Ceea ce ne uneşte

Vorbind despre puterea binelui, preotul duhovnic a spus o pildă despre un om care se încadra în profilul unui egoist. Forţat de împrejurări, la un moment dat, ajunge să facă o faptă bună. Finalul vieţii îl aduce în faţa Judecăţii. Deşi părea să aibă soarta hotărâtă, Dumnezeu şi-a adus aminte de acea faptă bună, care a însemnat salvarea acelui suflet.

Credinţa noastră ne spune că nicicând nu este prea târziu pentru îndreptarea greşelilor şi pentru faptele bune. Atunci când învelişul trupurilor va fi uitat, binele poate înclina balanţa spre salvarea sufletelor noastre. În faţa tentaţiilor de tot felul, a egoismului şi a răului pe care riscăm să-l facem semenilor, ceea ce ne uneşte este gândul că avem datoria de a face din lumea în care trăim un loc mai bun.

Suntem tot mai aproape de sărbătorile de iarnă. Ne gândim că pe lângă bucuria de a avea aproape familiile şi de a-i revedea pe cei dragi, această perioadă din an este un bun prilej de a căuta să facem ceea ce credem că este drept. Ne bucurăm atunci când vedem că sunt tot mai multe campanii caritabile. Oamenii donează. Îşi ajută semenii. Acesta cred că este, cu adevărat, spiritul sărbătorilor. 

Poate că nu putem să fim prezenţi la mai multe acţiuni caritabile, dar alegerea uneia din ele înseamnă că vrem să facem din lumea în care trăim un loc mai bun. La un moment dat, cu toţii vom fi puşi în situaţia omului din pilda preotului duhovnic. Este de sperat că sărbătorile de iarnă ne vor găsi mai liniştiţi sufleteşte şi împăcaţi cu gândul că am încercat să facem şi puţin bine.

Sursă foto

Ce înseamnă să ai o dizabilitate?

În 1992, Adunarea Națiunilor Unite a decis ca data de 3 Decembrie să fie marcată ca fiind Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. În România, peste 700.000 de oameni se află în această situație. Cu toate acestea, dincolo de statistici sunt oamenii. Sunt poveștile lor de viață.

Cum e să te naști cu probleme medicale? În primul rând sunt spitalele. Este suferința și neputința fizică de a fi asemenea celorlalți. Trăiești sentimentul de furie. Te cerți cu Dumnezeu și te superi. Îl întrebi de ce tu? Poate că, dacă ar fi de găsit o explicație, s-ar putea spune că este vorba de o plată a unor greșeli din alte vieți.

Crești. Mergi la școală. Zi de zi îți încalți pantofii ortopedici cu aceeași reținere. Ai vrea să te trezești într-o zi și să nu-i mai vezi acolo. Problema aceasta te face să te izolezi. Nu vrei să ieși în evidență, dar privirile oamenilor te caută. Unii întreabă. Alții te compătimesc. Te saturi să explici. Preferi să stai în casa ta, la locul tău. Aici ai o familie care te înțelege și te susține. Îți spune să înveți și să te lupți pentru că dizabilitatea ta fizică nu poate pune capăt abilităților tale.

După o perioadă ajungi la un medic. Îți spune că o să faci uitați pantofii ortopedici și că nu vor exista probleme medicale când vei crește mare. Acum ai speranțe și te gândești că toată suferința se va merita. Și suferința începe. După primele operații te trezești cu niște cercuri, niște fiare care îți intră și îți ies din tibie și sunt puse pe genunche. Ai glezna operată. Este în ghips. Ești operat și la genunchele drept. Ești întins pe un pat de spital.

Practic rămâi imobilizat pentru o lungă perioadă de timp. Sunt luni de durere. Sunt nopți de chin. Sunt dureri mult prea mari. Simți că nu mai reziști. Te cerți iar cu Dumnezeu și îl întrebi de ce te chinuie atât de mult? Ce i-ai făcut să meriți asta? Ești disperat. Ai tăi sunt la fel. Aștepți să treacă și să ți se zică ca ești pe drumul cel bun. Aștepti… 

La final ți se zice că lucrurile s-au agravat. Înainte de ultima operație, cel care îți promitea că va fi bine, îți spune că este posibil să îți taie piciorul. Piciorul care te chinuise atât de mult și pe care îl voiai să fie bine. Ești disperat. Ai tai sunt devastați. Nu mai înțelegi nimic. Intri în operație cu o stare pe care nu ti-o poți explica.  Ieși din operație cu piciorul întreg, dar chinuit. Cel care îți dăduse speranțe că vei fi bine după operații, acum te trimite la recuperare. Acolo vei afla că toate lunile de chin, toată durerea a fost în zadar. Operațiile au fost greșite. 

Mergi în cârje. Nici 14 ani nu ai. Acum trebuie să găsești un alt medic. Trebuie să faci alte operații. Alte cercuri și fiare care îți intră în picior și îți ies din picior. Adormi, seară de seară, cu mâinile la ochi. Te gândești la ce mai fac colegii tăi de școală în tot acest timp. Ești în București. Ai mereu unul din părinți lângă tine. Acasă ai un frate mai mic. Te liniștește gândul că el este sănătos și nu trebuie să treacă prin ce treci tu. 

Timpul trece. Urmează perioada de final. Ești pus pe picioare, dar mergi în baston. După operații, cineva de vârsta ta te întreabă ironic dacă nu te-ai mai făcut bine. Se grăbește și îți dea și soluția. Îți zice că mai bine ți-l tăiau și îți puneau altul din lemn. Ai trecut prin prea multe ca să vrei să dai un răspuns. Preferi tăcerea. Și o să taci mereu când alți oameni vor face la fel.

Realizezi că nu te va aștepta o viață ușoară. Știi asta de la bunicul tău. El trăise toată viața cu o dizabilitate fizică. Îl iei ca reper și te gândești că el a luptat și a reușit să fie un om bun. Vrei să îi urmezi exemplul. 

Timpul trece. Treci și tu către alte etape din viață. Poate ți-ar plăcea să te comporți altfel cu oamenii. Să ai deschidere. Mai multă încredere în tine. Nu îți iese de fiecare dată lucrul acesta. Îți dai seama că o asemenea atitudiune înseamnă să pierzi multe șanse. Accepți și posibilitatea că vor fi și multe pierderi.

Ajungi la etapa din viață în care te îndrăgostești. Și o iubești pe ea pentru că a reușit să vadă la tine părțile bune și ti-a acceptat defectele. E o perioadă frumoasă. După un timp, vă gândiți la viitor. Situația ta medicală dificilă poate să se schimbe în rău. Îți spune că nu ar face față unor asemenea probleme. Este momentul în care accepți că trebuie să te retragi. Nu te gândești cu supărare la ce a fost. Păstrezi doar o amintire și un gând bun.

Te întorci la cărțile tale. Te concentrezi pe muncă. Îți cauți și îți găsești noi pasiuni. Te fascinează fotografia. Prin aparatul tău realizezi frumusețea lumii în care trăiești. Porți aceiași pantofi ortopedici. Uneori îți sunt grei la pași mulți, alteori te dor, dar ceva s-a schimbat. Atitudinea ta. Speri că ești pe o cale bună.

Vrei să trăiești făcând lucrurile bine. Poate, cândva, un alt om, cu aceleași probleme ca ale tale, va putea spune că a continuat să creadă în el pentru că tu ți-ai continuat drumul. Speri să îți continui drumul vieții tale. Nu îți e clar dacă va fi un drum scurt sau lung, dar speri să fie un drum la capătul căruia să poți spune că s-a meritat toată suferința.

Sursă foto

Trupul, carcasa sufletului

Trupul nostru este legătura efemeră cu lumea în care trăim. Suntem o imagine într-o mare infinită de alte imagini. O imagine într-o continuă schimbare fizică. Cu toate acestea, dacă carcasa noastră se schimbă, rămân stările noastre interioare. Fie că sunt amintirile vieții pe care o trăim, bucuriile și necazurile, ele păstrează gândul că există o anumită vârstă care rămâne aceeași pe tot parcursul anilor trăiți.

Departe de a discuta despre idealul de frumusețe, ne putem întreba ce reprezintă frumosul pentru noi? Ce anume ne face să ne atașăm și să păstrăm sentimente pentru persoanele alese? Un bărbat îndrăgostit va putea răspunde că pentru el frumusețea înseamnă femeia iubită. Și da, este un răspuns subiectiv, însă este un răspuns care are la bază un mare adevăr: cel care iubește vede cu ochii sufletului ceea ce alți oameni nu reușesc să vadă.

Capacitatea de a vedea dincolo de carcasă, de înțelege că trupul este doar un loc închiriat de suflet pentru viața noastră pe pământ, este un semnal important că, într-un fel sau altul, trebuie să conștientizăm ceea ce este cu adevărat important și ceea ce trebuie acceptat ca atare.

Fiind un om născut cu o problemă medicală și supus mai multor interventii medicale de natură ortopedică, mărturisesc că am simțit ce înseamnă durerile propriul trup. Durerile pașilor de după operații sunt cele care dau de gândit și îți arată și o altă perspectivă asupra vieții trăite și a alegerilor care trebuie făcute.

De aceea, una din credințele după care mă ghidez în viață este în existența unei legi a compensației. De curând, chiar cineva apropiat mi-a întărit această convingere spunându-mi că pentru fiecare slăbiciune a trupului nostru primim, în plus, alte două calități. Poate sunt chiar calitățile pe care trebuie să le căutam cu multă răbdare, încredere și credință în binele pe care suntem datori să-l facem atunci când ne stă în putință.

Sursă foto

„Memento Mori"

În urmă cu câteva zile, în timp ce vizitam Muzeul de Istorie a Farmaciei din Sibiu, am văzut un dulap pe care era inscripționat mesajul Memento mori. Amintirea de final al vieții m-a făcut să recitesc mesajul și să încerc să înțeleg sensul. 

Poate că tocmai conștientizarea propriului final al vieții ne dă de gândit cu privire la ceea ce suntem noi, ca oameni, ce facem zi de zi și unde vrem să ajungem. În acest sens, înclin să cred că mesajul ne îndeamnă să luăm decizii cât mai bune în viață.

După accidentul în urma căruia a decedat fratele meu, ideea de final vieții mi-a devenit tot mai neclară. Ceva s-a rupt atunci, iar orice încercare de înțelegere îmi era imposibilă. Un timp am încercat refugiul în cărți, dar și aici am realizat că lipsea ceva. 

Lipsea tocmai credința, cea care ne ajută să acceptăm ideea de final al vieții. Supărările mele și neliniștea au fost înlocuite de credința pe care mi-a transmis-o mama mea, aceea că rugăciunile noastre vor ajunge la fratele meu. Păstrez speranța că fratele meu este într-un loc bun și am nădejdea că amintirea lui este o încercare de a-i păstra memoria vie.

Atâta timp cât un om are credință în bine, amintirea finalului vieții nu poate să fie privită cu teamă. Și cred că aici credința nu ține de cât de mult citim, ci mai ales de cât și ce anume vrem să înțelegem în viață. 

Asemenea multor oameni de la țară, în simplitatea lor, bunicii mei aveau bine întipărite în minte credința despre viață și erau împăcați cu ideea de final al ei. Ca și ei, sper să păstrez credința în bine, fără teama de final a vieții.
  

Alegerile parlamentare din 2016: între dezamăgire și speranță

Perioada campaniei electorale este un prilej de a cunoaște ofertele partidele politice pentru cea mai importantă instituție politică, Parlamentul României. De asemenea, pe lângă listele propuse de partide, sunt și candidații independenți.

Știu că nu sunt puțini cei care au lăsat politica doar în mâinile acelora care au aspirații spre acest domeniu.  Dezamăgiți și/sau resemnați, mulți oameni buni preferă să nu mai urmărească ceea ce se întâmplă în spațiul public, în care, de cele mai multe ori, câștig de cauză au cei care se fac remarcați prea puțin prin fapte și poate prea mult prin imagine și tonalitatea vocilor.

Din reper al democrației, societatea americană a ales un președinte al cărui comportament este pus sub semnul multor îndoieli.  Este greu de spus care va fi atitudinea celui ales la Casa Albă, dar alegerea unui candidat cu un asemenea profil este un lucru care trebuie să ne dea de gândit și nouă, celor chemați să votăm pe 11 decembrie, la alegerile parlamentare din țara noastră.

Am crezut și sper să rămân mereu un susținător al democrației participative. Cred că în societatea noastră fiecare om contează.  Fiecare om care participă la alegeri își asumă decizia de a nu rămâne indiferent cu privire la lumea în care trăim.

Nu știu în ce măsură cei care aspiră la demnitățile publice realizează importanța reprezentării politice a cetățenilor. Dacă vor să-și urmească un parcurs individual, probabil vor putea face și acest lucru. Dar, la final, cu ce vor rămâne? Cine își va aduce aminte de ei? Nu cei care i-au votat printr-o conjunctură sau având speranța, la moment dat, că respectivii parlamentari i-ar fi putut reprezenta decent. 

Generația oamenilor politici din Primul Război Mondial, a celor care au realizat Marea Unire, dar și a acelora care au făcut politică în vremurile tulburi ale anilor interbelici, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial a fost o generație a unor oameni politici care au lăsat ceva în urma lor:  țara noastră, în care trăim astăzi, cu bune și rele. Generația oamenilor politici  care au avut de suferit sau au murit după 1945 a fost generația celor care au arătat că în perioadele dificile se cern, cu adevărat, credințele și convingerile oamenilor.

Generația oamenilor politici de astăzi are datoria de se gândi la înaintași și, mai ales, nu trebuie să uite că funcțiile la care aspiră sunt vremelnice.

În cele din urmă, cea mai bună alternativă la fatalism a fost și va rămâne optimismul. Este greu de spus ce ne va rezerva viitorul, însă ne suntem datori să învățăm, să muncim și să ne gândim la zile bune pentru lumea în care trăim.

Sursă foto

Cât și cum s-a schimbat România după tragedia de anul trecut?

În urmă cu un an de zile, în presă și pe rețelele de socializare apăreau știrile despre incendiul din clubul bucureștean  Colectiv. Durerea fără margini a părinților, fraților, prietenilor, colegilor celor plecați a impresionat o întreagă națiune. Națiunea noastră. 

A urmat indignarea față de toți cei care au permis și/sau au tolerat ca un incendiu, de asemenea proporții, să aibă loc într-un club suprapopulat de oameni.  În scurt timp, indignarea s-a transformat în revoltă. Au fost proteste în București și în majoritatea orașelor din țară. Zeci de mii de oameni cereau dreptate. Voiau ca lucrurile să se schimbe în bine. Se gândeau că fiecare putea să fie, la un moment dat, o victimă a unui incendiu, asemenea celui din clubul bucureștean. Nesiguranță. Teamă pentru cei dragi.  

Initial, autoritățile statului au reacționat printr-o serie de noi controale. Se anunțau că multe cluburi, restaurante și alte spații cu acest specific erau închise. Pentru cele cu probleme mai mici se aplicau amenzi. Cu toate acestea, revolta din stradă cerea mai mult. Guvernul și-a dat demisia. A fost validat un alt guvern, un guvern de tehnocrați. Pentru un timp, partidele politice au preferat să tacă. Și au tăcut. O scurtă perioadă de timp...  Ulterior, au urmat promisiuni. Reformă. Schimbare. S-au constatat probleme și s-a vorbit despre necesitatea ca Justiția să depună toate eforturile pentru ca aceste tragedii să nu se mai întâmple.

În tot acest timp, o parte din oameni au început să se gândească dacă se simt în siguranță în anumite cluburi sau spații publice. Au ales să fie mai atenți. Alții au continuat să meargă în aceleași locuri. Nu și-au mai pus niciun fel de întrebări. O parte din patronii de cluburi au început să se gândească mai mult la siguranța clienților. Alții au preferat să lase lucrurile așa cum erau...   

Cât și cum s-a schimbat România? Greu de spus... Avem o lege împotriva fumatului în spațiile publice închise, dar fondul problemelor pare că a rămas același. Poate că este cazul ca fiecare dintre noi - cetățeani, reprezentanți politici sau decidenți guvernamentali- să ne gândim la ce fel de oameni suntem și ce facem, zi de zi. Câtă voință avem pentru a fi sau nu parte a unor schimbări în bine? 

Până o să ne lămurim cu răspunsurile, este de sperat că o să ne găsim timp și ne vom ruga pentru sufletele celor care au murit. Să păstrăm un gând bun pentru însănătoșirea celor răniți și pentru familiile celor care au avut de suferit. 

Sursă foto

    

Perspective

Nu știu cât și în ce măsură ne schimbă anii care trec, dar cred că sunt evenimente care lasă o amprentă puternică asupra fiecărui om. 

Poate că nu aș fi avut aceeași atitudine față de problemele oamenilor aflați în suferință dacă, la rândul meu, nu aș fi cunoscut durerea spitalelor. 

Mărturisesc că, până la momentul în care mi-am pierdut fratele, priveam accidentele rutiere ca pe evenimente tragice, de care speram că sunt feriți cei dragi. 

Dacă la început mi-am găsit cu greu liniștea interioră atunci când intram în Biserică, acum nădăjduiesc că rugăciunile ajung la cei plecați.

Am fost nevoit să accept tot ce nu se mai poate schimba, dar am început să mai dau la o parte din barierele pe care mi le pusesem singur în calea către alte drumuri sau către alți oameni. Felul meu de om introvertit s-a transformat, în timp, într-o încercare de deschidere către oameni apropiați sau către oameni de departe, de la care primesc, cu multă bucurie, gândurile lor bune.

Cred că am început să văd mai clar anumite lucruri. Știu că oricând există riscul de a pierde tot ce poate pierde un om, dar sper ca să primesc atât momentele de bucurie, cât și pe cele de tristețe, cu credința pe care o are mama mea.

La 30 de ani am început, cu pași mici, să descopăr pasiunea pentru fotografie. Îmi plac peisajele din toate sezoanele, îmi place să văd oamenii zâmbind. Atunci când revin la țară, în locurile în care mergeam cu fratele și verii mei, acum văd alți copii, care se bucură de tot ceea ce ne făcea fericiți pe noi. 

Viața merge înainte, cu lucrurile bune și cu greutățile pe care le purtăm fiecare dintre noi.