Idealuri

Într-un interviu acordat după 1990, unul dintre partizanii români din Munții Apuseni spunea că un om nu poate să trăiască fără demnitate. Cu toate acestea, timp de aproape jumătate de secol, oamenii au continuat să supraviețuiască, adaptându-se vremurilor sau izolându-se în locurile și lecturile încă neatinse de realismul unui regim politic totalitar.

Astăzi, noi, cei care am trăit prea puțin în comunism pentru a putea emite judecăți de măsură cu privire la modul în care ne-am fi raportat la un asemenea regim politic, încercăm să ne regăsim în idealurile în care să credem.

Fie că este vorba de aderarea la o structură politică, implicarea într-un ONG sau pur și simplu participarea la un miting, considerăm că fiecare poate aduce o schimbare în bine locurilor în care ne-am născut și trăim.

Mărturisesc că nu de puține ori mi s-a spus că sunt un idealist și că problema oamenilor care au idealuri este că acestea le vor aduce multe dezamăgiri. Privind la ce se întâmplă pe drumurile României, în care mor mii de oamenii, iar alte mii au de suferit, știu că este vorba de o luptă continuă.

Cu siguranță că atașarea emoțională față de un ideal va aduce, la un moment dat, sentimentul de dezamăgire și de neîncredere în propriile forțe. Cu toate acestea, cred că trebuie să mergem mai departe cu gândul că deși sunt lucruri ce se întâmplă mereu, întotdeauna se va găsi altcineva care va continua să creadă și să fie parte a unei lumi mai suportabile. 

Nu știu dacă idealismul este doar o etapă a vieții, a celor tineri, dar pot să sper că idealurile de acum o să mă însoțească în toți anii ce vor urma, atâția câți vor fi ei. Poate atunci, la final, va exista un sentiment de liniște sufletească și de împăcare cu toate încercările vieții.

Sursă foto 

Oglinda sufletului

Credincioși și necredincioși, puternici și vulnerabili, curajoși și lași, optimiști și pesimiști, suntem oamenii vremurilor în care trăim, nici mai bune și nici mai rele decât alte timpuri, în care viața își urmează cursul, iar la final plângem când suntem părăsiți de cei dragi și ne gândim că inevitabil o sa vină clipa în care și noi vom ajunge să-i părăsim pe cei la care ținem. 

Scăpați din rutina zilnică, în momentul în care ajungem seara acasă, ne întrebăm dacă mai există și altceva decât ceea ce am trăit? Deși suntem tentați să credem că experiențele negative vor aduce la rândul lor alte experiențe negative, se întâmplă uneori să înțelegem că suntem binecuvântați de prezența și de gândurile bune ale unui om rar, ale cărui cuvinte și fapte ne transmit acel sentiment de liniște sufletească.

Poate că zilele nu ar fi fost atât de agitate, iar nopțile de nesomn ar fi fost mai rare dacă am fi privit mai devreme acei ochi, oglinda unui suflet bun, care ne spun că lumea în care trăim e un loc frumos, iar fericirea nu ține cont de reușitele profesionale pentru care ne zbatem, ci de clipele rare ce se vor transforma în amintiri de neprețuit.

Nu știm ce ne va aduce ziua de mâine, dar cred că este important să adormim și să ne trezim cu un gând bun pentru cineva la care ținem. Poate că astfel gândurile noastre bune vor ține acea persoană departe de tot răul care i-ar putea apărea în cale și de tristețea ce tulbură multe inimi încercate.

Dacă trecerea timpului lasă urme asupra trupurilor noastre, atunci este suficient să ne aducem aminte de bunici sau să ne privim părinții și să realizăm că noi suntem aici doar pentru că la baza familiei a stat o legătură sufletească puternică prin sentimentele ei sincere, respect și încredere.

Cu siguranță că sunt multe de spus despre oameni și sentimentele lor alese, dar uneori tăcerea cuvintelor este înlocuită doar de liniștea privirilor, iar în acele momente are loc poate cea mai pură legătură de comunicare între două suflete care se îndrăgesc.

Sursă foto

Istoria românească povestită

Poate că vârsta nu reprezintă un argument, însă existenţa unor oameni care îşi povestesc vieţile cu decenţă în cuvinte reprezintă o şansă rară, în vremuri în care deşi nu ducem lipsă de informaţii, suntem tentaţi să privim evenimentele istorice ca fiind perioade mult prea îndepărtate de noi.

Astfel, se face că viaţa, aşa surprinzătoare cum este, ne dă uneori posibilitatea să înţelegem că întâlnirea unor oameni noi este o formă de a înţelege şi de a ne cunoaşte mai mult pe noi înşine.

Deşi fiecare dintre noi este preocupat de grijile cotidiene, de plata  facturilor şi îndeplinirea termenelor limită, se întâmplă ca atunci când avem în faţa noastră un om trecut prin multe încercări, venit parcă din alte timpuri, să ne oprim şi îi ascultăm povestea de viaţă.

Aşa se face că într-o bună zi l-am întâlnit pe bătrânul veteran de război. În vârstă de 94 de ani, memoria sa dă rar semne de oboseală, iar când se întâmplă acest lucru cere un răgaz pentru a-şi aduce aminte.

Îmi vorbeşte despre grija sa faţă de România, despre dorinţa ca oamenii să lucreze împreună pentru binele Ţării şi de faptul că toţi trebuie să muncească cu conştiinţa lucrului bine făcut.

Este interesat de problemele actuale şi priveşte cu încredere şi speranţă spre cei mai tineri, care, spune el, vor reuşi să îşi aducă contribuţia necesară pentru soluţionarea dificultăţilor întâmpinate de oameni în fiecare zi. În timp ce îl ascult rămân tăcut, iar tăcerea mea aprobatoare este verificată, din când în când, de omul care a trecut prin ororile războiului.

Nu mă abţin şi îl întreb de acea perioadă, iar el îmi povesteşte ceea ce prea puţin am apucat să vorbesc cu bunicul meu, din partea mamei, şi el luptător sub drapelul Ţării.

Îmi spune de perioada în care trupele armate române au recăpătat Basarabia, dar şi de ordinul dat de a trece Nistrul. În timp ce îmi povesteşte misiunea sa, rememorează din temerile şi cuvintele celor ce îşi lăsaseră acasă familiile.

Crede că îmi spune acum, la 94 de ani, aceste lucruri doar pentru că a avut credinţă în Dumnezeu şi pentru că a încercat să facă bine şi nu a căutat să facă rău semenilor săi.

Îl privesc tăcut, fără să mai socotesc trecerea timpului. Îmi găsesc cu greu cuvintele, iar pentru a mai destinde discuţia îmi povesteşte cum unul dintre comandanţi i-a spus că negreşit îl va trimite “sub ploaia de gloanţe de peste Nistru”.

Îmi spune de momentul în care a trecut cu barca spre fronturile apărate de către armata sovietică şi îşi aduce aminte că aceia care erau tentaţi să se retragă riscau să fie executaţi pentru nesocotirea ordinelor.

În timp ce îşi povesteşte trecutul, se uită cu grijă la legitimaţia de veteran de război, probabil cu gândul că a fost unul dintre miile de soldaţi români care au încercat să îşi cinstească patria prin faptele lor.

În tot acest timp, mă gândesc la tinereţea sa, petrecută în tranşee, şi la tinereţea noastră, a celor care deşi întâmpinăm probleme, acestea nu se pot compara cu cele înfruntate de bătrânul veteran de război şi de către camarazii săi.

Ne oprim discuţia cu speranţa că doar prin intermediul trecutului se poate înţelege mai bine prezentul. În final, realizez că m-am întâlnit cu istoria românească povestită, demnă în atitudine şi decentă în cuvinte, aşa cum este şi bătrânul veteran de război.

Sursă foto

Memoria sufletească

Cu toate că în zilele noastre putem să avem mii de fotografii sau filmări, cred că poate cele mai frumoase amintiri rămân cele întipărite în memoria sufletească a fiecăruia dintre noi.

Ştiu că nu putem nega utilitatea pozelor sau a filmărilor, dar amintirea unei discuţii plăcute, zâmbetul şi privirea din ochii unui om special nu pot fi înţelese decât de cel care a simţit aceste lucruri.

Deşi aspiraţiile sau dorinţele noastre sunt motivele pentru care învăţăm şi muncim zi de zi, în cele din urmă, tot ceea ce putem să facem este să lăsăm, din toată viaţă noastră, amintirea unor oameni care n-au făcut rău atunci când ar fi putut să o facă şi, fără să fie perfecţi, au căutat să contribuie, prin lucruri mici şi mari, la ideea că viaţa alături de ceilalţi are momentele ei de neuitat.

Poate că a ne căuta liniştea sufletească este o misiune mai grea decât a încerca să reuşim din punct de vedere profesional sau material, dar cred că tocmai prin aceste căutări zilnice devenim conştienţi de fragilitatea vieţii şi de faptul că oricând se poate întâmpla ca aceia la care ţinem să ne părăsească pentru o altă lume, despre care se spune că este mai bună decât cea în care ne-am născut şi trăim.

A scrie, la început de februarie 2014, despre memoria sufletească, mă duce cu gândul la amintirile iernilor din anii trecuţi. De la iernile copilăriei, la oamenii de zăpădă şi datul cu sania au rămas amintirea unor momente fericite. 

Sursă foto

Rostul cuvintelor

Încerc de câteva zile să scriu ceva despre evenimentul tragic din urmă cu o săptămână, care a avut loc în Munţii Apuseni. Scriu acum cu gândul că în asemenea momente rostul cuvintelor este unul limitat... 

Pe de altă parte, ştiu că existenţa unor oameni, care şi-au făcut datoria, merită să fie cinstită prin amintirea faptelor şi a memoriei lor. Sunt unul dintre cei mulţi care, în ultima săptămână, a văzut şi citit ce s-a spus despre accidentul în urma căruia au decedat două suflete şi au fost rănite alte cinci.

Mărturisesc că îmi sunt cunoscute sentimentele şi cuvintele fraţilor Aureliei Ion. Înţeleg felul lor de a-şi spune şi striga durerea cu gândul că li se va face dreptate, iar asemenea cazuri nu se vor mai repeta.

Acum, la o săptămână de la accidentul aviatic, în media există opinii diferite cu privire la ceea ce anume ar fi trebuit să se facă sau ce nu. Nefiind un specialist în avioane sau în tehnici medicale de prim-ajutor, cred că este mai indicat să aşteptăm rapoartele acelor oameni abilitaţi şi obligaţi, în cele din urmă de conştiinţa lor, să spună adevărul.

Dacă pentru cei ce nu mai sunt în viaţă nu se mai poate face nimic pentru a-i readuce printre noi, rămân milioane de vieţi de salvat, iar, de aceea, noi, guvernanţii şi cei guvernaţi, avem datoria de a nu uita că acest raport nu este doar instituţional, ci mai ales uman, care ţine de alegerile noastre de zi cu zi, de felul în care ne pregătim şi de domeniile în care activăm sau vrem să lucrăm.

Din păcate, în România postdecembristă, s-a indus în memoria colectivă faptul că aceia care caută să înveţe sunt priviţi ca nişte oameni ce nu se pot adapta uşor la ceea ce cere o societate aflată mereu în schimbare şi în care modele de urmat nu par să fie aceia ce muncesc, ci aceia ce profită de tot ceea ce li se oferă.

Cu o astfel de selecţie am ajuns să avem şi oameni nepotriviţi, ajunşi în locuri în care ne lovim de ei, fie că vrem sau nu. Îi întâlnim în spitale, îi întâlnim în şcoli sau în mediile în care ajung să reprezinte instituţii sau alţi oameni.

Cred că este o greşeală dacă ne mulţumim să privim lucrurile cu fatalism. Vorbim de accidentul din Munţii Apuseni, iar acolo este cazul unui om care, probabil, s-a confruntat cu tot felul de situaţii ce ar fi putut să o descurajeze, dar a ales să studieze, să facă voluntariat în România, iar aceste lucruri sunt dovezi clare ale faptului că a fost un om care a crezut în ţara sa.

Desigur, este normal să ne criticăm ţara atunci când constatăm că ceva este greşit, dar dincolo de critici avem nevoie de oameni pregătiţi, capabili să aibă argumente, competitivi în idei, proiecte şi fapte.

Să facem aceşti paşi mici, dar importanţi, ce ţin de fiecare dintre noi, şi  poate pe drumurile publice ale României nu vor îşi vor mai pierde vieţile câteva mii de suflete, iar tinerii, precum a fost Aurelia Ion, vor putea să creadă în ţara lor, vor alege să muncească şi să trăiască în ţara lor şi vor fi acei reprezetanţi cu care România poate să se mândrească.

Sursă foto

La trecerea dintre ani

Privind în urmă, 2013 a fost un an cu bune şi rele, cu momente de fericire şi clipe de tristeţe, dar mai presupus de toate lucrurile acestea a fost un an în care mă pot considera privilegiat pentru că am avut şansa de a cunoaşte oameni deosebiţi şi am revăzut persoane dragi. 

Acum, la final, pot spune că păstrez amintirea unor momente plăcute, a unor discuţii interesante, care, cumva, vor reprezenta moştenirea pe care fiecare dintre noi o va lăsa în urma sa.

Poate că au rămas regrete, dar având şansa unui început nou cred că putem să trecem peste tot ceea ce a fost greşit sau peste momentele de îndoială. Dincolo de obstacole, cred că pe fiecare dintre noi ne aşteaptă şansa unui viitor mai bun şi posibilitatea de a cunoaşte tot ceea ce este mai frumos în lume.

Nu ştiu ce va urma în anul ce vine, dar sunt încrezător că lucrurile se pot şi se vor schimba în bine. Argumentele mele sunt cât se poate de simple, iar ele ţin de oamenii şi discuţiile pe care le-am avut până acum. 

Pentru că sunt mulţi cei care continuă să muncească cu cinste şi pentru care viaţa înseamnă altceva decât grija pentru binele individual, cred că, mai devreme sau mai târziu, oamenii de care vorbesc vor face ca lumea în care trăim să fie un loc mai bun şi mai suportabil pentru durerea celor aflaţi în suferinţă.

În aceste momente de sărbătoare, gândurile mele se îndreaptă spre cei care se află pe un pat de spital, către cei ce sunt în durere după pierderea unui om drag şi către cei singuri. Cunosc momentele de încercare ale vieţii, iar astăzi pot spune că şi în cele mai disperante clipe există speranţa că vor urma vremuri de linişte sufletească.

Închei prin a aduce mulţumiri acelora care vizitează acest blog, acelora care m-au încurajat să scriu şi celor care deşi sunt la distanţă, se află aproape de sufletul meu. Să ne auzim cu bine în 2014. La Mulţi Ani! 

Sursă foto

Final de drum

Miercuri, 18.12.2013, Curtea de Apel Craiova a publicat decizia în cazul accidentului în urma căruia a decedat fratele meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe. Astfel, magistraţii au decis să menţină hotărârea din prima instanţă, care prevedea condamnarea celui inculpat la o pedeapsă de închisoare cu suspendare de 2 ani şi 4 ani de încercare, timp în care nu are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice.

Privind în urma, pot spune că a fost o luptă, în urma căreia sistemul de justiţie a demonstrat că practica sa în materia accidentelor rutiere este de a tolera asemenea evenimente tragice, care se soldează cu mii de victime, răniti şi familii marcate pe viaţă.

Acum ştiu că orice aş spune este în zadar, deoarece viaţa fratelui meu nu mai poate fi recuperată, iar decizia magistraţilor este definitivă. Sper că am făcut tot ceea ce puteam să facem, în situaţia aceasta, pentru memoria lui Dragoş.

Cu toate acestea, gândul că în România mor mii de oameni în accidente rutiere, care pot fi evitate, este un lucru cu care nu mă pot împăca, ştiind încercările prin care am fost nevoiţi să trecem.

În acest sens, sper să pot scrie despre ceea ce putem face pentru ca alte familii să nu mai treacă prin asemenea evenimente tragice. Deşi moartea este inevitabilă, faptul că suntem unul dintre statele cu cele mai mari rate ale accidentelor rutiere din UE este un lucru care nu poate fi privit doar cu fatalism.

Aşa cum avem strategii pentru domeniile de interes naţional şi siguranţa rutieră trebuie să fie tratată ca un proiect de ţară, iar cele mai simple argumente sunt ştirile dintr-un ziar sau monumentele de pe marginea drumurilor publice, ce aduc aminte că în acel loc cineva şi-a pierdut viaţa.

Deşi, mai ales în preajma sărbătorilor, simţim cel mai mult lipsa celor dragi, pot spune că, atâta vreme cât a trăit, fratele meu a lăsat amintirea unui om bun. Simt lucrul acesta de fiecare dată când se vorbeşte de el sau când găsesc flori ori candele aprinse la mormântul său.

Nu ştim ce ne va rezerva soarta fiecăruia dintre noi şi cu atât mai puţin nu ştim cum vor fi ultimele clipe din viaţă, dar cred că, dincolo de dorinţa de a trăi o viaţă decentă şi liniştită, avem datoria de a lasa în urma noastră amintirea unor oameni buni. 

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe Dragoş şi Robert!