Istoria românească povestită

Poate că vârsta nu reprezintă un argument, însă existenţa unor oameni care îşi povestesc vieţile cu decenţă în cuvinte reprezintă o şansă rară, în vremuri în care deşi nu ducem lipsă de informaţii, suntem tentaţi să privim evenimentele istorice ca fiind perioade mult prea îndepărtate de noi.

Astfel, se face că viaţa, aşa surprinzătoare cum este, ne dă uneori posibilitatea să înţelegem că întâlnirea unor oameni noi este o formă de a înţelege şi de a ne cunoaşte mai mult pe noi înşine.

Deşi fiecare dintre noi este preocupat de grijile cotidiene, de plata  facturilor şi îndeplinirea termenelor limită, se întâmplă ca atunci când avem în faţa noastră un om trecut prin multe încercări, venit parcă din alte timpuri, să ne oprim şi îi ascultăm povestea de viaţă.

Aşa se face că într-o bună zi l-am întâlnit pe bătrânul veteran de război. În vârstă de 94 de ani, memoria sa dă rar semne de oboseală, iar când se întâmplă acest lucru cere un răgaz pentru a-şi aduce aminte.

Îmi vorbeşte despre grija sa faţă de România, despre dorinţa ca oamenii să lucreze împreună pentru binele Ţării şi de faptul că toţi trebuie să muncească cu conştiinţa lucrului bine făcut.

Este interesat de problemele actuale şi priveşte cu încredere şi speranţă spre cei mai tineri, care, spune el, vor reuşi să îşi aducă contribuţia necesară pentru soluţionarea dificultăţilor întâmpinate de oameni în fiecare zi. În timp ce îl ascult rămân tăcut, iar tăcerea mea aprobatoare este verificată, din când în când, de omul care a trecut prin ororile războiului.

Nu mă abţin şi îl întreb de acea perioadă, iar el îmi povesteşte ceea ce prea puţin am apucat să vorbesc cu bunicul meu, din partea mamei, şi el luptător sub drapelul Ţării.

Îmi spune de perioada în care trupele armate române au recăpătat Basarabia, dar şi de ordinul dat de a trece Nistrul. În timp ce îmi povesteşte misiunea sa, rememorează din temerile şi cuvintele celor ce îşi lăsaseră acasă familiile.

Crede că îmi spune acum, la 94 de ani, aceste lucruri doar pentru că a avut credinţă în Dumnezeu şi pentru că a încercat să facă bine şi nu a căutat să facă rău semenilor săi.

Îl privesc tăcut, fără să mai socotesc trecerea timpului. Îmi găsesc cu greu cuvintele, iar pentru a mai destinde discuţia îmi povesteşte cum unul dintre comandanţi i-a spus că negreşit îl va trimite “sub ploaia de gloanţe de peste Nistru”.

Îmi spune de momentul în care a trecut cu barca spre fronturile apărate de către armata sovietică şi îşi aduce aminte că aceia care erau tentaţi să se retragă riscau să fie executaţi pentru nesocotirea ordinelor.

În timp ce îşi povesteşte trecutul, se uită cu grijă la legitimaţia de veteran de război, probabil cu gândul că a fost unul dintre miile de soldaţi români care au încercat să îşi cinstească patria prin faptele lor.

În tot acest timp, mă gândesc la tinereţea sa, petrecută în tranşee, şi la tinereţea noastră, a celor care deşi întâmpinăm probleme, acestea nu se pot compara cu cele înfruntate de bătrânul veteran de război şi de către camarazii săi.

Ne oprim discuţia cu speranţa că doar prin intermediul trecutului se poate înţelege mai bine prezentul. În final, realizez că m-am întâlnit cu istoria românească povestită, demnă în atitudine şi decentă în cuvinte, aşa cum este şi bătrânul veteran de război.

Sursă foto