Bunicului meu

Sunt 8 ani de zile de la data în care familia noastră s-a despărţit de tataia Ion, un om care a impresionat prin munca şi demnitatea sa. Nu a fost combatant în războaie, dar şi-a trăit viaţa asemenea unui luptător, credincios familiei sale.

Păstrez amintirea bunicului meu ca a unui om bun, încercat de suferinţele fizice, cauzate de amputarea piciorului stâng, la o vârstă adolescentină, dar şi de cele sufleteşti, pentru că în timpul vieţii sale şi-a pierdut, pe rând, fiul cel mare şi soţia.

În clipele de îndoială, amintirea lui tataia Ion mă duce cu gândul la toate cele cu care a trebuit să se confrunte şi la faptul că, vorba tatalui meu, a avut “o inima largă”, care l-a făcut să zâmbească şi să nu poarte ranchiună altor oameni.

Bunicul meu nu a fost un om cu carte, urmând doar clasele primare, dar a fost un om cu conştiinţă, depăşindu-şi problemele de sănătate prin practicarea unui meserii şi întemeierea unei familii în care s-au născut 4 copii.

Şi-a dedicat toată viaţă meseriei de dogar, lemnul fiind cel prin intermediul căruia şi-a hrănit familia. Îmi aduc aminte de zilele în care veneam la ţară, iar tataia Ion ne recita poezia “Mama lui Ştefan cel Mare”, în timp ce lucra. 

Astăzi, când revin la ţară, văd în jurul meu multe lucruri care îmi amintesc de munca sa şi de faptul că împreună cu mamaia Anica au reuşit să îşi crească copiii într-un spirit de cinste ţărănească.

Nădăjduiesc că, în lumea de dincolo, în care a plecat o parte din familia noastră, oamenii dragi se pot revedea fără temerea că vor fi despărţiţi vreodată. Sper că fratele meu Dragoş, plecat tot într-o zi de 17,  şi-a revăzut bunicii şi unchii, iar gândurile şi rugăciunile noastre au ajuns la ei.

Sursă foto

Rostul sărbătorilor

În aceste zile de sărbătoare, în care inima și mintea își caută loc în credință, speranță și revederea celor dragi, lumea în care trăim pare să-și fi găsit rostul. Încercăm să ne împăcăm cu viețile noastre, cu momentele de suferință și nădăjduim în regăsirea căilor drepte în momentele de răscruce. 

Avem cu noi amintirile celor ce ne-au părăsit pentru o altă lume, iar mărturia aceasta o regăsim în toate lumânările și candelele ce ard durerea din sufletele noastre. Deși simțim distanța care ne separă de ei, avem credința că într-o zi vom înțelege că au fost mereu lângă noi. Poate că nu conștientizăm lucrul acesta, însă ne sunt aproape în momentele în care viețile noastre sunt puse la încercare de o nouă cumpănă prin care suntem nevoiți să trecem.

Dacă rutina nu ne dă posibilitatea să ne gândim mai mult asupra lucrurilor care contează cu adevărat, în perioada sărbătorilor realizăm importanța unui gând sincer pe care îl primim și avem sentimentul de mai multă liniște sufletească atunci când, la rândul nostru, încercăm să transmitem cuvinte ce pot aduce bucurie în sufletele oamenilor de lângă noi.

Cu toate că suntem la un sfert de veac de la căderea regimului totalitar comunist din România, în timpul sărbătorilor nu trebuie uitați toți martirii neamului din închisorile în care au fost prigoniți.

Amintindu-le faptele, memoriile lor reînvie sentimentul că, în momentele de încercare, credința se păstrează cu multă durere, demnitate și sete pentru libertate.

Sursă foto

Dreptate și iertare

În mărturiile celor închiși pentru libertate și demnitate găsim, de cele mai multe ori, sufletele românilor care și-au iertat torționarii. Este posibil să-l ierți pe cel ce ți-a adus suferință? Putem să ne gândim la acest lucru de fiecare dată când citim despre umilințele și durerile prin care au fost nevoiți să treacă românii care astăzi sunt parte a ceea ce numim, cu drag, România noastră profundă.

 

Anul trecut au fost prezentate cazurile acelor persoane care până în 1989 au ocupat funcții de conducere în aparatul de represiune al regimului totalitar comunist. Zile la rândul am citit despre ei, le-am aflat numele și s-a discutat de trimiterea lor în judecată. 

Nu știu câți dintre cei ce au adus suferință semenilor se căiesc pentru faptele lor, dar știu că rămân memorabile cuvintelor celor reprimați, care atunci când și-au întâlnit torționarii i-au privit cu demnitate  în ochi și nu au căutat niciun moment să lase ura să le macine sufletele nobile.

Deși astăzi vorbim mult despre dreptate, principii și ceea ce nu trebuie să se mai repete, să nu uităm că nimeni nu a fost niciodată fericit de suferința celui ce a adus durere semenilor săi.

Desigur, nu trebuie încurajate și nici tolerate faptele prin care se aduce suferință oamenilor, dar trebuie să înțelegem că dacă sperăm să ne găsim liniștea sufletească într-o sală de judecată, atunci riscăm să fim dezamăgiți de ceea ce va urma. 

Cu siguranță că o societate nu poate funcționa atunci când oamenii sunt deasupra legilor drepte, dar dacă legile nu îi iartă pe cei ce greșesc, atunci oamenii pot ierta și pot ajuta la îndreaptarea celor ce își regretă greșelile și suferința pricinuită semenilor.

Știu, din experiențele persoanele, că nu este ușor să accepți greșelile altora și că cineva drag te-a părăsit pentru o altă lume. Cred, totuși, că trebuie depuse toate eforturile pentru a nu lăsa sufletul să fie măcinat de ură, de răzbunare și alte gânduri negre. 

Viața nu ne este dată pentru a purta ură în suflete, ci pentru a face tot binele de care suntem capabili. Astfel vom recompensa iubirea și încrederea celor ce ne-au dat viață și a celor ce ne sunt aproape sufletește. 

Sursă foto

Idealuri

Într-un interviu acordat după 1990, unul dintre partizanii români din Munții Apuseni spunea că un om nu poate să trăiască fără demnitate. Cu toate acestea, timp de aproape jumătate de secol, oamenii au continuat să supraviețuiască, adaptându-se vremurilor sau izolându-se în locurile și lecturile încă neatinse de realismul unui regim politic totalitar.

Astăzi, noi, cei care am trăit prea puțin în comunism pentru a putea emite judecăți de măsură cu privire la modul în care ne-am fi raportat la un asemenea regim politic, încercăm să ne regăsim în idealurile în care să credem.

Fie că este vorba de aderarea la o structură politică, implicarea într-un ONG sau pur și simplu participarea la un miting, considerăm că fiecare poate aduce o schimbare în bine locurilor în care ne-am născut și trăim.

Mărturisesc că nu de puține ori mi s-a spus că sunt un idealist și că problema oamenilor care au idealuri este că acestea le vor aduce multe dezamăgiri. Privind la ce se întâmplă pe drumurile României, în care mor mii de oamenii, iar alte mii au de suferit, știu că este vorba de o luptă continuă.

Cu siguranță că atașarea emoțională față de un ideal va aduce, la un moment dat, sentimentul de dezamăgire și de neîncredere în propriile forțe. Cu toate acestea, cred că trebuie să mergem mai departe cu gândul că deși sunt lucruri ce se întâmplă mereu, întotdeauna se va găsi altcineva care va continua să creadă și să fie parte a unei lumi mai suportabile. 

Nu știu dacă idealismul este doar o etapă a vieții, a celor tineri, dar pot să sper că idealurile de acum o să mă însoțească în toți anii ce vor urma, atâția câți vor fi ei. Poate atunci, la final, va exista un sentiment de liniște sufletească și de împăcare cu toate încercările vieții.

Sursă foto 

Oglinda sufletului

Credincioși și necredincioși, puternici și vulnerabili, curajoși și lași, optimiști și pesimiști, suntem oamenii vremurilor în care trăim, nici mai bune și nici mai rele decât alte timpuri, în care viața își urmează cursul, iar la final plângem când suntem părăsiți de cei dragi și ne gândim că inevitabil o sa vină clipa în care și noi vom ajunge să-i părăsim pe cei la care ținem. 

Scăpați din rutina zilnică, în momentul în care ajungem seara acasă, ne întrebăm dacă mai există și altceva decât ceea ce am trăit? Deși suntem tentați să credem că experiențele negative vor aduce la rândul lor alte experiențe negative, se întâmplă uneori să înțelegem că suntem binecuvântați de prezența și de gândurile bune ale unui om rar, ale cărui cuvinte și fapte ne transmit acel sentiment de liniște sufletească.

Poate că zilele nu ar fi fost atât de agitate, iar nopțile de nesomn ar fi fost mai rare dacă am fi privit mai devreme acei ochi, oglinda unui suflet bun, care ne spun că lumea în care trăim e un loc frumos, iar fericirea nu ține cont de reușitele profesionale pentru care ne zbatem, ci de clipele rare ce se vor transforma în amintiri de neprețuit.

Nu știm ce ne va aduce ziua de mâine, dar cred că este important să adormim și să ne trezim cu un gând bun pentru cineva la care ținem. Poate că astfel gândurile noastre bune vor ține acea persoană departe de tot răul care i-ar putea apărea în cale și de tristețea ce tulbură multe inimi încercate.

Dacă trecerea timpului lasă urme asupra trupurilor noastre, atunci este suficient să ne aducem aminte de bunici sau să ne privim părinții și să realizăm că noi suntem aici doar pentru că la baza familiei a stat o legătură sufletească puternică prin sentimentele ei sincere, respect și încredere.

Cu siguranță că sunt multe de spus despre oameni și sentimentele lor alese, dar uneori tăcerea cuvintelor este înlocuită doar de liniștea privirilor, iar în acele momente are loc poate cea mai pură legătură de comunicare între două suflete care se îndrăgesc.

Sursă foto