Ce ne comunică guvernanţii?

Despre politica zilelor noastre se poate spune că ea se bazează foarte mult pe interdepedenţa dintre cele două categorii, guvernanţii, cei aflaţi la putere şi guvernaţii, electoratul. Zi de zi, fie că ne place sau nu, Guvernul ne comunică chestiuni care ne afectează viaţa în mod direct.

Aşadar, acesta fiind procesul de comunicare existent, mi-am permis să iau ca exemplu două declaraţii celebre prin meditizarea de care au avut parte.

Prima îi aparţine Ministerului Sănătăţii, Cseke Attila, care a anunţat într-o conferinţă de presă că în urma tragicului eveniment de la Maternitatea Giuleşti se vor acorda ajutoare financiare de câte 5000 de lei pentru fiecare familie care şi-a pierdut copilul şi 3500 de lei pentru familiile ai căror bebeluşi au fost răniţi în urma incendiului.

Până la un punct s-ar putea înţelege intenţia de ajutorare. Totuşi, modalitatea aleasă de Ministerul Sanatăţii a fost în cele din urmă un gest nefericit. Nu poti să-i dai de inţeles unui părinte că acela este "preţul corect" pentru copilul sau. Dacă tot vor să aibă intenţii bune cei de la Minister, sigur ar putea găsi alte modalităţi mai umane, prin care să-şi dea tot concursul ca astfel de lucruri să nu se mai repete, iar pentru cazul de faţă, ar fi bine să nu încerce o muşalamizare alături de organele de ancheta şi justiţie

Ştim că traim în ţara în care pe multe dosare se aşterne praful iar vinovaţii "îşi pierd din vină" odată cu trecerea timpului.

A doua declaraţie îi aparţine Ministerului Economiei, A. Videanu. După spusele sale, în România un bugetar cu o soţie şomeră şi un copil la facultate poate să traiască destul de bine, cu un salariu de 1500 de ron, dacă are şi alte câştiguri pe lângă ceea ce munceşte la stat.

Deşi în condiţiile actuale perpectivele sunt mai degrabă sumbre, ce spune A.Videanu este o aroganţă ce poate fi suspectată de sinceritate. Vorbim de un om politic care n-a trecut printr-un scrutin electoral şi nu se ştie dacă va avea aceasta intenţie datorită faptului că dispune de resurse financiare destul de importante care îi pot asigura funcţii politice fără să apeleze la voturile celor care se află sub administraţia sa.

Concluzia este că deşi astfel de mesaje nu sunt plăcute, procesul de comunicare este pe masură actului de guvernare prezent.

Paradoxul opţiunilor de vot

Zilele trecute am vazut pe blogul jurnalistului de la Antena3, Iosif Buble, o ştire în care prezenta rezultatele unui sondaj realizat de către studenţii de la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, având drept subiecţi 1487 de locuitori ai Capitalei României, cu vârsta peste 18 ani. Despre sondaj mai trebuie spus că datele au fost culese în perioada 18 aprilie-3 mai, marja de eroare fiind de +/- 2,59%.

Dacă în privinţa neîncrederii cetăţenilor în politicieni, magistraţi şi poliţişti, procentele sunt în continuare majore, ceea se poate fi încadrat ca o stare de normalitate a cercetarilor sociologice din perioada postdecembristă, altceva mi-a atras atenţia.

Astfel, poate cele mai importante întrebări din chestionar au fost acelea ce ţin de felul în care se raportează cetăţenii urbei considerată cu cei mai informaţi oameni din ţara noastră la cei cărora le-au încredinţat voturile.

La întrebarea “Dacă aţi avea puterea să defiinţaţi un partid politic, care ar fi acela?”, P.D.L. are 22%, iar pe alte locuri de top se află P.R.M. cu 14% respectiv P.S.D. 12%.
Cu toate acestea, pentru că de aici începe paradoxul opţiunilor de vot, dacă ar exista în "duminica următoare alegeri pentru Consiliul Local al Bucureştiului", P.D.L. ocupă tot un loc de frunte cu 21%, P.N.L. şi P.S.D. obţinând fiecare câte 17%.

Pe de altă parte, chit că s-a vorbit în ultima vreme despre o cotă scazută de popularitate a preşedintelui în funcţie al României, Traian Băsescu, în eventualitatea unor alegeri prezidenţiale acesta ar fi votat de 20% din respondenţi, fiind devansat doar de liderul P.N.L., Crin Antonescu cu 22%. Celalalt lider al Opozitiei, Preşedintele P.S.D. Victor Ponta, s-ar alege cu 10%.

Aşadar, dacă ar fi să încerc o explicaţie asupra faptului că pe deoparte P.D.L. şi liderul de facto, Preşedintele României, Traian Băsescu se află pe primul loc al celor mai urâţi oameni politici, dar pe de altă parte ar ocupa un loc fruntaş la următoarele alegeri m-aş putea gândi asupra faptului că poate stă într-o caracteristică a noastră, a românilor de a trece foarte uşor de la ură la iubire şi invers.

Nu ştiu cât de normală este situaţia sentimentelor contradictorii dintre electorat şi clasa politică, însa ce ar putea să fie o certitudine este că nu vrem să aplicam sanţiunea votului negativ celor ce guvernează ţara într-o direcţie considerată greşită.

Ştim cu toţii clişeele despre cei care ne reprezintă în funcţia de Preşedinte al Ţării, Parlament sau Guvern. Ne spunem unii altora pe un ton resemnat că "toţi sunt la fel iar alţii mai buni nu exista decât cei care ne conduc".

Cuvintele de mai sus nu cred că sunt necunoscute multora dintre voi, uneori fiind asociate cu ceea ce înseamna pentru noi în general politica. Cu toate acestea, cum îi poţi spune unui om că greşeste dacă îi acorzi aceaşi încredere pentru a te reprezenta?

Nu ştiu dacă e vorba neapărat de incultură politică sau de felul în care am înţeles democraţia. Totuşi este greu de crezut că vom putea merge în continuare spre alte zări mai bune, dacă vom invoca mereu trecutul sau greşelile celorlalţi.

Se întamplă-n România

Săptămâna trecută la un post de televiziune local am vazut cum o familie îşi plâgea necazul după ce un om de 30 de ani a decedat într-un accident de circulaţie, asemănător cu cel al fratelui meu şi pentru ca lucrurile să-mi fie şi mai cunoscute, oamenii aştia nu s-au prezentat într-o emisiune tv pentru a cere compasiune altor semeni, ci din simplul motiv că într-o perioadă de peste un an şi trei luni de zile, dosarul se află blocat în continuare la Poliţie.

Şi ştiti de ce? Pentru că nu exista fonduri necesare pentru onorarea expertizelor tehnice şi medicale, fără de care ancheta nu se poate desfăşura şi implicit să ajungă într-o sală de judecată.

Aşadar, pentru cei care nu cunosc şi au şansa de a nu trece prin astfel de experienţe trebuie spus că în România zilelor noastre, mai exact din vara lui 2009, organele de cercetare judiciare nu-şi pot face treaba, pentru că mai exact nu au bani.

Ştiu că nu acesta este singura problemă, fiind multe altele, printre care le putem enumera pe cele din educaţie şi sistemul medical. Avem probleme, asta e cert. Ce-i de facut? Este o întrebare asupra cărei sigur ar trebui să reflecteze cei aflaţi în postura de decidenţi!

Fară niciun menajament pot spune că este jalnic ca printre efectele crizei financiare şi a modului în care este condusă România să se ajungă la astfel de măsuri.

De asemenea, este dureros şi ne de neacceptat ca oameni aflaţi în disperare să nu-şi găsească răspunsurile la instituţiile Statului, fiind nevoiţi să apeleze la organismele mass-media, considerând că dacă mai au o şansă spre adevăr acesta este poate ultima.

P.S.: Am scris rândurile de mai sus nu atât cu speranţa că poate citeşte cinevă căruia ajunge să-i pese, ci cu gândul că n-am rămas în tăcere şi resemnare.