Rostul cuvintelor

Încerc de câteva zile să scriu ceva despre evenimentul tragic din urmă cu o săptămână, care a avut loc în Munţii Apuseni. Scriu acum cu gândul că în asemenea momente rostul cuvintelor este unul limitat... 

Pe de altă parte, ştiu că existenţa unor oameni, care şi-au făcut datoria, merită să fie cinstită prin amintirea faptelor şi a memoriei lor. Sunt unul dintre cei mulţi care, în ultima săptămână, a văzut şi citit ce s-a spus despre accidentul în urma căruia au decedat două suflete şi au fost rănite alte cinci.

Mărturisesc că îmi sunt cunoscute sentimentele şi cuvintele fraţilor Aureliei Ion. Înţeleg felul lor de a-şi spune şi striga durerea cu gândul că li se va face dreptate, iar asemenea cazuri nu se vor mai repeta.

Acum, la o săptămână de la accidentul aviatic, în media există opinii diferite cu privire la ceea ce anume ar fi trebuit să se facă sau ce nu. Nefiind un specialist în avioane sau în tehnici medicale de prim-ajutor, cred că este mai indicat să aşteptăm rapoartele acelor oameni abilitaţi şi obligaţi, în cele din urmă de conştiinţa lor, să spună adevărul.

Dacă pentru cei ce nu mai sunt în viaţă nu se mai poate face nimic pentru a-i readuce printre noi, rămân milioane de vieţi de salvat, iar, de aceea, noi, guvernanţii şi cei guvernaţi, avem datoria de a nu uita că acest raport nu este doar instituţional, ci mai ales uman, care ţine de alegerile noastre de zi cu zi, de felul în care ne pregătim şi de domeniile în care activăm sau vrem să lucrăm.

Din păcate, în România postdecembristă, s-a indus în memoria colectivă faptul că aceia care caută să înveţe sunt priviţi ca nişte oameni ce nu se pot adapta uşor la ceea ce cere o societate aflată mereu în schimbare şi în care modele de urmat nu par să fie aceia ce muncesc, ci aceia ce profită de tot ceea ce li se oferă.

Cu o astfel de selecţie am ajuns să avem şi oameni nepotriviţi, ajunşi în locuri în care ne lovim de ei, fie că vrem sau nu. Îi întâlnim în spitale, îi întâlnim în şcoli sau în mediile în care ajung să reprezinte instituţii sau alţi oameni.

Cred că este o greşeală dacă ne mulţumim să privim lucrurile cu fatalism. Vorbim de accidentul din Munţii Apuseni, iar acolo este cazul unui om care, probabil, s-a confruntat cu tot felul de situaţii ce ar fi putut să o descurajeze, dar a ales să studieze, să facă voluntariat în România, iar aceste lucruri sunt dovezi clare ale faptului că a fost un om care a crezut în ţara sa.

Desigur, este normal să ne criticăm ţara atunci când constatăm că ceva este greşit, dar dincolo de critici avem nevoie de oameni pregătiţi, capabili să aibă argumente, competitivi în idei, proiecte şi fapte.

Să facem aceşti paşi mici, dar importanţi, ce ţin de fiecare dintre noi, şi  poate pe drumurile publice ale României nu vor îşi vor mai pierde vieţile câteva mii de suflete, iar tinerii, precum a fost Aurelia Ion, vor putea să creadă în ţara lor, vor alege să muncească şi să trăiască în ţara lor şi vor fi acei reprezetanţi cu care România poate să se mândrească.

Sursă foto

La trecerea dintre ani

Privind în urmă, 2013 a fost un an cu bune şi rele, cu momente de fericire şi clipe de tristeţe, dar mai presupus de toate lucrurile acestea a fost un an în care mă pot considera privilegiat pentru că am avut şansa de a cunoaşte oameni deosebiţi şi am revăzut persoane dragi. 

Acum, la final, pot spune că păstrez amintirea unor momente plăcute, a unor discuţii interesante, care, cumva, vor reprezenta moştenirea pe care fiecare dintre noi o va lăsa în urma sa.

Poate că au rămas regrete, dar având şansa unui început nou cred că putem să trecem peste tot ceea ce a fost greşit sau peste momentele de îndoială. Dincolo de obstacole, cred că pe fiecare dintre noi ne aşteaptă şansa unui viitor mai bun şi posibilitatea de a cunoaşte tot ceea ce este mai frumos în lume.

Nu ştiu ce va urma în anul ce vine, dar sunt încrezător că lucrurile se pot şi se vor schimba în bine. Argumentele mele sunt cât se poate de simple, iar ele ţin de oamenii şi discuţiile pe care le-am avut până acum. 

Pentru că sunt mulţi cei care continuă să muncească cu cinste şi pentru care viaţa înseamnă altceva decât grija pentru binele individual, cred că, mai devreme sau mai târziu, oamenii de care vorbesc vor face ca lumea în care trăim să fie un loc mai bun şi mai suportabil pentru durerea celor aflaţi în suferinţă.

În aceste momente de sărbătoare, gândurile mele se îndreaptă spre cei care se află pe un pat de spital, către cei ce sunt în durere după pierderea unui om drag şi către cei singuri. Cunosc momentele de încercare ale vieţii, iar astăzi pot spune că şi în cele mai disperante clipe există speranţa că vor urma vremuri de linişte sufletească.

Închei prin a aduce mulţumiri acelora care vizitează acest blog, acelora care m-au încurajat să scriu şi celor care deşi sunt la distanţă, se află aproape de sufletul meu. Să ne auzim cu bine în 2014. La Mulţi Ani! 

Sursă foto

Final de drum

Miercuri, 18.12.2013, Curtea de Apel Craiova a publicat decizia în cazul accidentului în urma căruia a decedat fratele meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe. Astfel, magistraţii au decis să menţină hotărârea din prima instanţă, care prevedea condamnarea celui inculpat la o pedeapsă de închisoare cu suspendare de 2 ani şi 4 ani de încercare, timp în care nu are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice.

Privind în urma, pot spune că a fost o luptă, în urma căreia sistemul de justiţie a demonstrat că practica sa în materia accidentelor rutiere este de a tolera asemenea evenimente tragice, care se soldează cu mii de victime, răniti şi familii marcate pe viaţă.

Acum ştiu că orice aş spune este în zadar, deoarece viaţa fratelui meu nu mai poate fi recuperată, iar decizia magistraţilor este definitivă. Sper că am făcut tot ceea ce puteam să facem, în situaţia aceasta, pentru memoria lui Dragoş.

Cu toate acestea, gândul că în România mor mii de oameni în accidente rutiere, care pot fi evitate, este un lucru cu care nu mă pot împăca, ştiind încercările prin care am fost nevoiţi să trecem.

În acest sens, sper să pot scrie despre ceea ce putem face pentru ca alte familii să nu mai treacă prin asemenea evenimente tragice. Deşi moartea este inevitabilă, faptul că suntem unul dintre statele cu cele mai mari rate ale accidentelor rutiere din UE este un lucru care nu poate fi privit doar cu fatalism.

Aşa cum avem strategii pentru domeniile de interes naţional şi siguranţa rutieră trebuie să fie tratată ca un proiect de ţară, iar cele mai simple argumente sunt ştirile dintr-un ziar sau monumentele de pe marginea drumurilor publice, ce aduc aminte că în acel loc cineva şi-a pierdut viaţa.

Deşi, mai ales în preajma sărbătorilor, simţim cel mai mult lipsa celor dragi, pot spune că, atâta vreme cât a trăit, fratele meu a lăsat amintirea unui om bun. Simt lucrul acesta de fiecare dată când se vorbeşte de el sau când găsesc flori ori candele aprinse la mormântul său.

Nu ştim ce ne va rezerva soarta fiecăruia dintre noi şi cu atât mai puţin nu ştim cum vor fi ultimele clipe din viaţă, dar cred că, dincolo de dorinţa de a trăi o viaţă decentă şi liniştită, avem datoria de a lasa în urma noastră amintirea unor oameni buni. 

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe Dragoş şi Robert!

Părinţi şi copii

Deşi, de multe ori, copilăria ne pare ca fiind o altă lume, se spune că noi rămânem copii în ochii părinţilor. Dacă astăzi suntem ceea ce am ajuns să fim sau ne aflăm în drum spre ceea ce vrem să fim, cea mai importantă contribuţie o au oamenii care, pe lângă faptul ca ne-au dat viaţă, ne spun zi de zi să luptăm pentru ceea ce trebuie să facem bine.

Poate că nu realizăm uneori, dar toate sacrificiile lor şi discuţiile pe care le avem cu părinţii noştri sunt din simplul motiv că un copil reprezintă speranţa pentru o viaţă mai bună şi pentru a continua ceea ce trebuie dus înainte.

Desigur, niciunuia dintre noi nu i-au plăcut momentele când a fost certat sau când a fost oprit să facă un lucru care i-ar fi plăcut, dar putem spune că ne-am fi dorit o libertate fără responsabilitate?

Nu spun lucrurile acestea din postura unui fel de fiu exemplar, dar scriu cu gândul că educaţia mea şi lucrurile în care cred au la bază sacrificiile părinţilor şi credinţa lor că pot să depăşesc obstacole care uneori par de nedepăşit.

Îmi spunea mama mea, care astăzi împlineşte 50 de ani, că după ce m-a născut, cineva din spital îi recomandase să mă lase acolo, deoarece aveam o dizabilitate medicală.

Nu ştiu dacă era doar o practică a regimului comunist sau a unor persoane discutabile, dar faptul că astăzi există părinţi care îşi abandonează copiii cu dizabilităţi medicale este un lucru care nu face cinste societăţii în care trăim.

Şansa mea a fost că m-am născut într-o familie cu doi părinţi responsabili şi decizia lor a fost clară, iar 4 ani mai târziu a apărut Dragoş în familia noastră.

Nu am prea multe amintiri din perioada aceea, însă mi-au rămas în minte clipele în care ascultam pe burta mamei mele bătăile inimii lui Dragoş.

Şi da, pentru părinţii mei, ca şi pentru ai multora, nu a fost uşor, dar au încercat să ne asigure ceea ce ei nu avuseră şi ne-au spus că trebuie să învăţăm, să fim cinstiţi şi să fim demni.

Despre sacrificiile lor sunt multe de spus, de la turele de zi şi de noapte şi până la momentele în care unul dintre ei era plecat cu mine la spital, iar celălalt trebuia să aibă grijă de Dragoş.

Cu bune şi rele, cu momentele frumoase şi altele mai grele, ştiam că îi aveam alături pe părinţii mei şi pe fratele meu, iar lucrul acesta era tot ceea ce conta.

Din păcate, decesul lui Dragoş, într-o seară de duminică, din urmă cu 4 ani şi jumătate, a fost un moment de încercare grea, ale cărui urme se simt în sufletele noastre şi în felul nostru de a fi.

Uneori, seara, înainte de somn, mă gândesc cum ar fi fost viaţa noastră dacă acum fratele meu trăia? Mă gândesc la toate lucrurile acestea cu speranţa că poate familia noastră se va reîntregi şi vom avea posibilitatea, fie măcar şi pentru o clipă, de a ne revedea.

Deşi mă tem că va veni o zi în care mă voi despărţii de părinţii mei, sper ca ei să aibă parte de o bătrâneţe decentă şi liniştită. Chiar dacă fratele meu nu mai este printre noi, simt ajutorul său de fiecare dată când am nevoie. Astfel, trag nădejde să pot duce cu bine datoria de fiu rămas în viaţă.

În final, închei cu un fragment dintr-o carte de poezii coreene:

“Pînă cînd părinţii tăi trăiesc

Să-ngrijeşti de ei cum se cuvine.

Cînd vor părăsi această lume,

Prea tărziu va fi să-ţi pară rău.

Doar o data-n viaţă ai prilejul

De părinţii tăi să te-ngrijeşti.”

Sigio, Cion Ciol, Poeţi clasici coreeni, Editura Tineretului, 1960, pagina 50 

Sursă foto

Suntem oamenii care ne-am fi dorit să fim?

Cu toţii ne amintim cum în copilărie şi mult timp după aceea eram întrebaţi ce vream să fim când vom ajunge mari. Probabil că atunci ne gândeam la viitoarea noastră profesiune, dar acum ne putem întreba dacă nu cumva întrebarea avea alt sens?

Odată cu trecerea timpului constatăm cum dorinţele din copilărie şi adolescenţă se schimbă, poate şi pentru că noi suntem într-un continuu proces de schimbare, în care soarta, hazardul şi motivaţiile personale îşi pun amprenta asupra opţiunilor de zi cu zi.

Ce mi-am dorit să fiu când eram copil? Cred că am vrut să fiu un om de care părinţii, bunicii şi ceilalţi oameni apropiati să fie mândri, deoarece, ca orice alt copil, reprezint suma tuturor speranţelor şi a aspiraţiilor pentru o lume mai bună.

Îmi pusesem în gând, marcat de experienţele medicale din spitale, să devin un medic care să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie şi care să nu condiţioneze pacienţilor săi practicarea meseriei.

Şi gândul acesta a fost o perioadă îndelungată de timp, iar "dovezi" în acest sens cred că au rămas scrisorile din corespondenţa cu Andreea. Poate că erau doar aspiraţiile unui liceean sau poate că m-am temut să nu greşesc, asemenea medicului care mi-a greşit operaţiile, dar, într-un fel sau altul, viaţa se pare ca a avut pentru mine un alt plan.

Aşa că am ales Ştiinţele Politice, un domeniu pe care deşi cei apropiaţi l-au privit cu reţinere, m-au sprijinit ştiind că este ceea ce voiam să fie. Cu toate că au fost destule momente de îndoială, cred că este cea mai bună opţiune pe care aş fi putut să o aleg.

Poate că nu voi reuşi niciodată să fac toate lucrurile bune pe care le poate face un medic, dar cumva cred că, indiferent de domeniul de activitate, dacă îţi practici munca cu seriozitate poţi să îţi aduci contribuţia la ceea ce se numeşte binele comun.

Nu ştiu dacă acum, cea de-a doua opţiune a mea, cea de student al Facultăţii de Drept, poate fi considerată ca fiind potrivită, dar poate că îmi voi da seama de acest lucru în timp.

Poate că în 2009 nu eram pregătit sufleteşte să reîncep un lucru pe care poate l-ar fi făcut fratele meu Dragoş, dar sper să finalizez cu bine aceste studii. Şi aşa, poate că, acolo Sus, cineva se va bucura ştiind că are un frate care încearcă să reziste şi să ducă înainte planurile pe care le-ar fi avut şi el.

Revenind la sensul întrebării, cred că ea nu se referea la opţiunea noastră profesională, ci mai degrabă la alegerile personale, de la cele mai mici gesturi şi până la cele mai importate decizii din vieţile noastre.

Probabil că răspunsurile cele mai bune şi le poate căuta fiecare dintre noi în inima sa, în gândurile, cuvintele şi faptele sale.

Sursă foto

Liniştea unei plimbări de sâmbătă dimineaţa

Nu ştiu dacă vieţile bunicilor noştri erau mai liniştite, însă zilele pe care noi le trăim sunt o agitaţie permanentă. Presaţi de timp şi de îndeplinirea obiectivelor, trăim rapid, iar la finalul unei zile, înainte să adormim, realizăm că a mai trecut încă o zi din cele ce ne-au mai rămas.

Unde vrem să ajungem cu acest stil de viaţă? E o întrebare pe care, preocupaţi cu grijile cotidiene, o uităm, iar când ne aducem aminte de ea încercăm să găsim un răspuns acceptabil. 

Deoarece e bine să ne reîntoarcem la bucuria lucrurilor simple, astăzi de dimineaţa, pentru că trebuia să caut o carte la magazinul Diverta, am preferat să îmi las maşina într-un loc aproape de centrul Craiovei. 

De la expoziţia cu flori din faţa Teatrului Naţional şi până la oamenii care îşi plimbau copiii şi nepoţii în English Park, oraşul parcă îşi regăseşte liniştea prin lucrurile simple pe care nu le putem observa în timpul zilelor în care credem că nu ne mai ajunge timpul. 

Poate că tocmai din această cauză ajungem să trăim viaţa privind mai mult la ceas şi mai puţin la ceea ce se întâmplă în jurul nostru sau la oamenii pe care îi vedem.

Paradoxal sau nu, tot astăzi de dimineaţă, cumpărarea unui ziar m-a adus într-o discuţie cu o bătrânică foarte spirituală, care şi-a făcut timp să îmi vorbească despre câteva lucruri pe care ea le consideră importante în viaţă. 

Mi-a spus că îmi zice lucrurile acestea deoarece crede că sunt un om bun. Nu ştiu dacă merit să mi se spună aşa ceva, însă cumva cred că cei dragi, care nu mai sunt printre noi, apar în vieţile noastre prin oamenii pe care îi întâlnim.

Sursă foto

Oameni mari şi gesturi mici

În cartea „Scrisori din Rusia”, contele de Custine spunea că uneori oamenii mari sunt incapabili să facă cele mai mici gesturi de umanitate. Pornind la acest lucru, care poate părea destul de banal, ne putem întreba ce anume ne opreşte să facem gesturi simple, ce nu necesită vreun sacrificiu uman deosebit?

Poate că uneori este vorba de orgoliu, poate că alteori ţine de indiferenţă sau poate că de cele mai multe ori este vorba de o stare de comoditate în comportamentul nostru. Ca să fiu mai clar, mă gândesc la un salut spus unor vecini sau colegi.

Apropo de lucrul acesta, la mine la ţară, oamenii continuă să îşi înveţe copiii să spună „Bună ziua!” celor pe care îi întâlnesc, fie că este vorba de cunoscuţi sau de persoane care doar vin în vizită la părinţii sau bunicii lor.

Veţi spune că există diferenţe între comunităţile de la sate şi cele din marile oraşe în care trăim, dar cred că respectul nu ţine cont de numărul de oameni care locuiesc într-un loc. Şi, desigur, îmi veţi spune că există o tendinţă de a generaliza, iar aici v-aş putea răspunde că, deşi risc să generalizez şi cumva să idealizez un spaţiu, mă refer la o chestiune care ţine de probabilitate. 

Cred că în mediul rural există o probabilitate mai mare ca gesturile simple să rămână o parte importantă a educaţiei primite acasă, iar în mediul urban tindem să avem un comportament în care punem accent mai mult pe o competiţie continuă, în care suntem animaţi de ideea de câştiguri, care, sperăm noi, ne vor aduce beneficiile materiale şi prestigiul la care aspirăm.

Poate că starea materială asigură o parte a stabilităţii noastre, dar cred că rămân destule lucruri pe care niciun venit nu le poate asigura. Nu cred că cineva îşi poate cumpăra un suflet bun sau o conştiinţă care să-l oprească să facă rău, cum nu cred că cineva poate cumpăra respectul sincer al semenilor săi.

Ştiu că trăim zile în care grijile cotidine ne afectează personal şi profesional destul de mult. Ştiu că o parte importantă dintre oameni îşi privesc viitorul neclar, iar alţii se îndoiesc de capacităţile şi şansele lor. Ştiu că sunt multe probleme în viaţa fiecăruia, unele vizibile, altele doar interioare, pe care considerăm mai bine să le păstrăm doar pentru noi.

Dar, până la urmă, ştiu că avem voinţa necesară să trecem peste încercările cotidiene şi putem să facem gesturi simple, care ne readuc aminte că suntem oameni mari, capabili de gesturi mici.

Sursă foto