Doar o data-n viaţă ai prilejul
De părinţii tăi să te-ngrijeşti.”

Sigio, Cion Ciol, Poeţi clasici coreeni, Editura Tineretului, 1960, pagina 50 

duminică, 10 noiembrie 2013

Suntem oamenii care ne-am fi dorit să fim?


Cu toţii ne amintim cum în copilărie şi mult timp după aceea eram întrebaţi ce vream să fim când vom ajunge mari. Probabil că atunci ne gândeam la viitoarea noastră profesiune, dar acum ne putem întreba dacă nu cumva întrebarea avea alt sens?

Odată cu trecerea timpului constatăm cum dorinţele din copilărie şi adolescenţă se schimbă, poate şi pentru că noi suntem într-un continuu proces de schimbare, în care soarta, hazardul şi motivaţiile personale îşi pun amprenta asupra opţiunilor de zi cu zi.

Ce mi-am dorit să fiu când eram copil? Cred că am vrut să fiu un om de care părinţii, bunicii şi ceilalţi oameni apropiati să fie mândri, deoarece, ca orice alt copil, reprezint suma tuturor speranţelor şi a aspiraţiilor pentru o lume mai bună.

Îmi pusesem în gând, marcat de experienţele medicale din spitale, să devin un medic care să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie şi care să nu condiţioneze pacienţilor săi practicarea meseriei.

Şi gândul acesta a fost o perioadă îndelungată de timp, iar "dovezi" în acest sens cred că au rămas scrisorile din corespondenţa cu Andreea. Poate că erau doar aspiraţiile unui liceean sau poate că m-am temut să nu greşesc, asemenea medicului care mi-a greşit operaţiile, dar, într-un fel sau altul, viaţa se pare ca a avut pentru mine un alt plan.

Aşa că am ales Ştiinţele Politice, un domeniu pe care deşi cei apropiaţi l-au privit cu reţinere, m-au sprijinit ştiind că este ceea ce voiam să fie. Cu toate că au fost destule momente de îndoială, cred că este cea mai bună opţiune pe care aş fi putut să o aleg.

Poate că nu voi reuşi niciodată să fac toate lucrurile bune pe care le poate face un medic, dar cumva cred că, indiferent de domeniul de activitate, dacă îţi practici munca cu seriozitate poţi să îţi aduci contribuţia la ceea ce se numeşte binele comun.

Nu ştiu dacă acum, cea de-a doua opţiune a mea, cea de student al Facultăţii de Drept, poate fi considerată ca fiind potrivită, dar poate că îmi voi da seama de acest lucru în timp.

Poate că în 2009 nu eram pregătit sufleteşte să reîncep un lucru pe care poate l-ar fi făcut fratele meu Dragoş, dar sper să finalizez cu bine aceste studii. Şi aşa, poate că, acolo Sus, cineva se va bucura ştiind că are un frate care încearcă să reziste şi să ducă înainte planurile pe care le-ar fi avut şi el.

Revenind la sensul întrebării, cred că ea nu se referea la opţiunea noastră profesională, ci mai degrabă la alegerile personale, de la cele mai mici gesturi şi până la cele mai importate decizii din vieţile noastre.

Probabil că răspunsurile cele mai bune şi le poate căuta fiecare dintre noi în inima sa, în gândurile, cuvintele şi faptele sale.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Liniştea unei plimbări de sâmbătă dimineaţa



Nu ştiu dacă vieţile bunicilor noştri erau mai liniştite, însă zilele pe care noi le trăim sunt o agitaţie permanentă. Presaţi de timp şi de îndeplinirea obiectivelor, trăim rapid, iar la finalul unei zile, înainte să adormim, realizăm că a mai trecut încă o zi din cele ce ne-au mai rămas.

Unde vrem să ajungem cu acest stil de viaţă? E o întrebare pe care, preocupaţi cu grijile cotidiene, o uităm, iar când ne aducem aminte de ea încercăm să găsim un răspuns acceptabil. 

Deoarece e bine să ne reîntoarcem la bucuria lucrurilor simple, astăzi de dimineaţa, pentru că trebuia să caut o carte la magazinul Diverta, am preferat să îmi las maşina într-un loc aproape de centrul Craiovei. 

De la expoziţia cu flori din faţa Teatrului Naţional şi până la oamenii care îşi plimbau copiii şi nepoţii în English Park, oraşul parcă îşi regăseşte liniştea prin lucrurile simple pe care nu le putem observa în timpul zilelor în care credem că nu ne mai ajunge timpul. 

Poate că tocmai din această cauză ajungem să trăim viaţa privind mai mult la ceas şi mai puţin la ceea ce se întâmplă în jurul nostru sau la oamenii pe care îi vedem.

Paradoxal sau nu, tot astăzi de dimineaţă, cumpărarea unui ziar m-a adus într-o discuţie cu o bătrânică foarte spirituală, care şi-a făcut timp să îmi vorbească despre câteva lucruri pe care ea le consideră importante în viaţă. 

Mi-a spus că îmi zice lucrurile acestea deoarece crede că sunt un om bun. Nu ştiu dacă merit să mi se spună aşa ceva, însă cumva cred că cei dragi, care nu mai sunt printre noi, apar în vieţile noastre prin oamenii pe care îi întâlnim.