duminică, 25 decembrie 2011

În spiritul sărbătorilor

Trebuie să recunosc că iniţial îmi propusesem să scriu un comentariu despre ceea ce mai înseamnă sărbătorile de Crăciun. Mi-am dat seama că până la urmă Crăciunul reprezintă pentru fiecare dintre noi ceea ce este. Pe deoparte, naşterea Mântuitorului Isus Hristos, pe de altă parte un moment în care familiile se reunesc, şi nu în ultimul rând perioada din an în care magazinele îşi lichidează stocurile. 

Dacă despre adevăr se spune că nu se află la mijloc, ci în inima fiecăruia, atunci şi adevărul despre sărbătorile de Crăciun se află în inima fiecăruia dintre noi.

Aşadar, permiteţi-mi să vă urez un Craciun fericit şi toate gândurile de bine alături de cei dragi. Sper că prin ceea ce facem fiecare dintre noi, în domeniile în care activam, să ne putem aduce contribuţia la schimbarea în bine de care are nevoie ţara noastră. Doamne Ajută!  

luni, 19 decembrie 2011

Vaclav Havel şi Kim Jong Il. Destinul unui democrat vs. destinul unui dictator



Pentru actualitatea politică internaţională decesul fostului preşedinte al Republicii Cehe, Vaclav Havel,  dar şi decesul liderului Nord-Coreean, Kim Jong Il,  a reprezentat o situaţie aparent inedită.

Se pare că este o ironie a sorţii faptul că în aceaşi perioadă suntem martorii decesului unui dizident anticomunist, dar şi al unuia dintre ultimii dictatori comunişti. 

Fiindcă este vorba de doua personalităţi cu totul diferite, care reprezintă  doua sisteme politice opuse,  şi relatările din mass-media despre Vaclav Havel şi Kim Jong Il păstrează acelaşi ton al diferenţelor care separă lumea regimurilor democratice de cea a celor totalitare.

În timp ce la Praga cehii se reculeg aşteptând în linişte pentru a-şi aduce un ultim omagiu lui Vaclav Havel, unul dintre simbolurile dizidenţei împotriva comunismului instaurat de către sovietici, la Phenian vestea decesului „liderului suprem” Kim Jong Il este relatată de către mass-media comunistă drept un moment de maximă tragedie în care nord-correeni se întrec în a-l jeli pe cel care i-a condus dictatorial în ultimii 17 ani.

Într-o asemenea situaţie ştirile din actualitatea politică internaţională încearcă să acopere cele două subiecte. În condiţiile în care despre Vaclav Havel se vorbeşte în termeni pozitivi care evidenţiază destinul celui care a rostit celebre cuvinte „puterea celor fără de putere”, despre personajul politic Kim Jong Il se manifestă un inters ciudat, poate şi datorită notorietăţii pe care a dobândit-o acest lider excentric al unei societăţi închise.

Ce rămâne în urma lui Vaclav Havel? Cum va fi amintit Kim Jong Il? Sunt întrebări care fac ca disputa ideilor democratice împotriva celor totalitare să fie într-un permanent conflict, atât pentru societăţile prezente cât şi pentru cele viitoare.

În timp ce Vaclav Havel lasă moştenire celor care cred în valorile democratice faptul că o naţiune poate fi reprezentată cu onestitate în spiritul libertăţii care face ca putere legilor să fie deasupra puterii oamenilor, Kim Jong Il lasă moştenire puterea politică fiului său,  Kim Jong-uen, noul lider al unui regim politic care în timp ce îşi înfometează populaţia are asipiraţii de mare putere nucleară.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Remember Decembrie 1989


Se spune că odată cu trecerea timpului se vindecă chiar şi cele mai grave răni pe care le poate suporta un om în viaţă. La fel şi în cazul naţiunilor răspunsul la toate problemele cu care se confruntă este trecerea timpului şi raportarea la viitor. Poate că uneori atunci când trecutul ne dă motive de nelinişte, iar prezentul este incert, ce altceva ne mai rămâne decât speranţa în viitor?

Din momentul Revoluţiei din 1989 şi până în prezent s-au legat multe speranţe cu privire idealurile democraţiei, ale libertăţii şi unităţii naţiunii române pentru care şi-au dat viaţa peste o mie de suflete româneşti.

În toţi aceşti ani ne-am întrebat mai mult dacă a fost vorba despre o revoluţie sau de o lovitură de stat, dar am uitat tocmai faptul că au fost oameni care chiar au crezut în idealurile pe care astăzi le batjocorim prin nepăsare şi resemnare atunci când ni se încalcă drepturile.

Trăim cu impresia falsă că ştim ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 atunci când la posturile de televiziune îşi fac apariţia o serie de personaje controversate care din dorinţa de a se face remarcaţi declară aceleaşi teorii pe care noi le îmbrăţişăm cu patimă.

Pentru că da, despre adevăr este vorba. Cât de mult suntem interesaţi să aflăm adevărul despre crimele împotriva celor peste o mie de suflete care au devenit eroi ai Revoluţiei din 1989?

De peste 20 de ani de ani se vorbeşte de implicarea pe care au avut-o fosta instituţie a Securităţii şi Armata în reprimarea celor ce s-au revoltat împotriva regimului comunist condus de familia Ceauşescu.

A trecut multă vreme, s-au dat multe certificate de revoluţionari pentru tot felul de personaje, dar cel mai important este că încă nu s-a aflat cine sunt cei vinovaţi de sângele care a curs în Decembrie 1989. Pentru o naţiune precum este România este ruşinos modul în care ne raportăm la propria noastră revoluţie.

Şi mai neliniştitor este gândul că acei indivizi responsabili cu represiunea, care au dat dovadă de exces de zel, au ucis fără milă oameni pe care demnitatea şi iubirea faţă de libertate i-a făcut să fie solidari cu ceilalţi români împotriva celor care puseseră stăpânire pe România.

Îi vom vedea vreodată judecaţi pe cei vinovaţi? Este foarte probabil ca aceia care au mâinile pătate de sângele Revoluţiei din 1989 să fie oameni respectaţi în societate sau personaje care lucrează încă în structurile statului român.

De prea multe ori am auzit că este bine să ne vedem fiecare de viaţa noastră, să nu ne facem singuri probleme gândindu-ne la alte lucruri decât cele care trebuie sa ne intereseze pe fiecare dintre noi, şi poate de aceea de la solidaritatea din Decembrie 1989 am ajuns în Decembrie 2011 să fim o naţiune de oameni solitari.

Atât de solitari încât nici măcar oamenii cu suferinţe comune nu mai au încredere să sta unii lângă alţii atunci când este vorba să-şi protejeze drepturile.

În aceste condiţii, pe lângă speranţele pe care încă le păstrăm cu privire la aflarea adevărului Revoluţiei din Decembrie 1989 trebuie să fim mândri de toţi aceia care nu s-au gândit doar la ei, pentru că datorită unora ca ei astăzi putem scrie liber ceea ce gândim fără să avem teama că faptele noastre pot constitui “infracţiuni împotriva ordinii de drept a statului”.

Dumnezeu sa-I ierte şi să-I odihnească în pace pe toţi cei care şi-au vărsat sângele în numele libertăţii pe care ne-au lasat-o moştenire.


Sursă foto

miercuri, 7 decembrie 2011

Dimitra grecilor şi Elena românilor

Despre Grecia ştim că a devenit un subiect nelipsit în fiecare jurnal de ştiri, iar guvernanţii noştri îşi justifică orice reducere bugetară invocând situaţia economică a grecilor.

Cu toate că România şi Grecia sunt două ţări care nu împărtaşesc prea multe lucruri comune, ambele state suferă de incompetenţa şi corupţia celor ce le conduc.

În aceste condiţii nu este nicio surpriză rezultatul Eurobarometrului din 17 octombrie 2011 care a evidenţiat faptul că românii şi grecii sunt printre cei mai pesimişti europeni cu privire la situaţia financiară, şi ce mai neîncrezători cetăţeni ai U.E. în administraţia publică.

În cartea lui Patrick Girard, “Aceşti Don Juani care ne conduc”, atunci când am ajuns la paginile cu privire la Andreas Papandreu, fost Prim-Ministru al Greciei între anii 1981-1989 şi 1993-1996, mi-a atras atenţia rolul pe care l-a jucat un personaj care îmi părea cunoscut cu un alt personaj de pe scena politică românească.

Cu privire la Andreas Papandreu, tatăl lui Georges Papandreu (Prim-Ministru al Greciei în perioada 2009-2011), se spune că a fost un care a iubit femeile mai mult decât o poate face un bărbat de stat. Căsătorit de tânăr cu o compatrioată, acesta a divorţat de ea în 1951 căsătorindu-se cu Margaret Chant o tânăra pe care o întâlnise în Statele Unite.

Fiindcă nu se putea abţine tentaţiilor, Andreas Papandreu a mai bifat o nouă aventură cu Rania Noplum, o militantă socialistă suedeză cu care a avut o fiică. Cum toate lucrurile au un final, şi răbdarea doamnei Margaret Papandreu a luat sfârşit atunci când soţul ei a întâlnit-o pe stewardeza, Dimitra Liani, o tânăra cu rădăcini în burghezia ateniană, tatăl ei fiind general, iar unchiul fusese ambasador în Japonia.

Dacă Andreas Papandreu se afla la a doua căsnicie, şi Dimitra Liani era casatorită a doua oară cu un fondator al unui grup comunist maoist. Din dragoste pentru soţia sa Dimitra, Alexis Kapopolus a pus bazele unei emisiuni pentru publicul feminin la un post tv din Grecia, în care Dimitra să fie moderatoare.

Deoarece se dorea să fie o emisiune de succes domana Liani şi-a folosit legăturile cu Andreas Papandreu pentru a-l invita la prima ei emisiune. Acesta din urmă a acceptat, dar chiar şi aşa emisiunea a fost un dezastru care o va face pe Dimitra Liani să se refugieze în braţele protectorului ei, Andreas Papandreu.

Este de menţionat momentul din septembrie 1987, în care Prim-Ministrul Greciei a lipsit de la comemorarea cutremurului de la Calamatha pentru a fi pe o plajă alături de Dimitra. A urmat după aceea operaţia de triplu by-pass coronarian la care a fost supus în Londra, acolo unde i-a fost alături tot Dimitra.

În tot acest timp în care era tot mai evidentă legătura dintre Andreas Papandreu şi Dimitra Liani, fosta stewardeză şi moderatoare de televiziune era o prezenţă cotidiană în primele pagini ale ziarelor din Grecia. Ea era acuzată că împreună cu alte persoane vroiau să acapareze puterea politică şi să creeze un guvern paralel.

Considerat “viu din punct de vedere sexual, dar mort din punct de vedere politic”, Andreas Papandreu a fost învins la alegerile din iunie 1989, moment de care a profitat pentru a divorţa şi a-şi oficializa căsătoria cu Dimitra Liani.

Pentru că oamenii au în general tendinţa de a uita şi a-i regreta pe foştii lideri politici, Andreas Papandreu a revenit în forţă, după ce partidul socialist grec PASOK a caştigat alegerile în faţa conservatorilor. În cine putea să aibă încredere mai mult Andreas Papandreu decât în soţia sa, Dimitra?

Se explica astfel de ce a numit-o şefă de cabinet, ea fiind omul care accepta sau refuza audienţe, şi îşi da acordul asupra dosarelor care erau de interesul soţului ei sau nu. Zvonurile spuneau că bunăvoinţa noii doamne Papandreu se câştiga în schimbul unor sume considerabile de bani.

Totul a culminat cu un scandal atunci când s-a aflat că reşedinţa familiei Papandreu fusese construită în schimbul unui împrumut de 1.900.000 de franci de la diverse personaje, printre care şi trei dintre miniştrii săi.

În timp ce puterea Dimitrei Papandreu era la apogeu, o parte a partidului socialist a început o campanie împotriva şefei de cabinet a Primului-Ministru, care a cerut o serie de represalii împotriva celor care îi puneau la îndoială imaginea publică.

Prin aceste metode Dimitra Papandreu îşi prezenta tot mai mult intenţiile de a-i urma soţului ei într-o carieră politică, în condiţiile în care sănătatea lui Andreas Papandreu dădea dovadă de tot mai multe semne de slăbiciune. Un prim pas era ca Dimitra Papandreu să-şi anunţe intenţia de a candida pe listele PASOK la alegerile legislative din 1997.

Pentru că problemele de sănătate se accentau tot mai mult, iar Primul-Ministrul Andreas Papandreu se afla în incapacitate de a mai conduce guvernul, Dimitra Papandreu devenise de fapt şeful executivului din Grecia.

În aceste condiţii, Georges Papandreu, fiului Primului-Ministru, i-a cerut tatălui său o retragere demnă de pe scena publică. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Dimitra Papandreu a cerut garanţii că nu vor exista acuzaţii cu privire la împrumutul contractat pentru reşedinţa din Ekali, şi va beneficia de azil parlamentar după dispariţia soţului.

Chiar daca totul părea să decurgă spre beneficiul Dimitrei Papandreu, Primul-Ministru Andreas Papandreu a decedat pe 23 iunie 1996 înainte ca cererile soţiei sale să fie acceptate de către cei cu care negociase.

Aşadar, Grecia a închis un capitol politic agitat, în care Andreas Papandreu este amintit mai mult pentru aventurile sale, iar numele Dimitrei Papandreu trezeşte amintiri neplăcute grecilor.

Dacă aşa au stat lucrurile în cazul grecilor, în România după alegerile din 2004 în care a ieşit câştigător candidatul alianţei D.A., Traian Băsescu, şi-a făcut apariţia doamna Elena Udrea, o persoană controversată, care atrăgea privirile multor oameni politici.

De menţionat este că Elena Udrea a avut acces la cele trei forţe politice din România, P.S.D., P.N.L. şi P.D.L, fiind pe rând membră în toate cele trei partide. După perioada de consilier prezidenţial, a activat tot mai mult în P.D.L., acolo unde se pare că şi-a găsit liniştea politică.

Nu este pentru nimeni niciun secret că s-au spus şi s-au scris multe lucruri despre relaţia dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea, ea fiind considerată o protejată a ocupantului funcţiei de la Cotroceni.

În asemenea condiţii şi având sprijinul celui mai puternic om din stat nu este de mirare că doamna Elena Udrea nu şi-a ascuns intenţiile politice cu privire la ocuparea funcţiei de preşedinte al României. Dacă va ajunge până acolo sau nu, asta va rămâne de văzut.

Totuşi, istoria recenta a grecilor ne demonstrează că personaje de genul Dimitrei Liani nu au făcut niciodata bine unui stat democratic. Problema nu este de a alege un şef de stat pe criterii de gen, masculin sau feminin.

Germania este condusă de Angela Merkel, Anglia a avut Prim-Ministru pe Margaret Thatcher, iar în fruntea F.M.I. se află franţuzoaica Christine Lagarde. România nu poate şi nici nu trebuie să fie condusă de persoane care promovează o femeie în funcţie de alte criterii decât competenţa.

Cu toţii ştim că sunt multe femei în politică, şi nu numai, care prin competenţa şi caracterul lor pot da României o soartă mai bună decât cea de până acum. Rămâne ca aceste persoane să-şi facă treabă în domeniile în care activează, iar atunci când se vor decide să candieze într-o funcţie publică este de datoria noastră de a alege competenţa, şi nu imaginea de pe afişul electoral.