În spiritul sărbătorilor

Trebuie să recunosc că iniţial îmi propusesem să scriu un comentariu despre ceea ce mai înseamnă sărbătorile de Crăciun. Mi-am dat seama că până la urmă Crăciunul reprezintă pentru fiecare dintre noi ceea ce este. Pe deoparte, naşterea Mântuitorului Isus Hristos, pe de altă parte un moment în care familiile se reunesc, şi nu în ultimul rând perioada din an în care magazinele îşi lichidează stocurile. 

Dacă despre adevăr se spune că nu se află la mijloc, ci în inima fiecăruia, atunci şi adevărul despre sărbătorile de Crăciun se află în inima fiecăruia dintre noi.

Aşadar, permiteţi-mi să vă urez un Craciun fericit şi toate gândurile de bine alături de cei dragi. Sper că prin ceea ce facem fiecare dintre noi, în domeniile în care activam, să ne putem aduce contribuţia la schimbarea în bine de care are nevoie ţara noastră. Doamne Ajută!  

Vaclav Havel şi Kim Jong Il. Destinul unui democrat vs. destinul unui dictator

Pentru actualitatea politică internaţională decesul fostului preşedinte al Republicii Cehe, Vaclav Havel,  dar şi decesul liderului Nord-Coreean, Kim Jong Il,  a reprezentat o situaţie aparent inedită.

Se pare că este o ironie a sorţii faptul că în aceaşi perioadă suntem martorii decesului unui dizident anticomunist, dar şi al unuia dintre ultimii dictatori comunişti. 

Fiindcă este vorba de doua personalităţi cu totul diferite, care reprezintă  doua sisteme politice opuse,  şi relatările din mass-media despre Vaclav Havel şi Kim Jong Il păstrează acelaşi ton al diferenţelor care separă lumea regimurilor democratice de cea a celor totalitare.

În timp ce la Praga cehii se reculeg aşteptând în linişte pentru a-şi aduce un ultim omagiu lui Vaclav Havel, unul dintre simbolurile dizidenţei împotriva comunismului instaurat de către sovietici, la Phenian vestea decesului „liderului suprem” Kim Jong Il este relatată de către mass-media comunistă drept un moment de maximă tragedie în care nord-correeni se întrec în a-l jeli pe cel care i-a condus dictatorial în ultimii 17 ani.

Într-o asemenea situaţie ştirile din actualitatea politică internaţională încearcă să acopere cele două subiecte. În condiţiile în care despre Vaclav Havel se vorbeşte în termeni pozitivi care evidenţiază destinul celui care a rostit celebre cuvinte „puterea celor fără de putere”, despre personajul politic Kim Jong Il se manifestă un inters ciudat, poate şi datorită notorietăţii pe care a dobândit-o acest lider excentric al unei societăţi închise.

Ce rămâne în urma lui Vaclav Havel? Cum va fi amintit Kim Jong Il? Sunt întrebări care fac ca disputa ideilor democratice împotriva celor totalitare să fie într-un permanent conflict, atât pentru societăţile prezente cât şi pentru cele viitoare.

În timp ce Vaclav Havel lasă moştenire celor care cred în valorile democratice faptul că o naţiune poate fi reprezentată cu onestitate în spiritul libertăţii care face ca putere legilor să fie deasupra puterii oamenilor, Kim Jong Il lasă moştenire puterea politică fiului său,  Kim Jong-uen, noul lider al unui regim politic care în timp ce îşi înfometează populaţia are asipiraţii de mare putere nucleară.

Sursă foto

Remember Decembrie 1989

Se spune că odată cu trecerea timpului se vindecă chiar şi cele mai grave răni pe care le poate suporta un om în viaţă. La fel şi în cazul naţiunilor răspunsul la toate problemele cu care se confruntă este trecerea timpului şi raportarea la viitor. Poate că uneori atunci când trecutul ne dă motive de nelinişte, iar prezentul este incert, ce altceva ne mai rămâne decât speranţa în viitor?

Din momentul Revoluţiei din 1989 şi până în prezent s-au legat multe speranţe cu privire idealurile democraţiei, ale libertăţii şi unităţii naţiunii române pentru care şi-au dat viaţa peste o mie de suflete româneşti.

În toţi aceşti ani ne-am întrebat mai mult dacă a fost vorba despre o revoluţie sau de o lovitură de stat, dar am uitat tocmai faptul că au fost oameni care chiar au crezut în idealurile pe care astăzi le batjocorim prin nepăsare şi resemnare atunci când ni se încalcă drepturile.

Trăim cu impresia falsă că ştim ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 atunci când la posturile de televiziune îşi fac apariţia o serie de personaje controversate care din dorinţa de a se face remarcaţi declară aceleaşi teorii pe care noi le îmbrăţişăm cu patimă.

Pentru că da, despre adevăr este vorba. Cât de mult suntem interesaţi să aflăm adevărul despre crimele împotriva celor peste o mie de suflete care au devenit eroi ai Revoluţiei din 1989?

De peste 20 de ani de ani se vorbeşte de implicarea pe care au avut-o fosta instituţie a Securităţii şi Armata în reprimarea celor ce s-au revoltat împotriva regimului comunist condus de familia Ceauşescu.

A trecut multă vreme, s-au dat multe certificate de revoluţionari pentru tot felul de personaje, dar cel mai important este că încă nu s-a aflat cine sunt cei vinovaţi de sângele care a curs în Decembrie 1989. Pentru o naţiune precum este România este ruşinos modul în care ne raportăm la propria noastră revoluţie.

Şi mai neliniştitor este gândul că acei indivizi responsabili cu represiunea, care au dat dovadă de exces de zel, au ucis fără milă oameni pe care demnitatea şi iubirea faţă de libertate i-a făcut să fie solidari cu ceilalţi români împotriva celor care puseseră stăpânire pe România.

Îi vom vedea vreodată judecaţi pe cei vinovaţi? Este foarte probabil ca aceia care au mâinile pătate de sângele Revoluţiei din 1989 să fie oameni respectaţi în societate sau personaje care lucrează încă în structurile statului român.

De prea multe ori am auzit că este bine să ne vedem fiecare de viaţa noastră, să nu ne facem singuri probleme gândindu-ne la alte lucruri decât cele care trebuie sa ne intereseze pe fiecare dintre noi, şi poate de aceea de la solidaritatea din Decembrie 1989 am ajuns în Decembrie 2011 să fim o naţiune de oameni solitari.

Atât de solitari încât nici măcar oamenii cu suferinţe comune nu mai au încredere să sta unii lângă alţii atunci când este vorba să-şi protejeze drepturile.

În aceste condiţii, pe lângă speranţele pe care încă le păstrăm cu privire la aflarea adevărului Revoluţiei din Decembrie 1989 trebuie să fim mândri de toţi aceia care nu s-au gândit doar la ei, pentru că datorită unora ca ei astăzi putem scrie liber ceea ce gândim fără să avem teama că faptele noastre pot constitui “infracţiuni împotriva ordinii de drept a statului”.

Dumnezeu sa-I ierte şi să-I odihnească în pace pe toţi cei care şi-au vărsat sângele în numele libertăţii pe care ne-au lasat-o moştenire.

Sursă foto

Dimitra grecilor şi Elena românilor

Despre Grecia ştim că a devenit un subiect nelipsit în fiecare jurnal de ştiri, iar guvernanţii noştri îşi justifică orice reducere bugetară invocând situaţia economică a grecilor.

Cu toate că România şi Grecia sunt două ţări care nu împărtaşesc prea multe lucruri comune, ambele state suferă de incompetenţa şi corupţia celor ce le conduc.

În aceste condiţii nu este nicio surpriză rezultatul Eurobarometrului din 17 octombrie 2011 care a evidenţiat faptul că românii şi grecii sunt printre cei mai pesimişti europeni cu privire la situaţia financiară, şi ce mai neîncrezători cetăţeni ai U.E. în administraţia publică.

În cartea lui Patrick Girard, “Aceşti Don Juani care ne conduc”, atunci când am ajuns la paginile cu privire la Andreas Papandreu, fost Prim-Ministru al Greciei între anii 1981-1989 şi 1993-1996, mi-a atras atenţia rolul pe care l-a jucat un personaj care îmi părea cunoscut cu un alt personaj de pe scena politică românească.

Cu privire la Andreas Papandreu, tatăl lui Georges Papandreu (Prim-Ministru al Greciei în perioada 2009-2011), se spune că a fost un care a iubit femeile mai mult decât o poate face un bărbat de stat. Căsătorit de tânăr cu o compatrioată, acesta a divorţat de ea în 1951 căsătorindu-se cu Margaret Chant o tânăra pe care o întâlnise în Statele Unite.

Fiindcă nu se putea abţine tentaţiilor, Andreas Papandreu a mai bifat o nouă aventură cu Rania Noplum, o militantă socialistă suedeză cu care a avut o fiică. Cum toate lucrurile au un final, şi răbdarea doamnei Margaret Papandreu a luat sfârşit atunci când soţul ei a întâlnit-o pe stewardeza, Dimitra Liani, o tânăra cu rădăcini în burghezia ateniană, tatăl ei fiind general, iar unchiul fusese ambasador în Japonia.

Dacă Andreas Papandreu se afla la a doua căsnicie, şi Dimitra Liani era casatorită a doua oară cu un fondator al unui grup comunist maoist. Din dragoste pentru soţia sa Dimitra, Alexis Kapopolus a pus bazele unei emisiuni pentru publicul feminin la un post tv din Grecia, în care Dimitra să fie moderatoare.

Deoarece se dorea să fie o emisiune de succes domana Liani şi-a folosit legăturile cu Andreas Papandreu pentru a-l invita la prima ei emisiune. Acesta din urmă a acceptat, dar chiar şi aşa emisiunea a fost un dezastru care o va face pe Dimitra Liani să se refugieze în braţele protectorului ei, Andreas Papandreu.

Este de menţionat momentul din septembrie 1987, în care Prim-Ministrul Greciei a lipsit de la comemorarea cutremurului de la Calamatha pentru a fi pe o plajă alături de Dimitra. A urmat după aceea operaţia de triplu by-pass coronarian la care a fost supus în Londra, acolo unde i-a fost alături tot Dimitra.

În tot acest timp în care era tot mai evidentă legătura dintre Andreas Papandreu şi Dimitra Liani, fosta stewardeză şi moderatoare de televiziune era o prezenţă cotidiană în primele pagini ale ziarelor din Grecia. Ea era acuzată că împreună cu alte persoane vroiau să acapareze puterea politică şi să creeze un guvern paralel.

Considerat “viu din punct de vedere sexual, dar mort din punct de vedere politic”, Andreas Papandreu a fost învins la alegerile din iunie 1989, moment de care a profitat pentru a divorţa şi a-şi oficializa căsătoria cu Dimitra Liani.

Pentru că oamenii au în general tendinţa de a uita şi a-i regreta pe foştii lideri politici, Andreas Papandreu a revenit în forţă, după ce partidul socialist grec PASOK a caştigat alegerile în faţa conservatorilor. În cine putea să aibă încredere mai mult Andreas Papandreu decât în soţia sa, Dimitra?

Se explica astfel de ce a numit-o şefă de cabinet, ea fiind omul care accepta sau refuza audienţe, şi îşi da acordul asupra dosarelor care erau de interesul soţului ei sau nu. Zvonurile spuneau că bunăvoinţa noii doamne Papandreu se câştiga în schimbul unor sume considerabile de bani.

Totul a culminat cu un scandal atunci când s-a aflat că reşedinţa familiei Papandreu fusese construită în schimbul unui împrumut de 1.900.000 de franci de la diverse personaje, printre care şi trei dintre miniştrii săi.

În timp ce puterea Dimitrei Papandreu era la apogeu, o parte a partidului socialist a început o campanie împotriva şefei de cabinet a Primului-Ministru, care a cerut o serie de represalii împotriva celor care îi puneau la îndoială imaginea publică.

Prin aceste metode Dimitra Papandreu îşi prezenta tot mai mult intenţiile de a-i urma soţului ei într-o carieră politică, în condiţiile în care sănătatea lui Andreas Papandreu dădea dovadă de tot mai multe semne de slăbiciune. Un prim pas era ca Dimitra Papandreu să-şi anunţe intenţia de a candida pe listele PASOK la alegerile legislative din 1997.

Pentru că problemele de sănătate se accentau tot mai mult, iar Primul-Ministrul Andreas Papandreu se afla în incapacitate de a mai conduce guvernul, Dimitra Papandreu devenise de fapt şeful executivului din Grecia.

În aceste condiţii, Georges Papandreu, fiului Primului-Ministru, i-a cerut tatălui său o retragere demnă de pe scena publică. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Dimitra Papandreu a cerut garanţii că nu vor exista acuzaţii cu privire la împrumutul contractat pentru reşedinţa din Ekali, şi va beneficia de azil parlamentar după dispariţia soţului.

Chiar daca totul părea să decurgă spre beneficiul Dimitrei Papandreu, Primul-Ministru Andreas Papandreu a decedat pe 23 iunie 1996 înainte ca cererile soţiei sale să fie acceptate de către cei cu care negociase.

Aşadar, Grecia a închis un capitol politic agitat, în care Andreas Papandreu este amintit mai mult pentru aventurile sale, iar numele Dimitrei Papandreu trezeşte amintiri neplăcute grecilor.

Dacă aşa au stat lucrurile în cazul grecilor, în România după alegerile din 2004 în care a ieşit câştigător candidatul alianţei D.A., Traian Băsescu, şi-a făcut apariţia doamna Elena Udrea, o persoană controversată, care atrăgea privirile multor oameni politici.

De menţionat este că Elena Udrea a avut acces la cele trei forţe politice din România, P.S.D., P.N.L. şi P.D.L, fiind pe rând membră în toate cele trei partide. După perioada de consilier prezidenţial, a activat tot mai mult în P.D.L., acolo unde se pare că şi-a găsit liniştea politică.

Nu este pentru nimeni niciun secret că s-au spus şi s-au scris multe lucruri despre relaţia dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea, ea fiind considerată o protejată a ocupantului funcţiei de la Cotroceni.

În asemenea condiţii şi având sprijinul celui mai puternic om din stat nu este de mirare că doamna Elena Udrea nu şi-a ascuns intenţiile politice cu privire la ocuparea funcţiei de preşedinte al României. Dacă va ajunge până acolo sau nu, asta va rămâne de văzut.

Totuşi, istoria recenta a grecilor ne demonstrează că personaje de genul Dimitrei Liani nu au făcut niciodata bine unui stat democratic. Problema nu este de a alege un şef de stat pe criterii de gen, masculin sau feminin.

Germania este condusă de Angela Merkel, Anglia a avut Prim-Ministru pe Margaret Thatcher, iar în fruntea F.M.I. se află franţuzoaica Christine Lagarde. România nu poate şi nici nu trebuie să fie condusă de persoane care promovează o femeie în funcţie de alte criterii decât competenţa.

Cu toţii ştim că sunt multe femei în politică, şi nu numai, care prin competenţa şi caracterul lor pot da României o soartă mai bună decât cea de până acum. Rămâne ca aceste persoane să-şi facă treabă în domeniile în care activează, iar atunci când se vor decide să candieze într-o funcţie publică este de datoria noastră de a alege competenţa, şi nu imaginea de pe afişul electoral.

Sursă foto

România reală vs. România profundă

Care este adevărata faţă a României? Cea pe care o vedem zilnic atunci când mergem pe stradă? Sau cea despre care citim în cărţile lui Petre Ţuţea şi Dan Puric?

Dacă despre adevăr se spune că se află undeva la mijloc, atunci probabil nici situaţia din România nu este atât de neagră precum o vedem în anumite jurnale de ştiri, dar nici atât de prosperă precum ar vrea să ne dea de înţeles cei care guvernează ţara.

Într-o societate bipolarizată între Putere şi Opoziţie, semnificaţia zilei de 1 Decembrie nu reprezintă decât o ocazie de a remarca că apelul la deşteptare şi unitate din versurile imnului naţional sunt cuvinte rostite şi nu făptuite de către cei al căror rol este să reprezinte cât mai bine interesele neamului românesc.

În tot acest timp, majoritatea românilor preferă să rămână într-o stare de resemnare atunci când iau contact cu sistemul de educaţie, cu cel medical şi cu cel de justiţie. Răspunsul tuturor este că “aşa se întâmplă la noi în ţară".

În România reală resemnarea are statut de dogmă, cu atât mai mult cu cât însuşi instituţiile statului îşi dau toată silinţa să păstreze starea de fapt în care ne naştem şi trăim.

Se pare că oricat de mult timp ar trece scenariul rămâne acelaşi, chiar dacă actorii se schimbă periodic cu fiecare ciclu electoral la care poporul român ia parte votându-şi reprezentanţii politici în funcţie de plasele cu ulei şi kg de făină.

O asemenea situaţie exprimă limitarea de care dau dovadă cei care oferă şi cei care primesc şi îşi dau votul după alte criterii decât cele în care ar putea să creadă că vor aduce soluţii la problemele de interes general.

Toate astea mă duc cu gândul la vorbele lui O. Paler, cel care spunea că în România nici măcar nefericiţii nu sunt solidari între ei, iar în asemenea condiţii, pentru că oamenii s-au lămurit care este grija statului pentru ei, singura speranţă le-a rămas credinţa în Dumezeu.

Şi atunci ne întrebăm care sunt opţiunile noastre? Ce este de făcut? Să fugim din România reală în cuvintele scrise de Ţuţea şi Puric?Ar fi o soluţie, însă nu ne va fi de folos nici nouă şi nici societăţii din care facem parte.

România nu duce lipsă de solitari. Sunt destui cei care n-au încredere în ţara lor, iar acest lucru se vede de fiecare dată când oameni cu probleme comune refuză să militeze cu ceilalţi asemenea lor.

Încep să cred că România profundă nu reprezintă acea mistificare pe care avem tendinţa să o facem atunci când suntem sătui de realitatea pe care o vedem zilnic. România profundă este România tuturor celor care continuă să creadă că aşa cum un om are o singură familie, tot aşa unui singur loc îi poate spune acasă.

Acest loc este România. Reală în ochii unora, profundă în ochii altora.

Sursă foto

Tulburările social-democrate

În România postdecembristă social-democraţia reprezentată de către Frontul Salvării Naţionale, care s-a rupt la scurt timp după Revoluţie în tabara "conservatoare" condusă de Ion Iliescu şi cea "liberală" a lui Petre Roman, a fost şi rămâne un segment important pe eşichierul politic. Dat fiind faptul că suntem o ţară cu un trecut comunist, în care rolul statului a fost unul centralizator, nu este deloc surprinzător faptul că un asemenea curent politic a reuşit să conducă destinele ţării în primii ani de la schimbarea regimului politic dictatorial.

Chiar dacă Revoluţia din Decembrie '89 a readus pe scena politică vechile partide istorice, P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D., dar şi multe alte noi formaţiuni politice, o mare parte a electoratului român a rămas ataşat ideilor de stânga promovate de către reprezentaţii P.D.S.R. şi P.D. Paradoxal sau nu, zonele cele mai slab dezvoltate economic din România au reprezentat bazinul electoral al social-democraţiei româneşti.

Deşi între cele doua partide de stânga a existat un permanent conflict, pentru că fiecare vroia să-şi însuşească rolul de cel mai important partid social-democrat din România, ceea ce a contat decisiv a fost tipul de lidership pe care l-au promovat. În acest duel al liderilor stângii romaneşti a câştigat de departe reprezentatul P.D.S.R., Ion Iliescu, primul preşedinte al României ales la alegerile din mai 1990, care şi-a menţinut mandatul de preşedinte după alegerile din 1992 până în 1996, şi a revenit în cea mai importantă funcţie a ţării câştigând scrutinul prezidenţial din 2000.

Deoarece Constituţia României nu îi mai permitea să mai candideze la un nou mandat prezidenţial, Ion Iliescu a trebuit să predea ştafeta de lider al partidului către Adrian Nastase, fost prim-ministru în perioada 2000-2004, şi candidat al alegerilor prezidenţiale din 2004. Dacă în cazul lui Ion Iliescu s-a spus că deşi n-a fost corupt a acceptat tacit actele de corupţie făcute de cei din jurul său, despre Adrian Năstase şi oamenii din guvernul său au existat destul de multe zvonuri cu privire la actele de corupţie în care ar fi fost implicat.

Chiar dacă Adrian Năstase este considerat un om politic cu o pregătire intelectuală de luat în seamă, şi a fost apreciat ca unul dintre cei mai buni prim-miniştrii pe care i-a avut România după '89, asocierea imaginii sale cu actele de corupţie a fost cartea pe care a jucat-o cu succes Traian Băsescu, candidatul opoziţiei la alegerile prezidenţiale din 2004.

Deşi P.D.S.R. câştigase alegerile legislative din 2004 împreună cu colegii de alianţă umanişti (care au devenit între timp conservatori), ei nu au putut forma un nou guvern social-democrat deoarece partidul condus de către Dan Voiculescu a ales să susţină guvernul Tariceanu, în schimbul unei înţelegeri pe care au avut-o cu noul preşedinte al României, Traian Băsescu.

Pentru un partid cu o organizaţie puternică, precum era P.D.S.R.-ul în teritoriu, pierderea alegerilor prezidenţiale şi incapacitatea politică de a forma un nou guvern a fost un moment de criză politică interna ce a culminat cu "devorarea" fostului lider, Adrian Năstase, care si-a pierdut functia de preşedinte al Camerei Deputaţilor.

Deoarece imaginea lui Adrian Năstase era una care nu mai prezenta credibilitate în faţa electoratului, iar Ion Iliescu nu mai avea dreptul de a concura pentru un post de preşedinte al României, P.D.S.R. a ales o schimbare de lidership pentru a accentua apropierea de valorile stângii europene. În acest mod P.S.D.R. şi-a schimbat titulatura şi a devenit P.S.D.

Astfel în competiţia internă a P.S.D. din martie 2005 a fost vorba de o luptă între tabara "conservatoare" reprezentată de către Ion Iliescu şi susţinătorii lui Mircea Geoană, un om politic ce era apreciat pentru cariera în diplomaţie, deoarece fusese ambasador la Washington şi lăsase o impresie bună în funcţia de ministru externe al României în perioada guvernării Năstase.

Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, aceia care nu câştigă competiţiile electorale sunt victime sigure în faţa tulburărilor interne din partid. Aşadar, deşi Ion Iliescu se bucură de o reputaţie puternică în P.S.D., victoria a fost de partea lui Mircea Geoană.

Printre cele mai importante evenimente care au urmat după aceea a fost susţinerea tacită a P.S.D. pentru guvernului Tăriceanu II, după ce alianţa D.A. a încetat să mai existe datorită conflictelor dintre P.N.L. şi P.D.

Un alt moment, poate cel mai important pentru acea perioadă, a avut loc în 2007 odată cu începerea procedurilor de suspendare de către P.S.D., P.N.L. şi P.C. a preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu.

După eşecul acestor demersuri au urmat alegerile din 2008, în care P.S.D. a obţinut un scor de peste 30% din voturi, fiind foarte aproapre de cel obţinut de către P.D. Pentru că ţara avea nevoie de un nou guvern după alegerile parlamentare, P.S.D. a acceptat invitaţia lui Traian Bpsescu de a face parte dintr-un guvern alături de P.D.L.

Potrivit negocierilor dintre cele doua partide Emil Boc a fost desemnat Prim-Ministru al Guvernului, iar Mircea Geoană a obţinut funcţia de preşedinte al Senatului României.

Chiar dacă cele doua partide au invocat alianţele din Germania dintre social-democraţi şi conservatori de la sfârşitul anilor '60 şi din 2008, în cazul situaţiei politice din România era greu de crezut că un asemenea aranjament ar fi putut rezista, dat fiind faptul că vorbim de două partide cu rădăcini doctrinare comune şi un numar aproximativ egal de parlamentari.

A urmat momentul alegerilor europarlamentare din iunie 2009, iar aici P.S.D.-ul a obţinut un uşor avantaj faţă de P.D.L., procentajul social-democraţilor fiind de 31% din voturi, fapt ce le-a conferit 11 mandate în Parlamentul European.

Chiar şi aşa, inevitabilul urma să se întâmple, iar astfel "Parteneriatul pentru România" dintre P.D.L. şi P.S.D. s-a rupt către sfârşitul anului 2009, cu puţin timp înainte de alegerile prezidenţiale din acelaşi an.

În situaţia în care pe deoparte vroaiau să fie la guvernare cu orice preţ, dar pe de alta parte vroiau să lase impresia unui partid care poate da un nou preşedinte al României, social-democraţii conduşi de Mircea Geoană şi-au readus aminte de momentul din 2004, după ce Traian Băsescu a reuşit să câstige alegerile prezidenţiale din 6 decembrie 2009 în faţa candidatului P.S.D., Mircea Geoană.

Pentru P.S.D. a urmat un congres naţional în februarie 2010 în care au avut loc alegeri pentru funcţia de preşedinte al partidului. De data aceasta Mircea Geoană s-a văzut pus în situaţia lui Ion Iliescu din 2005, fiind învins în alegeri de către Victor Ponta, fostul sau colaborator din campania pentru alegerile prezidentiale din decembrie 2009.

Deşi a fost trecut pe linie moartă în interiorul partidului şi a pierdut majoritatea susţinătorilor, fostul lider social-democrat s-a consolat cu funcţia de preşedinte al Senatului României. Considerând că mai are un cuvânt de spus în politica românească, Mircea Geoană a încercat în tot acest timp să facă opoziţie la modul în care P.S.D. este condus de către Victor Ponta.

S-a ales astfel cu o suspendare de şase luni din partea propriului partid pentru că nu a respectat regulile impuse de noua conducere, iar de curând, mai exact la sfârşitul lui octombrie 2011 a fost într-o vizită la Washington în care a încercat să lase impresia de lider al opoziţiei din România.

Cum o asemenea situaţie nu a fost deloc pe placul liderilor U.S.L., atât Crin Antonescu cât şi Victor Ponta au avut comentarii destul de acide faţă de Mircea Geoană, totul culminând cu ceea ce s-a întâmplat în ziua de ieri la şedinta liderilor social-democraţi.

Membru al P.S.D. din 2001, Mircea Geoană a fost exclus din partidul pe care l-a condus şi i-a fost retrasă susţinerea pentru funcţia de preşedinte al Senatului României, ceea ce înseamnă că omul care ar fi putut fi preşedintele României a ajuns acum atât fără partid cât şi fără funcţia de preşedinte al Senatului.

Daca ar fi să dăm curs scenariilor, unul dintre acestea îl vede pe Mircea Geoană lângă cei care susţin actualul guvern, în timp ce altele vorbesc despre încercarea acestuia de a forma o noua formaţiune politică, lucru puţin probabil, dat fiind faptul că ar necesita un efort uman şi financiar mult prea mare pentru un om politic aflat în situaţia fostului lider social-democrat.

În timp ce P.S.D.-ul consideră că prin excluderea lui Geoană are mai multă linişte în interiorul partidului, Geoană ar putea beneficia de o uşoară simpatie din partea acelora care de obicei iau apărarea celor puşi la pământ de către foştii colegi de partid.

Cum orice lucru făcut are un preţ al său, P.S.D. riscă acum să rămână fără funcţia de preşedinte al Senatului, dată fiind influenţa şi resursele pe care le au cei din actuala guvernare. În asemenea condiţii pentru un partid precum P.S.D. perioadă petrecută în opoziţie ar pute eroda tot mai mult structurile slăbite ale partidului, deoarece o parte destul de importantă a foştilor lideri social-democraţi au ales să facă politică în U.N.P.R., un partid care se prezintă ca fiind de stânga şi al cărui scop politic este "apărarea interesului naţional".

Pentru electoratul român şi pentru scena politică din România problemele stângii, ca şi cele ale dreptei, ar putea cauza noi crize politice, fapt ce ar accentua tot mai mult dezinteresul românilor faţă de evenimentele politice.

Fără o conducere politică bazată pe un tip de lidership competent, tulburările din cadrul partidelor vor rămâne la ordinea zilei, iar foştii lideri care n-au reuşit să-şi ducă partidele la putere vor fi "devoraţi" în continuare de către propriile partide.

Sursă foto

Ziua internaţională a comemorării victimelor accidentelor de circulaţie

În 2005 Organizaţia Naţiunilor Unite a decis ca în fiecare an în a treia duminică a lunii noiembrie să existe o zi dedicată memoriei celor care şi-au pierdut vieţile în accidente de circulaţie.

Anual în lume mor peste 1,3 milioane de oameni în accidente rutiere, fapt ce a dus la un acord al comunităţii internaţionale pentru perioada 2011-2020 numit "Decada acţiunii pentru siguranţa rutieră" care şi-a propus salvarea a peste cinci milioane de vieţi.

În România, din 1990 şi până în prezent, se aproximează că au murit 70.000 de oameni în accidente de circulaţie. Chiar dacă autorităţile din ţara noastră şi-au propus să reducă cu 50% numarul accidentelor rutiere soldate cu victime, siguranţa rutieră nu este un subiect de interes naţional pentru factorii de decizie politică din România.

Am vazut acest lucru în data de 4 noiembrie a.c., atunci când am fost la un seminariu de siguranţă rutieră la Palatul Parlamentului ţinut de către Asociaţia Victimelor Accidentelor de Circulaţie din Româia. Deşi membrii Consiliului Interministerial de Siguranţă Rutieră erau invitaţi la dezbatere nici unul dintre aceştia nu a găsit de cuvinţă să-şi trimită măcar un reprezentat acolo.

Am aflat atunci că acel consiliu pentru siguranţă rutieră nu s-a reunit niciodata în cei 11 ani de când funcţionează, iar de cinci ani de cand A.V.A.C. organizează seminarii de siguranţă rutieră nu a fost niciun reprezentat al Guvernului.

În condiţiile în care avem o infrastructură slabă, educaţia rutieră a conducătorilor auto este una discutabilă, iar reprezentanţii poliţiei rutiere şi cei din justiţie nu reuşesc să gestioneze bine problemele cu care se confruntă accidentele rutiere din România sunt privite drept o fatalitate.

Ştiu că sunt diferenţe mari între noi şi tările în care numărul accidentelor rutiere soldate cu decese este unul redus, însă se observă destul de lejer că în ţara noastră subiectul accidentelor de circulaţie este tratat superficial de către autorităţi.

Şi e puţin probabil să fie considerat unul de siguranţă naţională în condiţiile în care decidenţii politici sunt oameni care îşi permit multe dintre lucrurile care îi ţin departe de tot ceea ce înseamă un accident de circulaţie soldat cu victime.

Până când va exista suficientă responsbilitate din partea guvernanţilor nu ne rămâne decât să avem mai multă grijă de vieţile noastre şi de cele ale celorlalţi participanţi la trafic, şi să sperăm că odată plecaţi de acasă ne vom întoarce cu bine la familiile noastre.

P.S.: Memoriei fratelui meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe, decedat într-un accident rutier în data de 17 mai 2009.