Cred că în urma cu 2 ani am văzut primele clipuri cu Nick
Vujici, omul care, deşi nu are mâini şi picioare, vorbeşte lumii despre
lucrurile cu adevărat importante în viaţă. Cu toate că fiecare dintre noi are
experienteţele sale, mai mult sau mai puţin fericite, cuvântările acestui om
impresionează prin mesajele motivaţionale pe care le transmite.
Poate că există destule citate motivaţionale pe site-urile
de socializare, pe care le postăm din când în când pe conturile noastre de
Facebook, dar oare câţi dintre noi chiar credem în ceea ce postăm?
Şi da, este vorba de o lupta cu noi înşine, cu temerile şi
îndoilele noastre, cu incertitudinea şi dezamăgirea care ne pândeşte la tot
pasul. Este o luptă pe care oameni precum Nick Vujici ne îndeamă s-o purtăm zi
de zi, deoarece ea nu poate fi evitată.
Cred, cu riscul de a repeta, că dacă fiecare om are propriul
său destin, atunci trebuie să şi-l asume şi să facă în aşa fel încât să spună
că a încercat să îşi depăşească problemele şi a trecut peste obstacolele care au
apărut inevitabil.
Ştiu că sunt momente în care, asemenea unor călători,
rătăcim în drumul nostru către ceea ce trebuie să fie locul de destinaţie.
Asemenea momente sunt cele în care nu ştim ce să alegem, nu ştim de ce fel de
oameni să fim înconjuraţi şi în care nu ştim dacă avem sau nu destule motive încât să
regretăm opţiunile noastre.
Poate că mereu va exista riscul de a pierde, dar nu totul în
viaţă se rezumă doar la termenii de ”câştig” şi “pierdere”, deoarece mai importantă
este atitudinea noastră, pe care o avem în momentele de fericire sau în cele de
suferinţă.
Poate că da, poate că sunt un idealist, însă idealurile şi
optimismul care a rezultat din momentele de disperare sunt motivele care mă fac
să spun ceea ce simt, să scriu ceea ce cred şi mai ales să cred în ceea ce
scriu.
Recunosc că lupta cu limitele şi barierile pe care mi le-am
impus singur, destul de mult timp, nu este una finalizată, dar încerc să urmez
recomandările celor care mi-au spus că izolarea şi introvertirea nu sunt
soluţii care mă pot ajuta pe mine şi cu atât mai puţin pe ceilalţi.
Ştiu că pierderea unui om drag, decepţiile personale sau
cele profesionale nu pot fi înlocuite de cuvintele scrise într-o postare de pe
un blog personal, dar sper că cei care citesc aceste rânduri să creadă în
propriile lor capacităţi de a face bine, chiar şi atunci când există destui oameni
dispuşi să le facă rău.
Deşi cred în Dumnezeu, mă tem că nu sunt suficient de
credincios încât să fiu sigur de ceea ce va urma după moarte. În cel mai bun
caz, sper că dacă va exista ceva, atunci acela să fie locul în care i-aş putea
revedea pe cei dragi.
Nu spun că a face bine în viaţa aceasta va însemna un loc în
Rai, dar cred în ceea ce poate fi numită o lege a compensaţiei, prin care, mai
devreme sau mai târziu, avem parte de binele şi răul pe care l-am făcut.
Nu în ultimul rând, cred că dacă viaţa este departe de a fi
perfectă, atunci o putem face mai suportabilă printr-o atitudine pozitivă, de care dau dovadă oamenii care au înţeles că optimismul este singurul lucru cert în
viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu