Întrebaţi care ar
fi cele mai frumoase sentimente, probabil că oamenii ar vorbi despre iubire ca
fiind principala resursă pentru fericire. Fie că este vorba de iubirea faţă de
părinţi, faţă de fraţi şi surori, faţă de femeia aleasă sau faţă de prieteni,
nobleţea acestui sentiment aduce însă şi suferinţa atunci când oamenii care ne
sunt dragi încep să plece din vieţile noastre.
Rămaşi singuri,
unii dintre noi ajungem să ne refugiem în pasiunile noastre, pe care încercăm
să le înlocuim cu iubirea faţă de o persoană dragă. De curând, un om deosebit
mi-a spus că ea crede că şi cei care şi-au concentrat vieţile pe cariere au iubit cândva, când poate au
dezamăgit sau au fost dezamăgiţi.
Poate că succesul
profesional are rostul lui, însă îmi aduc aminte cuvintele unei diplomate de
carieră, cea care spunea că diplomele de pe pereţi nu pot înlocui iubirea unui soţ, a copiilor şi
nepoţilor.
Acelaşi lucru îl
spunea şi Ştefan Iordache, în cartea de memorii „Regele scamator”, când a fost
întrebat de regretele vieţii sale, el a vorbit de lipsa copiilor, atât de
necesari într-un cămin.
Nefiind încă în situația de a înţelege pe propria piele ce înseamnă să ai o familie, pot spune
însă că înţeleg de la părinţii mei ce înseamnă să îţi pierzi un fiu. Oamenii
care şi-au văzut copiii îngropaţi înaintea lor au în suflet şi în priviri ceva
aparte, care exprimă atât durere, disperare, dar şi blândeţe faţă de copiii
altor părinţi pe care soarta i-a fericit să-i aibă aproape.
Dacă în viaţa ar
trebui să respectăm proverbul care spune că datoria unui om este să sădească un
pom, să construiască o casă şi să aibă o familie, oare câţi dintre noi vom
putea spune, la finalul vieţii, că ne-am achitat datoria faţă de pământul pe care-l vieţuim?
Sursă foto: garbo.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu