Într-un interviu
acordat după 1990, unul dintre partizanii români din Munții Apuseni spunea că
un om nu poate să trăiască fără demnitate. Cu toate acestea, timp de aproape jumătate de
secol, oamenii au continuat să supraviețuiască, adaptându-se vremurilor sau
izolându-se în locurile și lecturile încă neatinse de realismul unui regim
politic totalitar.
Astăzi, noi, cei care am trăit prea puțin în comunism
pentru a putea emite judecăți de măsură cu privire la modul în care ne-am fi
raportat la un asemenea regim politic, încercăm să ne regăsim în idealurile în care
să credem.
Fie că este vorba
de aderarea la o structură politică, implicarea într-un ONG sau pur și simplu
participarea la un miting, considerăm că fiecare poate aduce
o schimbare în bine locurilor în care ne-am născut și trăim.
Mărturisesc că nu
de puține ori mi s-a spus că sunt un idealist și că problema oamenilor care au
idealuri este că acestea le vor aduce multe dezamăgiri. Privind la ce se întâmplă pe
drumurile României, în care mor mii de oamenii, iar alte mii au de suferit,
știu că este vorba de o luptă continuă.
Cu siguranță că
atașarea emoțională față de un ideal va aduce, la un moment dat, sentimentul de
dezamăgire și de neîncredere în propriile forțe. Cu toate acestea, cred că
trebuie să mergem mai departe cu gândul că deși sunt lucruri ce se întâmplă
mereu, întotdeauna se va găsi altcineva care va continua să creadă și să fie
parte a unei lumi mai suportabile.
Nu știu dacă
idealismul este doar o etapă a vieții, a celor tineri, dar pot să sper că idealurile de acum o să mă
însoțească în toți anii ce vor urma, atâția câți vor fi ei. Poate atunci, la
final, va exista un sentiment de liniște sufletească și de împăcare cu toate
încercările vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu