Bunicului meu

Sunt 8 ani de zile de la data în care familia noastră s-a despărţit de tataia Ion, un om care a impresionat prin munca şi demnitatea sa. Nu a fost combatant în războaie, dar şi-a trăit viaţa asemenea unui luptător, credincios familiei sale.

Păstrez amintirea bunicului meu ca a unui om bun, încercat de suferinţele fizice, cauzate de amputarea piciorului stâng, la o vârstă adolescentină, dar şi de cele sufleteşti, pentru că în timpul vieţii sale şi-a pierdut, pe rând, fiul cel mare şi soţia.

În clipele de îndoială, amintirea lui tataia Ion mă duce cu gândul la toate cele cu care a trebuit să se confrunte şi la faptul că, vorba tatalui meu, a avut “o inima largă”, care l-a făcut să zâmbească şi să nu poarte ranchiună altor oameni.

Bunicul meu nu a fost un om cu carte, urmând doar clasele primare, dar a fost un om cu conştiinţă, depăşindu-şi problemele de sănătate prin practicarea unui meserii şi întemeierea unei familii în care s-au născut 4 copii.

Şi-a dedicat toată viaţă meseriei de dogar, lemnul fiind cel prin intermediul căruia şi-a hrănit familia. Îmi aduc aminte de zilele în care veneam la ţară, iar tataia Ion ne recita poezia “Mama lui Ştefan cel Mare”, în timp ce lucra. 

Astăzi, când revin la ţară, văd în jurul meu multe lucruri care îmi amintesc de munca sa şi de faptul că împreună cu mamaia Anica au reuşit să îşi crească copiii într-un spirit de cinste ţărănească.

Nădăjduiesc că, în lumea de dincolo, în care a plecat o parte din familia noastră, oamenii dragi se pot revedea fără temerea că vor fi despărţiţi vreodată. Sper că fratele meu Dragoş, plecat tot într-o zi de 17,  şi-a revăzut bunicii şi unchii, iar gândurile şi rugăciunile noastre au ajuns la ei.

Sursă foto