Părinţi şi copii

Deşi, de multe ori, copilăria ne pare ca fiind o altă lume, se spune că noi rămânem copii în ochii părinţilor. Dacă astăzi suntem ceea ce am ajuns să fim sau ne aflăm în drum spre ceea ce vrem să fim, cea mai importantă contribuţie o au oamenii care, pe lângă faptul ca ne-au dat viaţă, ne spun zi de zi să luptăm pentru ceea ce trebuie să facem bine.

Poate că nu realizăm uneori, dar toate sacrificiile lor şi discuţiile pe care le avem cu părinţii noştri sunt din simplul motiv că un copil reprezintă speranţa pentru o viaţă mai bună şi pentru a continua ceea ce trebuie dus înainte.

Desigur, niciunuia dintre noi nu i-au plăcut momentele când a fost certat sau când a fost oprit să facă un lucru care i-ar fi plăcut, dar putem spune că ne-am fi dorit o libertate fără responsabilitate?

Nu spun lucrurile acestea din postura unui fel de fiu exemplar, dar scriu cu gândul că educaţia mea şi lucrurile în care cred au la bază sacrificiile părinţilor şi credinţa lor că pot să depăşesc obstacole care uneori par de nedepăşit.

Îmi spunea mama mea, care astăzi împlineşte 50 de ani, că după ce m-a născut, cineva din spital îi recomandase să mă lase acolo, deoarece aveam o dizabilitate medicală.

Nu ştiu dacă era doar o practică a regimului comunist sau a unor persoane discutabile, dar faptul că astăzi există părinţi care îşi abandonează copiii cu dizabilităţi medicale este un lucru care nu face cinste societăţii în care trăim.

Şansa mea a fost că m-am născut într-o familie cu doi părinţi responsabili şi decizia lor a fost clară, iar 4 ani mai târziu a apărut Dragoş în familia noastră.

Nu am prea multe amintiri din perioada aceea, însă mi-au rămas în minte clipele în care ascultam pe burta mamei mele bătăile inimii lui Dragoş.

Şi da, pentru părinţii mei, ca şi pentru ai multora, nu a fost uşor, dar au încercat să ne asigure ceea ce ei nu avuseră şi ne-au spus că trebuie să învăţăm, să fim cinstiţi şi să fim demni.

Despre sacrificiile lor sunt multe de spus, de la turele de zi şi de noapte şi până la momentele în care unul dintre ei era plecat cu mine la spital, iar celălalt trebuia să aibă grijă de Dragoş.

Cu bune şi rele, cu momentele frumoase şi altele mai grele, ştiam că îi aveam alături pe părinţii mei şi pe fratele meu, iar lucrul acesta era tot ceea ce conta.

Din păcate, decesul lui Dragoş, într-o seară de duminică, din urmă cu 4 ani şi jumătate, a fost un moment de încercare grea, ale cărui urme se simt în sufletele noastre şi în felul nostru de a fi.

Uneori, seara, înainte de somn, mă gândesc cum ar fi fost viaţa noastră dacă acum fratele meu trăia? Mă gândesc la toate lucrurile acestea cu speranţa că poate familia noastră se va reîntregi şi vom avea posibilitatea, fie măcar şi pentru o clipă, de a ne revedea.

Deşi mă tem că va veni o zi în care mă voi despărţii de părinţii mei, sper ca ei să aibă parte de o bătrâneţe decentă şi liniştită. Chiar dacă fratele meu nu mai este printre noi, simt ajutorul său de fiecare dată când am nevoie. Astfel, trag nădejde să pot duce cu bine datoria de fiu rămas în viaţă.

În final, închei cu un fragment dintr-o carte de poezii coreene:

“Pînă cînd părinţii tăi trăiesc

Să-ngrijeşti de ei cum se cuvine.

Cînd vor părăsi această lume,

Prea tărziu va fi să-ţi pară rău.

Doar o data-n viaţă ai prilejul

De părinţii tăi să te-ngrijeşti.”

Sigio, Cion Ciol, Poeţi clasici coreeni, Editura Tineretului, 1960, pagina 50 

Sursă foto