Viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere

Pe langă educaţia primită în familie şi la şcoală, un om are nevoie ca de apă de repere morale după care să se ghideze în viaţă. Fără aceste lucruri, el riscă să fie un veşnic rătăcitor, care nu ştie de unde vine şi unde trebuie să ajungă.

Se întamplă ca atunci când spunem că "trăim într-o societate fără repere" să trecem cu vederea tocmai ce este cel mai important. Căutam în spaţiul public ceea ce a fost mereu lângă noi, iar din păcate, uneori ne dăm seama prea târziu de acest lucru.

Într-o asemenea situaţie trebuie să recunosc că sunt şi eu. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că în cele din urmă cele mai mari bătălii în viata le dam chiar cu noi înşine.

Despre o astfel de luptă am onoarea să scriu, iar faptul că este vorba de bunicul meu, Neagoe Ion, îmi dă un sentiment nepreţuit de mândrie.

S-a născut într-o familie de ţărani simpli în satul Veleşti, Comuna Murgaşi din judeţul Dolj. N-a avut o viaţă uşoară, iar aceasta s-a complicat şi mai mult atunci când la vârsta de 14 ani i-a fost amputat piciorul stâng.

A fost un om puternic, iar după acest moment s-a gândit la ceea ce poate să facă el cel mai bine în viaţă. A învăţat să lucreze cu lemnul şi astfel s-a făcut dogar.

Toată viaţa lui a făcut şi reparat putini şi butoaie, iar pentru că era un om priceput şi-a câştigat respectul semnilor săi prin multă muncă şi seriozitate.

După ce s-a însurat cu bunica Anica au avut patru copii, tatăl meu fiind mezinul familiei. Le-a fost greu, însă şi-au educat copiii cu credinţa în Dumnezeu şi respect faţă de muncă.

Dacă mai era nevoie să fie puşi la încercare de viaţă, atunci când tatăl meu avea câteva săptămâni, casa le-a fost mistuită de flăcări. Chiar şi aşa, nu s-a resemnat nicio clipa şi ajutat de oamenii din sat şi-a construit o nouă casă.

Totuşi, cea mai mare lovitură pe care au primit-o bunicii mei a fost in 1990, deoarece fiul lor cel mare, unchiul meu Victor din Timişoara a decedat. La scurt timp, bunica mea s-a îmbolnăvit, fiind paralizată, iar trei ani mai târziu a decedat.

Au fost momente grele pentru bunicul meu şi familia noastră. Cu toate acestea, el a continuat să muncească, să fie demn şi desi avea destule motive să se plângă, nu s-a plâns nimănui.

Nu a aşteptat să fie ajutat, ştiind că trebuie să se ajute singur, şi de aceea mereu a căutat să fie pregătit pentru toate problemele care puteau să apară.

Ne spunea că în viaţă trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să treci peste toate problemele care apar. Să nu cedezi şi să mergi mai departe. Aşa a fost bunicul meu, un om care n-a cedat şi a mers mai departe.

A decedat în 2007, la vârsta de 85 de ani, iar oamenii care l-au cunoscut îşi aduc aminte de el cu respect, si asta nu este puţin lucru. A fost un om cu o poveste de viaţă care impresionează mult prin caracterul puternic de care a dat dovadă în toate momentele dificile prin care a fost nevoit să treacă.

Dacă viaţa a făcut ca pe lângă problemele mele medicale să fie şi decesul fratelui meu, Dragoş, atunci bunicul meu este un model de urmat. Reperele după care trebuie să ma ghidez în alegerile pe care le am de făcut în viaţă sunt chiar oamenii dragi pe care sper că-i voi reîntâlni într-o bună zi.

Atunci şi acum (2009-2011)

În urmă cu aproximativ doi ani, atunci cand m-am hotarât, în cele din urmă, să îmi fac publice opiniile prin intermediul prezentului blog, mi-am propus să scriu despre lucrurile în care cred.

Pentru că sunt un om interesat de evenimentele politice am ales să comentez diverse momente pe care le-am considerat importante, şi despre care am crezut că pot avea opinii cât mai argumentate.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că iniţial am avut destule reţineri cu privire la ideea de a avea un blog. Fiind vorba de o expunere a ideilor şi opiniilor pentru care militez, am luat în calcul modul în care mă voi raporta mai târziu la ceea ce am scris înainte.

Fie că ne place sau nu, odată cu trecerea timpului, a acumulării de noi cunoştinţe şi a experienţelor de viaţă prin care suntem nevoiţi să trecem ne apar noi perspective.

Cred că indiferent de modul de viaţă pe care şi-l alege fiecare dintre noi, nu putem fi mereu aceaşi oameni, iar lucrul acesta se poate observa cel mai bine la modul în care ne raportăm la diverse evenimente.

În toată această perioadă de timp, ştiu că au fost posturi mai mult sau mai puţin reuşite. Nu ştiu cât am reuşit, însă am încercat să păstrez un anumit raport de moderaţie în opinii şi judecăţi de măsură.

Nu îmi plac opiniile fără argumente din discursurile publice în care tonalitatea vorbelor încearcă să acopere lipsa de conţinut a faptelor. Sunt lucruri pe care le văd la tot pasul, şi dacă tot nu îmi plac, atunci un prim pas a fost să nu recurg la ele.

În final, ţin să le mulţumesc celor care m-au susţinut să trec peste reţinerile de a-mi expune ideile prin intermediul unui blog. Trag nădejde că pe viitor aşteptările celor care citesc ceea ce scriu să fie cât mai aproape de calitatea posturilor.

Îmi rămâne datoria de a crede în ceea ce trebuie să scriu.

Vizita lui Crin Antonescu din Craiova

Vineri, 25 martie a.c., P.N.L.-filiala Dolj a organizat o întalnire la “Casa Studenţilor” cu membrii şi simpatizanţii mişcării liberale din Craiova, în cadrul căreia a fost prezent preşedintele P.N.L., Crin Antonescu.

Fără îndoaială, veţi spune că orice pădure are uscăturile ei, iar un partid politic cu atât mai mult. Chiar şi aşa, în sală se puteau vedea acei liberali, cu sau fără carnet de partid, pentru care opţiunea liberală este înainte de toate o convingere proprie, şi nu un interes de moment.

Astfel, despre vizita în sine a liderului liberal se poate spune că a urmărit două aspecte:

1) Prezentarea propunerilor P.N.L. pentru funcţia de primar al Craiovei;

2) Mobilizarea electoratului liberal şi explicaţiile de rigoare cu privire la Uniunea Social Liberală;

Legat de primul punct, P.N.L. şi-a propus pentru alegerile locale din 2012 câştigarea funcţiei de primar al Craiovei. Dat fiind faptul că electoratul liberal tinde să devină tot mai omogen în zona urbană, se poate vorbi despre şanse reale pentru câştigarea mandatului de primar, care ar putea fi şi primul primar liberal al Craiovei.

În acest sens, şi-au anunţat intenţia de a candida:

-Cristina Calangiu, fost manager al Spitalului de Urgenţă Nr. 1 din Craiova, Preşedinte P.N.L. Craiova;

-Pavel Badea, fost jucător al clubului de fotbal Universitatea Craiova, în prezent consilier în cadrul Consiliului Local Craiova;

-Ionuţ Stroe, singurul parlamentar liberal din Craiova, ales în alegerile legislative din 30 noiembrie 2008;

Legat de cel de al doilea punct, prin prezenţa şi discursul său, preşedintele P.N.L., Crin Antonescu, a legitimat cele trei propuneri care vor da viitorul candidat pentru Primăria Craiova. De asemenea, o parte importantă a discursului a fost aceea în care s-au expus motivele pentru care P.N.L. a fost nevoit să-şi oficializeze alianţa din opozitie cu P.S.D., ce poartă titulatura de “Uniunea Social Liberală”.

Pentru că una dintre strategiile de marketing politic a celor din P.D.-L. este de a decredibiliza P.N.L. şi alianţa politică cu P.S.D., Crin Antonescu a ţinut să le rememoreze celor prezenţi în sală faptul că întodeauna după 1990 P.N.L. s-a aliat cu oricine a vrut să apere valorile democraţiei şi ale libertăţii în România.

Fie că vorbim despre Convenţia Democratică Română, “Alianţa Dreptate şi Adevăr” cu P.D. şi “Uniunea Social Liberală” cu P.S.D., liberalii au fost nevoiţi să aleagă pe principiul răului celui mai mic.

Pentru că nu se putea trece cu vederea discuţia despre stânga şi dreapta politică din România, un subiect care este dezbatut de mulţi oameni pentru care ideologia politică este un pretext şi nu o cauză, liderul P.N.L. a explicat de ce Preşedintele României, Traian Băsescu, nu este un om de stânga sau de dreapta, din simplul motiv că este un om fals.

Nu au fost uitaţi nici grupul de intelectuali prezidenţiali, printre care se numeră V. Tismăneanu, H.R. Patapievici, A. Pleşu, G. Liiceanu şi M. Cărtărescu.

Faţă de aceştia din urmă, Crin Antonescu şi-a exprimat neînţelegerea pentru cei care dezaprobă totalitarismul, dar aprobă tacit sau cât se poate de direct tendinţele şi excesele autoritare ale preşedintelui în funcţie al României.

Din dorinţa de a încheia întalnirea într-un ton optimist, liderul liberal şi-a exprimat speranţa şi credinţa că P.N.L. poate da României perspective mult mai promiţătoare decât cele oferite de actuala guvernare.

În cele din urmă, viitorul nostru depinde de opţiunile fiecăruia dintre noi. Să sperăm că vom ţine cont de acest lucru la viitoarele alegeri electorale.

Grija statului pentru cetăţeni

Una dintre principalele teorii ale ştiintelor politice spune că oamenii s-au organizat în entităţi statale şi au apelat la politicieni pentru că nu puteau să se conducă singuri.

Fie că vorbim despre statul minimal (specific doctrinelor liberale) sau maximal (susţinut de către socialişti), pe lângă diferenţele specifice dintre cele două forme de organizare, obligaţia de bază a statului este de a asigura un climat de încredere şi siguranţă pentru cetăţenii săi.

Fără acest lucru elementar, existenţa societăţii organizată prin intermediul statului este pusă în pericol de nerespectarea legilor care duce implicit la anarhism.

Tragicul eveniment din Japonia, pe lânga drama unei naţiuni, ne-a prezentat o formă de organizare statală sigură, în care cetăţenii pot să aibă încredere în statul lor.

Numai comparând cifrele ultimelor două mari dezastre care au lovit lumea, cutremurul din Haiti (ianuarie 2010) şi cel din Japonia (martie 2011) putem observa diferenţele dintre un stat care răspunde de siguranţa propriilor cetăţeni şi un altul ale cărui speranţe sunt mult mai aproape de divinitate, decât de propria-i modalitate de organizare.

Astfel, cutremurul din Haiti de 7,3 grade Ricther s-a soldat cu 100.000 de victime, în timp ce recentul cutremur din Japonia, deşi a avut magnitudinea de 8,9 grade Ricther a făcut aproximativ 2.414 morţi şi 3.118 de răniţi.

Fiindcă nu suntem niciodată prea departe de tragedii, noi, românii, nu putem uita de cele două mari cutremure care au lovit România :

- 10 ianuarie 1940, atunci când în urma unui cutremur de 7,4 grade Ricther au decedat 1.000 de oameni şi au fost 4.000 de răniţi;

- 4 martie 1977, în urma unui cutremur de 7,2 grade pe scara Ricther au decedat 1.578 de oameni şi au rezulatat aproximativ 11.300 de răniţi;

Pentru că de obicei suntem oamenii stărilor de moment, în cazul în care n-am uitat, ne putem aduce aminte de cutremurul din seara zilei de 25 aprilie 2009, care spre şansa noastră a avut doar 5,3 grade Ricther, şi de pe urma căruia nu au existat răniţi sau morţi.

Chiar dacă nu ne-am împăcat cu ideea aceasta, dezastrele naturale sunt pentru orice stat o încercare peste care modalitatea sa de organizare trebuie să treacă cu cât mai puţine victime omeneşti şi fără mari pagube materiale.

Suntem mai aproape de modelul de organizare statal japonez sau de cel haitian? Asta este o întrebare la care nu ne rămâne decât să tragem nădejde că nu vom primi prea curând un răspuns.

Până atunci, dacă tot ne-am lămurit cu grija statului român faţă de proprii cetăţeni, nouă, românilor, nu ne mai rămâne decât să sperăm că Cel de Sus se va îndura de soarta noastră, şi ne va ţine departe de a cunoaşte tragediile altora.

Exerciţiu de imaginaţie

În timp ce o văd pe Marie-Rose Mociorniţă încerc să fac un exerciţiu de imaginaţie, şi mă întreb cum ar fi dacă România ar avea un preşedinte femeie? Nu, nu mă refer la Elena Udrea, dacă la asta vă gândiţi.

Am învăţat că indiferent de gen, masculin sau feminin, un om poate să fie la fel de bun sau de rău, în funcţie de educaţie, pregătire, idealuri şi modalitatea prin care şi-a propus să-şi atingă ţelurile.

Poate greşesc eu, dar în linii mari cred că odată cu trecerea timpul în România s-au mai înlăturat din preconceptele care există cu privire la femei. Sigur, mai rămân multe de facut, şi ar fi fals din partea noastră să spunem că nu există anumite bariere care înca nu s-au depăşit.

Cu toate acestea, prin educaţie, argumente şi respectarea drepturilor şi a obligaţiilor fiecăruia dintre noi trebuie să avem alte perspective cu privire la egalitatea reală de şanse dintre bărbaţi şi femei.

Doar aşa, poate într-un viitor nu prea îndepărtat, am putea avea în fruntea Ţării primul preşedinte femeie, care cu inteligenţă, frumuseţe, eleganţă, onestitate şi înţelegere ar putea da ţarii noastre încrederea de care are nevoie fiecare român.

Fantomele trecutului

Chiar dacă despre trecut se spune că trebuie lăsat în urmă pentru a ne putea concentra asupra prezentului, şi a ne face planuri pentru viitor, nu putem trece cu vederea faptul că la 21 de ani de la căderea regimului comunist au rămas multe lucruri nelămurite.

Scriu rândurile de faţă din postura unuia care face parte dintr-o generaţie ce a avut şansa de a nu cunoaşte o societate închisă, aşa cum s-a întâmplat cu parinţii noştri, oameni născuţi şi crescuţi în spiritul anilor trecuţi.

Nu vreau să judec ce n-am trăit, dar vreau să înţeleg ceea ce n-aş vrea să trăiesc. Şi pentru a înţelege trebuie să cunoşti, dar mai ales să ţii cont de contextele în care au avut loc evenimentele respective.

De bine şi de rău, momentul Decembrie ’89 ne-a adus schimbarea unei dictaturi cu o democraţie, fie ea chiar şi de tranziţie. În funcţie de propriile trăiri şi amintiri, acum ne permitem să privim trecutul cu tristeţe sau amuzament, cu interes sau ignoranţă.

De ce ar trebui să ne mai intereseze trecutul? Pentru că înainte de a fi membri în N.A.T.O. şi U.E., suntem o ţară care trebuie să se împace cu propriul ei trecut, cu destinul său istoric.

Cred că majoritatea problemelor României prezente sunt cauzate de modalitatea noastră superficială de a privi lucrurile care ne afectează în mod direct. Cele mai bune exemple sunt discuţiile despre comunism şi sistemul represiv al Securităţii de Stat.

Rămâne de actualitate misterul în care a dispărut un partid unic precum P.C.R. (Partidul Comunist Român) care avea în ’89 peste 3,5 milioane de membri. Trecerea sa în ilegalitate după ’90 poate că a contat, însă nu într-atât de mult încât să nu mă gândesc la faptul că nu doar comunismul s-a folosit de oameni, ci şi oamenii s-au folosit de comunism pentru un statut social mai ridicat.

Îmi aduc aminte remarca unuia dintre profesorii noştri din facultate, care ne-a spus, referindu-se la perioada comunistă, că el nu poate să scuipe unde a pupat. Nu ştiu cât de mulţi sau cât de puţini sunt cei ca el, însă simplul fapt că aveam în faţă un om care îşi asuma trecutul m-a făcut să-l privesc cu respect.

Cu toate acestea, la nivel înalt comunismul este privit ca un subiect ce trebuie trecut cât mai mult în derizoriu. Exemplul cel mai elocvent este modul în care se raportează preşedintele Traian Băsescu la experienţa comunistă.

Dacă în 2004, în confruntarea cu Adrian Nastase, Traian Băsescu, candidatul A.D.A (Alianţa Dreptate şi Adevăr), întreba “ce blestem o fi pe poporul asta de trebuie să aleagă între doi comunişti?”, după ce-a ajuns în funcţia de preşedinte al Ţării, şi a condamnat în Parlamentul României regimul comunist drept unul criminal, acesta a trecut în tabăra anticomunistă, acuzându-şi adversarii politici, cu acelaşi trecut ca şi el, de comunism.

Sigur, exemplul domnului Băsescu este unul cât se poate de autentic. Domnia sa este un om care a reuşit în comunism, a reuşit în capitalism, deci confirmă mitul potrivit căruia una dintre principalele caracteristici ale românilor este adaptabilitatea.

Pe de altă parte, tot în mister au rămas şi abuzurile comise de către reprezentanţii oraganelor represive care şi-au torturat şi omorat cu bună ştiinţă semenii. Vinovaţi? Desigur, nu există. Şi dacă mai sunt în viaţa, aceştia se bucură de o viaţă pe care tocmai ei le-au refuzat-o celor care au avut de suferit.

Nu vreau să generalizez, şi pentru asta trebuie să spun, pentru a nu exista neclarităţi, că fără o delimitare clară a modului în care ne raportam la trecut, riscăm să facem ce-am auzit şi până acum.

Tocmai de aceea, nu putem condamna un regim politic pentru faptele comise individual de reprezentanţii săi, cum la fel nu poţi condamna o instituţie de securitate a Statului pentru abuzurile comise de reprezentanţi ai săi.

Ştiu că este simplu să zicem că toţi sunt la fel, şi astfel să ne resemnăm spunând că trebuie să trecem mai departe, dar nu cred că putem trece mai departe fără să spunem clar că fiecare dintre noi, indiferent de regimul politic în care trăieşte, este responsabil pentru ceea ce face.

Concluzia la cele scrise anterior este că trebuie să fim responsabili, si să nu ignorăm greşelile trecutului, pentru că exista riscul ca pe viitor să fim predispuşi la repetarea lor.

Siguranţa rutieră din România

În România, de la începutul anilor ’90 au murit în accidente rutiere peste 62.000 de oameni. Astfel, în fiecare an, aproximativ 3000 de români îşi pierd viaţa în accidente rutiere. Toate aceste cifre ne clasează pe primul loc în Uniunea Europeană la numarul de accidente rutiere soldate cu morţi şi răniţi grav.

Comparativ cu ce se întâmplă în alte state membre ale U.E., în 2009, România a înregistrat cea mai ridicată rată a deceselor în accidente rutiere în raport cu numărul locuitorilor, respectiv 130 decese/1 milion de persoane.

La polul opus, cea mai scăzuta rată a deceselor în accidente rutiere în raport cu numarul locuitorilor a fost în Suedia, 39 de decese/1 milion de persoane.

Chiar dacă în momentul aderării la spaţiul comunitar, România şi-a propus să reducă cu 50% numarul deceselor în urma evenimentelor rutiere, acest lucru este tot mai puţin probabil, dacă ţinem cont de faptul că în ţara noastră siguranţa rutieră nu este o politică de stat, aşa cum se întâmplă în statele vestice.

Cele mai importante cauze ale accidentelor rutiere care au loc în România sunt următoarele:

1) Educaţia rutieră precară care poate fi remarcată atât la conducătorii auto cât şi la pietoni. Majoritatea accidentelor rutiere au loc pe fundalul neatenţiei participanţilor la trafic şi a ignorării regulilor de circulaţie.

2) Infrastructura învechită din România, o ţară în care deşi parcul auto se află într-o continuă creştere, calitatea drumurilor a rămas în mare parte la nivelul perioadei comuniste, în care datele problemei erau cu totul altele.

3) Problemele sistemului legislativ de care profită majoritatea celor ce se fac vinovaţi de producerea accidentelor rutiere soldate cu victime sau răniţi. În peste jumatate din cazuri magistraţii preferă să emită o sentinţă cu suspendare, invocând faptul că nu există un pericol social în aceste cazuri.

Mărturie a celor enumerate anterior sunt de fiecare dată ştirile din mass-media şi monumentele funerare ce le vedem pe marginea drumurilor publice, care ne arată locul în care s-a mai pierdut o viaţă.

Probabil, prea curând nu vom asista la o abordare mult mai serioasă a problemelor de siguranţă rutieră. Până atunci, spre binele nostru şi al tuturor celorlalţi participanţi la trafic, trebuie să fim mult mai atenţi la ceea ce facem, pentru că suferinţa îşi poate face apariţia într-o singură clipă de neatenţie.

În ce masură ne simţim în siguranţă pe drumurile din România? Asta este o întrebare la care fiecare dintre noi îşi are propriul răspuns.

P.S.: Acest post a fost scris în memoria fratelui meu, Dragos Nicuşor Neagoe, decedat într-un accident rutier din 17 mai 2009.