Prezenţa mamei mele, lângă patul de spital, vorbeşte de la sine despre sacrificiile părinţilor pentru copiii lor.
Aveam 2 ani şi 9 luni atunci. Poate că eram prea mic pentru a înţelege ce se întâmpla în jurul meu. Nu am amintiri despre dureri, deşi ele cred că erau destul de mari. Îmi amintesc doar ce mi-a povestit mama mea, mult mai târziu, că în anumite momente mă ridicam pe marginea patului şi priveam lumea de la geam.
Astăzi îmi ascultam unul dintre colegii de serviciu care spunea că, indiferent de vârstă, atâta timp cât îi avem pe părinţi în viaţă păstrăm aceleaşi suflete de copii.
Să ne păstrăm sufletele de copii şi părinţii aproape, cât mai mult
timp înainte! Să le mulţumim pentru că datorită lor am ajuns oameni
mari.