Cel mai important cuvânt

Întrebat fiind, la lansarea cărţii “Între acte”, care a fost cuvântul pe care l-a folosit cel mai mult în viaţa sa, Radu Beligan a răspuns că mereu a fost vorba de mulţumesc. Deşi trăim într-o societate în care ne consumăm rapid străile emoţionale şi cuvintele, a-i spune unui prieten, coleg sau doamnei de la magazin că îi mulţumeşti reprezintă acel moment în care avem posibilitatea să ne arătăm recunoştinţa celor care printr-un comportament decent încearcă să facă viaţa mai suportabilă semenilor.

Deşi ni se spune că trăim într-o societate care duce lipsă de oameni buni, integri şi fideli, zi de zi, clipă de clipă, avem posibilitatea de a cunoaşte destui oameni ce pot contrazice o parte din percepţiile fataliste ale celor mai negativişti dintre noi.

Ştiu că sunt destui cei cărora avem posiblitatea să le mulţumim, iar dacă nu îi vedem că apar prea des în media sau dacă nu îi avem lângă noi, poate ar trebui să ne întrebăm de ce alegem să urmărim ceea ce nu ne place la televizior şi de ce alegem să avem lângă noi oameni în care nu credem?

Poate că alegem să facem toate aceste lucruri pentru că aşa ne este mai simplu, iar dacă comoditatea opţiunilor nu este răspunsul pe care îl căutăm, atunci există posibilitatea de a ne înţelege acţiunile şi de a analiza consecinţele lor.

Cu toate că mulţumirile nu pot plăti ratele la o bancă sau facturile lunare, ele pot acoperi acel gol din interiorul sufletului fiecărui om care a înţeles că acel principiu spus de Machiavelli, conform căruia “scopul scuză mijloacele”, are validitate doar dacă este vorba de o cauză bună.

P.S.: Săptămâna trecută mi s-a spus că cei care scriu, nu o fac pentru ei, ci pentru ceilalţi. Nu ştiu dacă aşteptările celor ce citesc acest blog sunt pe măsura celor scrise, dar ţin să vă mulţumesc pentru atenţie şi încurajările de a continua. 

Sursă foto

Refugiul în pasiuni

Nu ştiu dacă exteriorizarea unor stări de spirit poate fi privită ca o slăbiciune sau ca vreun act de curaj, dar poate că în cele din urmă este vorba de o opinie subiectivă, cu bune şi rele, care poate fi apreciată  sau criticată de cei ce aleg să citească acele cuvinte.

Astfel, încep prin a vă întreba ce ne facem atunci când suntem marcaţi de un eveniment personal? Care ne este refugiul? În cazul meu, o parte importantă a refugiului s-a numit pasiunea către lumea politicului, o lume destul de blamată de societate, dar care îi reprezintă atât pe cei ce aleg să se implice cât şi pe cei care preferă să fie indiferenţi.

Într-un timp, o veche prietenă aproape îmi interzisese să purtăm discuţii cu subiecte politice în zilele de la finalul unei săptămâni. Deşi la început reacţiile mele n-au fost tocmai cele de aprobare, din preţuire pentru

acel om am început să fiu mai rezervat cu privire la cererea ei.

Desigur că este de preferat să fim preocupaţi de ceea ce facem şi să depunem toată pasiunea în ceea ce credem, însă, din când în când, probabil sunt necesare momentele de deconectare de la viaţa cotidiană.

În acest fel avem timp să ne gândim la noi înşine, la cei din jurul nostru şi la ceea ce ni se întâmplă. Avem timp să ne revedem prietenii la o cafea, să citim o carte interesantă, să ne amintim cine suntem şi să înţelegem că viaţa are destul de multe lucruri pe care atunci când le minimalizăm, de fapt înţelegem că sunt o parte importantă a zilelor care ne-au fost date să le trăim.

Poate că la finalul vieţii se vorbeşte despre cariera unui om, despre ceea ce a strâns din punct de vedere material, însă din experienţele persoanale am văzut că oamenii îşi amintesc de prietenia şi devotamentul celor ce nu mai sunt printre noi.

Ce altă amintire poate fi mai frumoasă decât aceasta? Să  îţi trăieşti viaţa cu gândul că poate într-o zi cineva o să îşi aducă aminte de tine, iar astfel memoria ta o să rămână vie în inimile celor rămaşi în viaţă.

Şi poate că da, poate că nu este încă timpul pierdut să recuperăm momentele potrivite, să îi revedem pe cei pe care nu i-am mai văzut şi să facem un lucru bun, care, oricât de neînsemnat ar fi, poate fi motivul unei nopţi liniştite.

Sursă foto

Despre lupta interioară şi alegerile noastre

Cred că în urma cu 2 ani am văzut primele clipuri cu Nick Vujici, omul care, deşi nu are mâini şi picioare, vorbeşte lumii despre lucrurile cu adevărat importante în viaţă. Cu toate că fiecare dintre noi are experienteţele sale, mai mult sau mai puţin fericite, cuvântările acestui om impresionează prin mesajele motivaţionale pe care le transmite.

Poate că există destule citate motivaţionale pe site-urile de socializare, pe care le postăm din când în când pe conturile noastre de Facebook, dar oare câţi dintre noi chiar credem în ceea ce postăm?

Şi da, este vorba de o lupta cu noi înşine, cu temerile şi îndoilele noastre, cu incertitudinea şi dezamăgirea care ne pândeşte la tot pasul. Este o luptă pe care oameni precum Nick Vujici ne îndeamă s-o purtăm zi de zi, deoarece ea nu poate fi evitată.

Cred, cu riscul de a repeta, că dacă fiecare om are propriul său destin, atunci trebuie să şi-l asume şi să facă în aşa fel încât să spună că a încercat să îşi depăşească problemele şi a trecut peste obstacolele care au apărut inevitabil.

Ştiu că sunt momente în care, asemenea unor călători, rătăcim în drumul nostru către ceea ce trebuie să fie locul de destinaţie. Asemenea momente sunt cele în care nu ştim ce să alegem, nu ştim de ce fel de oameni să fim înconjuraţi şi în care nu ştim dacă avem sau nu destule motive încât să regretăm opţiunile noastre.

Poate că mereu va exista riscul de a pierde, dar nu totul în viaţă se rezumă doar la termenii de ”câştig” şi “pierdere”, deoarece mai importantă este atitudinea noastră, pe care o avem în momentele de fericire sau în cele de suferinţă.

Poate că da, poate că sunt un idealist, însă idealurile şi optimismul care a rezultat din momentele de disperare sunt motivele care mă fac să spun ceea ce simt, să scriu ceea ce cred şi mai ales să cred în ceea ce scriu.

Recunosc că lupta cu limitele şi barierile pe care mi le-am impus singur, destul de mult timp, nu este una finalizată, dar încerc să urmez recomandările celor care mi-au spus că izolarea şi introvertirea nu sunt soluţii care mă pot ajuta pe mine şi cu atât mai puţin pe ceilalţi.

Ştiu că pierderea unui om drag, decepţiile personale sau cele profesionale nu pot fi înlocuite de cuvintele scrise într-o postare de pe un blog personal, dar sper că cei care citesc aceste rânduri să creadă în propriile lor capacităţi de a face bine, chiar şi atunci când există destui oameni dispuşi să le facă rău.

Deşi cred în Dumnezeu, mă tem că nu sunt suficient de credincios încât să fiu sigur de ceea ce va urma după moarte. În cel mai bun caz, sper că dacă va exista ceva, atunci acela să fie locul în care i-aş putea revedea pe cei dragi.

Nu spun că a face bine în viaţa aceasta va însemna un loc în Rai, dar cred în ceea ce poate fi numită o lege a compensaţiei, prin care, mai devreme sau mai târziu, avem parte de binele şi răul pe care l-am făcut.

Nu în ultimul rând, cred că dacă viaţa este departe de a fi perfectă, atunci o putem face mai suportabilă printr-o atitudine pozitivă, de care dau dovadă oamenii care au înţeles că optimismul este singurul lucru cert în viaţă. 

Sursă foto