Nostalgia trecutului

În general, odată cu trecerea anilor, simţim cum apare sentimentul de nostalgie al amintirilor din copilărie. Chiar dacă atunci cand eram mici aşteptam cu nerăbdare trecerea timpului pentru a fi şi noi oameni mari, iar in loc de maşinuţele cumpărate de părinţi, visam la ziua în care vom conduce o maşină adevarată, acum parcă am vrea să ne întoarcem la anii în care viaţa avea farmecul ei aparte.

Fiindcă nu putem da timpul înapoi, ne consolăm cu gândul că fiecare clipa este unică şi irepetabilă, iar despre amintiri se pot discuta multe, în funcţie de memoria noastră selectivă.

Am facut această introducere pentru a discuta tot despre amintiri, mai exact de trecutul nostru de până în ’89, în condiţiile în care comparăm regimul comunist cu democraţia postdecembristă.

Probabil, fiecare dintre noi a discutat măcar odată cu cineva de peste 40-50 de ani care ne-a spus că “tot mai bine era pe timpul comuniştilor”. La auzul unor asemenea vorbe eram uimiţi şi căutam să ne răspundem la o întrebare ce o consideram simplă. Cum să-ţi fie dor de o societate închisă din moment ce libertatea este de nepreţuit?

Şi pentru că ceea ce ne interesează sunt răspunsurile, unele ne-au fost prezentate în sondajul realizat de CSOP la comanda Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în perioada 27 august-2 septembrie a.c. .

Aşadar, şase români din zece regretă perioada comunistă, printre motive fiind invocate situaţia locurilor de muncă, nivelul de trai şi deţinerea unei locuinţe. De menţionat este faptul că în urmă cu patru ani, 53% considerau comunismul o idee bună. Se poate remarca lesne panta ascendentă pe care se află percepţia pozitivă a comunismului.

Faţă de chestiunile negative existente într-un regim politic totalitar de tipul comunismului, şapte români din zece au considerat lipsa libertăţii, precum şi nemulţumirile legate de problema alimentelor, dar şi cele ce ţin de informaţiile provenite din mass-media, libertatea presei nefiind un lucru specific societăţilor închise.

Ce spun tinerii despre perioada comunistă? În 2008, potrivit unui studiu realizat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, peste 30% dintre studenţi au răspuns că în România era mai bine înainte de 1989. De asemnea, o treime dintre studenţi ar prefera instaurarea unui regim autoritar dacă acesta le-ar îmbunătăţi calitatea vieţii şi doar 24% s-ar opune unei dictaturi.

Pentru că la prima vedere s-ar putea vorbi despre o caracteristică a românilor, de a ne regreta trecutul comunist, nici vecinii noştri nu stau mai bine cu privire la modul în care se raportează la comunism.

Astfel, în studii realizate în 2009, 72% dintre unguri considerau că trăiesc vremuri mai grele decât în perioada comunistă. La scurtă distanţă de ei s-au aflat bulgarii şi ucraienienii care spuneau acelaşi lucru, într-un procentaj de 62%.

Având în vedere cifrele, s-ar putea spune că trăim un paradox. Deşi avem libertate, regretăm vremuri în care nu se punea prea mare preţ pe ea. Chiar dacă ne putem decide singuri soarta, deplângem zilele în care statul prin instituţiile sale ne spunea ce este "bine" şi "rău".

Nu ştiu dacă aceste studii chiar sunt de interes pentru decidenţi sau clasa politică. Ce ştiu însă, este că niciun om nu se plânge când îi merge bine. Nemulţumirile actuale şi nostalgia faţă de trecutul comunist reprezintă o consecinţă a faptului că regimul politic democratic nu este cu adevărat pus în practică şi înteles de către toţi cetăţenii statului.

Concluzia este că deficienţele guvernărilor democratice pot alimenta nostalgiile unor regimuri politice autoritare, predispoziţia la totalitarism fiind mereu mult mai aproape decât ne-am aştepta.

Dreapta şi Stânga

Chiar dacă subiectul doctrinelor politice este privit în prezent ca fiind unul ce ţine mai mult de istoria ideilor politice şi mai puţin de realitatea actualelor contexte sociale şi economice, discuţia asupra celor două curente politice, Dreapta şi Stânga, rămâne în continuare importantă pentru scena publică.

Pentru că uneori există anumite neclarităţi cu privire la folosirea termenilor de "dreapta"şi "stânga", trebuie spus că au fost utilizaţi pentru prima dată în timpul Revoluţiei Franceze de la 1789, atunci când printr-o simplă aşezare în sală, susţinătorii monarhiei s-au poziţionat la dreapta iar cei ai republicii în stânga.

Începând cu acel moment şi până în zilele noastre, ruptura dintre cele două opţiuni a cunoscut diverse momente, în mare parte, fiind într-o permanentă stare conflictuală din cauza ideilor diferite dintre Dreapta şi Stânga.

Poate cea mai importantă diferenţă dintre cele două constă în rolul statului în societate. Şi pe aceasta cale apar două perspective:

-cei de stânga ne spun că statul trebuie să fie unul puternic şi, de asemenea, cu o importanţă majoră în viaţa indivizilor. Aşadar, se pune accent pe taxe care să asigure finanţarea unor programe de protecţie socială pentru colectivitate.

-Pe de altă parte, politicienii de dreapta sunt în mare parte adepţii unui stat cu reglementări guvernamentale reduse, care să puna accent pe individ şi implicit pe o taxare mai redusă. Pentru ei, cel mai important lucru este competivitatea pieţelor libere.

Astfel, în numarul curent al revistei Foreign Policy România, a apărut un articol cu titlul ”Unde Stânga înseamnă Dreapta”, în care se face o prezentare succintă asupra principalelor idei, dintr-un studiu realizat de către pe Margit Tavis de la Universitatea Washington şi Natalia Letki de la Universitatea din Varşovia, cu privire la partidelor politice din Europa de Est post-comunistă.

Potrivit acetora din urmă, s-a descoperit o inversare ciudată prin faptul că majoritatea partidele foste comuniste trecute la social-democraţie au jucat cartea capitalismului iar cele de dreapta s-au prezentat într-un mod asemănător stângii.

De aici rezultă nelămurirea celor doi cercetători care se întrebă în mod legitim dacă alegatorii nu se simt tradaţi de schimbarea direcţiei unui partid căruia i-au acordat votul? Sau poate este vorba de o caracteristică a mediului politic est-european?

Fiindcă trăim în România, o ţară pentru care este valabil studiul expus în revista F.P.R., mi-aş putea începe explicaţiile asupra modului în care îi alegem pe cei care ni se prezintă ca fiind de stânga sau dreapta printr-o rememorare a trecutului.

După cum ştim, de la sfârşitul anilor ‘40 şi până în Decembrie 1989, în ţara noastră ca şi în toată Europa de Est, sub dominaţia sovietică prin intermediul comunismului, nu exista pluralismul politic, fiind permis un singur partid politic, mai exact cel comunist.

În toată această perioadă Partidul Comunist Român şi-a format o organizaţie puternică şi bine structurată în teritoriu. Se estimeză că în momentul căderii comunismului, numarul celor care aveau carnete de partid se afla undeva pe la patru milioane de membri.

Probabil, în majoritatea cazurilor, aceia care au ales să adere la un partid comunist totalitar ne pot spune că au facut pasul respectiv, nu din dragoste faţă de dictatura, ci din oportunism, lucru care pe undeva este de înţeles. Trebuie să avem în vedere faptul că se trăia într-o societate închisă, în care nu existau alte opţiuni dacă îţi doreai o carieră în diverse instituţii sau pur şi simplu nu vroiai să fi considerat un “duşman al poporului”.

Cu toate acestea, începutul anilor ’90 a adus după sine căderea comunismului, a unui sistem politic totalitar care s-a văzut răpus de alternativa sa, societatea occidentală a democraţiilor liberale.

Deşi majoritatea statelor din Europa de Est prezintă anumite carecteristici comune, momentul trecerii către un nou sistem politic a fost diferit. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria sunt ţări unde s-a trecut în mod paşnic peste acest episod, fără vărsare de sânge, aşa cum din păcate s-a întamplat în România cu cele peste 1000 de victime decedate în Decembrie '89.

Într-un fel ciudat şi poate din dorinţa de a îngropa trecutul comunismului totalitar, P.C.R. a fost trecut în ilegalitate, având parte în mod ironic de soarta partidelor istorice în perioada comunistă. Chiar şi asa, organizaţia de partid s-a putut regrupa rapid în ceea ce s-a numit F.S.N. (Frontul Salvării Naţionale).

Fără îndoială, partidele istorice P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D., deşi aveau de partea lor lideri marcanţi, precum Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu-Quintus, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, nu se puteau organiza atât de bine precum foştii comunişti români care au făcut trecerea la social-democraţie.

Chiar dacă F.S.N.-ul putea fi trecut la stânga esichierului politic, tematica discursivă a liderilor săi aducea către un conservatorism specific partidelor de dreapta. Urmarea a fost că partidele istorice s-au văzut puse în situaţia de a aborda mesaje specific stângii, dat fiind faptul că segmental electoral de dreapta era deja ocupat de stânga romanească reprezentată prin F.S.N. .

În acest mod, electoratul român s-a aflat într-o situaţie confuză, dat fiind faptul că nu există o cultură politică într-atât de solidă, care să sancţioneze mutările ideologice ale unei organizaţii de partid căreia i se acorda votul.

Comparând cu ceea ce se întâmplă în Marea Britanie sau S.U.A. , acolo unde partidele politice şi-au păstrat direcţia, pare lesne de înţeles că într-o ţară cu un climat politic imprevizib şi confuz, precum este România, se poate găsi ca fiind cumva normală starea în care se află electoratul român, în mare parte alcătuit din nehotârâţi.

Chiar dacă în general se vorbeşte despre o epocă de final a doctrinelor politice, deoarece se consideră că votăm omul şi mai puţin ideile sale (aşa cum poate ar fi normal), cred că dacă va exista un mediu politic şi economic stabil, atunci vom putea cu adevărat să avem opţiuni politice clare iar cei care pendulează între Dreapta şi Stânga (vezi cazul P.U.R. devenit P.C. şi P.D., actualemnte P.D.L.) ar putea fi sancţionati în mod direct de către electoratul lor.

P.S. : Pentru cei interesaţi de subiectul doctrinelor politice, vă pot recomanda cartea lui Norberto Bobbio "Dreapta şi Stânga" apărută la Editura Humanitas.

Unii intră, alţii ies

Miercuri seară, primarul Craiovei, Antonie Solomon, a fost eliberat din arestul preventiv după o perioadă de aproximativ şase luni de zile. Probabil ca să continue rulajul arestărilor unor nume celebre şi controversate din societate românească, la scurt timp s-a ajuns către un alt nume cu greutate mai mare, şi anume patronul trustului de presă Realitatea Tv, Sorin Ovidiu Vîntu.

Ca să citez un comentariu postat pe site-ul televiziunii Publika Tv ce emite în R. Moldova şi este patronată tot de Vîntu, spunea cam aşa :“fraţii noştri de peste Prut nu dorm, ci lucrează”. Nu ştiu cum se vede România din exterior, însă stiu că şi în graniţele sale actuale au fost şi rămân destui oameni care în naivitatea lor văd în arestarile preventive ale unor personaje controversate din categoria peştilor mari, drept un moment maxim al faptului că justiţia îşi face datoria.

Pentru cei care îşi aduc aminte, în aceeaşi situaţie s-au aflat şi următorii: Dinu Patriciu, Cornel Penescu & lotul arbitrilor, Gigi Becali, Puiu Popoviciu, Cătălin Voicu, Costel Căşuneanu, Marius Locic, Florin Costiniu, Antonie Solomon şi Dan Diaconescu.

Dacă tot facem apel la memorie, există trei momente importante de până acum în cariera preşedintelui Traian Băsescu:

1. alegerile prezidenţiale din 2004
2. referndumul ( 19 mai 2007)
3. şi ultima competiţie electorală din 22 noiembrie şi 6 decembrie 2009.

În tot acest timp, domnia sa ne-a spus şi a avut grija să repete că este duşmanul “sistemul ticăloşit”. Astfel s-a facut apel la mitul liderului singuratic, al omului împotriva sistemului sau în mod popular a preluat modelul lui Alexandru Lăpuşeanu cu celebra frază :"Capul lui Moţoc vrem!".

Paradoxal sau nu, majoritatea celor reţinuţi au fost cândva prieteni/ parteneri ai preşedintelui în funcţie. Nu ştiu dacă este vorba despre o rafuială personală sau de afaceri, dar dintre cei reţinuţi, se pare că justiţia în urma unor hotărâri judecătoreşti nu reuşeşte să-i condamneze la închisoare.

Aşa că ne întrebăm şi noi retoric, cum este cu justiţia şi arestările? Poate dacă am căuta o explicaţie cât de cât logică ne-am putea descrie societatea în care trăim asemenea unei jungle, în care scapă cine poate! Concluzia acestei descrieri ar fi urmatoarea: cinste supravieţuitorilor şi păcat de victime.

În general ne raportăm la viitor cu speranţa unor zile mai bune, fiindcă ne-am lămurit ca în prezent se întâmplă destule lucruri anormale. Îmi place să cred că sunt un om moderat atunci când vorbesc despre ce va urma. Cu toate acestea, înclin să cred că sunt puţine şanse de a trăi în ceea ce spuneam într-un post anterior, o societate în care să domnească legile şi nu puterea oamenilor care se află la conducere.

Nu ştiu ce se va întampla în cazul de faţă sau cât de vinovaţi/nevinovaţi sunt cei arestaţi. Îngrijorarea ţine de faptul că în loc să avem parte de îmbunătăţirea calităţii vieţii noastre primim de la cei aflaţi la putere un circ ieftin, prin intermediul căruia să uităm modul slab în care este condusă Ţara.

Nu de alta, dar responsabilitatea pentru lipsa locurilor de muncă şi a problemelor din sănatate, justiţie, educaţie, ş.a.m.d. aparţine celor aflaţi la conducere. Oricât de mult le-ar plăcea guvernanţilor să ne spună cum că ei nu sunt lăsaţi să-şi facă datoria, Ţara este condusă de T.Băsescu şi partidul său, nu de moguli. Ultimii pot fi suspectaţi de diverse influenţe, dar decidenţii sunt cei care au puterea politică!

Lupta cu noi înşine

În Comunicare, Marshall McLuhan spune că "mediul este mesajul". Despre mediul în care ne-am născut şi trăim, ştiu că astăzi cu greu am putea găsi cuvinte de laudă. Poate nici altadată n-a fost prea bine, dar nu vreau să judec ce n-am trăit.

Nu cred că sunt un etern nemulţumit, cum poate mi-ar reproşa diverse persoane care împărtăşesc alte opinii. Ştiu doar că trăiesc într-o societate cu probleme, destul de multe la numar, şi aici pot fi enumerate principalele chestiuni ce ţin de o importanţă majoră: educaţia, sistemul medical şi justiţia.

Nu este pentru nimeni vreun secret că niciodată nu vom trăi într-o societate perfectă, aşa ceva nu există, din simplul motiv că la rândul nostru, nici noi nu suntem perfecţi. Cu toate acestea, criticăm cu nadejdea că poate lucrurile s-ar putea îndrepta şi astfel ar exista mai puţine motive de de a spune că "nu ne-am născut în locul potrivit" .

Pentru că imi place să revin la citatele lui Octavian Paler, el spunea că “România nu este o ţară, ci un destin, pentru că orice om normal are o singură patrie, restul fiind ţări”. Mă văd nevoit să-i dau dreptate celui care imi place să cred că l-am înţeles, dar din păcate doar după ce a trecut în nefiinţă.

Dacă oameni ca el, români cu conştiinţă, precum a fost şi Petre Ţuţea şi alţii de seama lor, ne lasă o moştenire, aceea este cea a cuvintelor prin care putem să privim România altfel decât o vedem în fiecare zi.

Pe lânga educaţia primită de fiecare dintre noi în familie, cred că avem nevoie de repere care să ne ghideze către alte perspective. În acelaşi timp, cu sistemul din ţara noastră ducem o luptă zilnică, în urma căreia riscăm să ne îmbolnăvim de resemnare, o boală ce pare incurabilă, chiar şi la generaţia născută în perioada anilor ’90.

Nu vreau să scriu despre soluţii miraculoase sau de faptul că cei de vârsta mea nu vor repeta greşelile trecutului. Şansa majorităţii celor ca mine este că n-am trait timpuri în care nu exista dreptul de a alege şi de aceea cred că ar fi mai înţelept să reflectăm înainte de a ne spune părerea.

Fiindcă se vorbeşte despre generaţia de sacrificiu, fiecare părinte îşi pune speranţele în viitorul copiilor săi. Astfel, cei care s-au aflat la Putere le-au spus părinţilor noştri că ei trebuie să se sacrifice, pentru că noua ne va fi mai bine. Resemnaţi şi rămaşi în tăcere, au acceptat acest târg care s-a dovedit a fi o înşelătorie.

Neşansa noastră ar putea fi că dacă nu vom reuşi să depăşim condiţia mediului în care trăim şi să vom alege altfel decât în mod raţional, atunci când avem posibilitatea, mă tem că şi noi am putea ajunge la acelaşi rezultat.

Raymond Aron despre sovietici şi Hitler

"Hitlerismul mi se părea a fi, într-adevăr aventura unei persoane, mai mult decât o mişcare istorică, cum era comunismul. Ştiu că mi se poate răspunde că, dacă Hitler ar fi distrus Uniunea Sovietică şi comunismul, hitlerismul ar fi devenit poate o mişcare istorică şi că, poate, nu ar fi avut loc răspândirea actuală a comunismului.

Consider că, totuşi, există mai multă substanţă intelectuală şi ideologică în comunism. Pentru că dacă vrei să creezi un imperiu, trebuie să faci ca sovieticii, adică să proclami egalitatea tuturor popoarelor şi să pretinzi ipocrit că ele se guvernează singure.

Atunci acolo se creează un imperiu, în stilul ipocrit al secolului al XX-lea, dar să începi să proclami ca Hitler, superioritatea poporului stăpân şi să declari inferioare celelalte popoare nu este un bun mijloc de dominaţie. Este o absurditate."

Sursă: Fragment preluat din cartea lui Raymond Aron "Spectatorul angajat-interviu cu Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton", Editura Nemira, 2006, pag. 83-84