Problemele unui stat reformat

De peste douăzeci de ani România se află într-o continuuă schimbare. Astfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate guvernele postdecembriste au căutat soluţii pentru problemele tinerei noastre societăţi democratice.

Cu toate că reforma ar presupune modificări prin care instituţiile statului să functioneze mai bine decât au făcut-o în trecut, pentru decidenţii politici actuali şi nu numai, reforma este sinomimă cu reducerile de salarii sau de personal,ori desfinţarea de şcoli, spitale, etc.

Fără îndoială, sistemul politic comunist al statului centralizat nu mai putea funcţiona la fel într-o democraţie liberală, aşa cum trebuie şi sper să rămână România. Cu pretextul schimbării şi al adaptării la o piaţă economică bazată pe principiul competitivităţii, statul roman a început să funcţioneze după regulile unei jungle, în care oamenii sunt deasupra legilor prin influenţe de tip economic şi/sau politic.

Într-un asemenea context, pe lângă cei puţini care au reuşit să facă faţă competitivităţii noilor pieţe economice, masele de oameni educaţi în comunism au ramas marii perdanţi ai trecerii extreme de la o societate închisă către una deschisă.

Sigur, ar fi fost de dorit găsirea unui echilibru, iar astfel schimbarea unui sistem politic cu altul nou să fie pe deplin înţeleasă şi adoptată de către oamenii care până atunci nu au avut posibilitatea de a-şi alege singuri destinul.

Din păcate, asta nu s-a reuşit şi cred că nu a fost nicio dorinţă mult prea mare de a încerca din partea decidenţilor politici şi a guvernanţilor. În linii mari, cu toţii ne-am obişnuit să spunem de ce sunt dictaturiile novice şi de ce democraţiile trebuie să triumfe.

Totuşi, am ignorant cu sau fără voia noastră un lucru foarte important: toţi oamenii vor să fie liberi, dar o libertate fără suport material este pusă mereu la îndoială de tentaţia unei dictaturi, în care drepturile civice si politice sunt trecute în plan secund prin siguranţa materială oferită de către un stat cu rol de decizie central în viaţa propriilor ceţăţeni.

Nu e pentru nimeni vreun secret şi nici ceva de ignorat faptul că în România, ca şi-n celelalte state foste comuniste din Europa de Est, există dezamăgiri profunde faţă de modul în care funcţioneză democraţiile, iar în acest sens cele mai mari probleme sunt de ordin economic.

De la dezamăgiri până la nostalgia faţă de trecut nu sunt prea mulţi paşi, şi asta se poate observa în sondajele de opinie, precum şi la vot, atunci când avem de-a face ori cu o rată mare de absenteism sau vedem cum partidele de extremă câştigă noi voturi pe fundalul nemulţumirilor generale.

Faţă de toate lucrurile menţionate anterior şi ca să revin la ideea de reformă a statului, în primul rând trebuie să ştim ce tip de stat vrem să avem. Dorim un stat socialist care să acorde mai multă protecţie socială, dar pentru care trebuie să platim taxe mai mari?

Sau un stat minimal, aşa cum vor liberalii? În acest caz rolul statului este acela de a crea condiţii egale pentru competivitate, taxarea fiind mai redusă, iar protecţia socială nu are susţinere materială precum în modelul socialist.

Ştiu cum sunt privite astfel de discuţii sau idei. Se consideră că teoria rămâne teorie iar practica este cea care o vedem în fiecare zi. Pentru că vreau sa contrazic modul acesta de gândire, cred că rolul ideilor este foarte important şi de aceea ideile trebuie să fie adaptate pentru ai fi puse în practică, adică la realitatea cotidiană.

Mă gândesc că dacă pe lângă cele două scopuri ale clasei politice româneşti postdemcebriste, de a fi membri în N.A.T.O. şi de aderare la U.E., ar fi fost foarte bine dacă exista o viziune politică asupra rolului pe care trebuie să-l aibă statul în viaţa cetăţenilor prin instituţiile sale şi extern, cu privire la raporturile dintre noi şi celelalte state cu care suntem nevoiţi să interacţionăm.

Este de apreciat compromisul şi dorinţa comună a tuturor forţelor politice de a fi îndeplinit acele două misiuni, însă problemele României nu se opresc aici. Din contră, fără să ştim ce vrem să facem cu adevărat, riscăm ca prin desele schimbari să ne pierdem rolul şi rostul în cadrul celor două organizaţii, iar cel mai mare rău care şi-l poate face singur statul roman este acela ca proprii săi cetăteni să fie dezamăgiţi de el.