În memoria fratelui meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe (05.06.1990-17.05.2009)

Nu ştiu cum pare din exterior, însă trebuie să spun că niciodată nu mi-a fost uşor să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite pentru opiniile care le scriu aici.

Cu atât mai greu îmi este acum, la doi ani de la accidentul în urma căruia a decedat fratele meu, să găsesc cea mai corectă formă de exteriorizare prin care să-l amintesc pe Dragoş.

Nu ţin neapărat să-mi exprim trăirile personale, deoarece nu cred că aş fi înţeles, şi în plus nu aş avea nici un drept de a cere să fiu înţeles.

De aceea, cred că fiecare om trebuie să-şi ducă suferinţa cu demnitate, pentru că nimeni altcineva n-o va face în locul lui.

Amintesc de memoria fratelui meu cu credinţa că nimeni nu moare cu adevărat, atâta vreme cât este iubit şi amintit de cei care au rămas în viaţă. Chiar dacă fizic nu mai este printre noi, Dragoş continuă să trăiască în inimile şi în gândurile familiei noastre şi a prietenilor săi.

Faptul că Dragoş n-a fost uitat înseamnă mult, din simplul motiv că a lăsat în urma sa oameni care l-au preţuit în cei aproape 19 ani de viaţă, şi care îl regretă acum.

Îmi dau seama de acest lucru atunci când mi se vorbeşte de fratele meu, sau atunci când găsesc flori şi candele la crucea unde a avut loc accidentul ori la mormântul unde se află trupul lui Dragoş.

Oricât de mult doare şi oricâte lacrimi curg, ştiu că într-o zi îl vom revedea pe Dragoş. Până atunci avem mult de luptat, pentru că viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere.

Dumezeu să-I ierte şi să-I odihnească în pace pe fratele meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe, şi pe prietenul său, Robert Nicuşor Petroşanu.

Drumul către monarhie. Consemnările unui observator

Atunci când am fost invitat de către unul dintre prietenii de la T.N.L. Craiova să merg la manifestaţiile de la Bucureşti pentru Ziua Regalităţii am avut ceva îndoieli, deoarece nu sunt un monarhist convins, precum este el, şi nici măcar unul declarat, aşa cum se întâmplă de multe ori.

Şansa de a-l vedea în realitate pe Majestatea Sa, Regele Mihai, dar şi posibilitatea de a cunoaşte ce se mai întâmplă cu mişcarea monarhistă din România au fost principalele argumente pentru care am decis să merg la Bucureşti în ziua de 10 mai a.c. .

Astfel, alături de câţiva prieteni liberali am ajuns în Piaţa Palatului Regal, acolo unde familia regală urma să depună o coroană cu flori la statuia Regelui Carol I. Nu ştiu dacă mă aşteptam să fie prezenţi mai mulţi oameni decât cei care se anunţaseră pe site-urile de socializare, însă faptul că au fost aproximativ 100-150 de persoane a fost un minus pentru susţinătorii monarhiei.

De remarcat a fost că dintre cei prezenţi erau foarte puţini tineri, iar acest lucru ar putea spune multe despre viitorul mişcării monarhiste din România.

Cu toate acestea, momentul în care şi-au făcut apariţia Regele Mihai, Principesa Margareta şi soţul Alteţei Sale, Principele Radu a fost unul impresionant. Chiar dacă nu esti monarhist, n-ai cum să rămâi nemişcat atunci când în faţa ta se află reprezentanţii Casei Regale a României, oameni care impresionează printr-un comportament exemplar de bun-simţ, modestie şi simplitate. Sunt chestiuni din care ar putea învăţa destui lideri politici români, pentru care populismul a devenit singurul argument aducător de voturi. Avem destul exemple în cazul de faţă, încât ar fi nedrept să-i nominalizăm pe unii în defavoarea altora. Tot la fel de impresionant a fost şi momentul în care cei prezenţi au cântat imnul regal şi au strigat "Trăiască Regele! Trăiască România!".

De la statuia Regelui Carol I, familia regală a mers la Muzeul Naţional de Istorie, acolo unde a avut loc lansarea cărţii "Lumea Regelui Mihai", un volum scris de Principele Radu, care a apărut la Editura Polirom. Spre deosebire de ceremonia din Piaţa Palatului, numărul celor prezenţi la Muzeul Naţional de Istorie a fost unul semnificativ. Şi aici prezenţa Majestăţii Sale a fost îndelung aplaudată. Într-un fel a fost o imagine opusă numarului redus de oameni de la statuia Regelui Carol I.

Acestea fiind cele văzute şi consemnate cu privire la sărbătorirea zilei de 10 mai, nu pot spune că am plecat din Craiova cu gânduri republicane şi m-am întors monarhist. Oamenii îşi schimbă opiniile şi credinţele atunci când constată că opţiunile lor sunt greşite sau când apar altele mai bune. Chiar dacă actuala formă de guvernământ republicană nu mulţumeşte în totalitate, cred în continuare că liderul unui stat trebuie să fie ales în urma unui scrutin electoral. De asemenea, cred că este o mare greşeală dacă se vrea ignorarea rolului decisiv avut de către monarhie în constituirea statului român. Nu trebuie să uităm că Majestatea Sa, Regele Mihai, a fost forţat să abdice in 1947, iar poveştile cu trenul şi vagoanele pline de aur sunt minciuni care pătează demnitatea naţională. De preferat ar fi fost ca după 1989 să existe un referndum cu privire la instituirea formei de guvernământ de până la ocupaţia sovietică, iar astfel cetăţenii români ar fi avut şansa de a opta între monarhie şi republică.

Astăzi, deşi nu ducem lipsă de oameni marcanţi în societate care se declară monarhişti, tema referndumului pentru monarhie este una minimalizată, aproape inexistentă. Măcar în această privinţă există o mare graniţă între ceea ce declarăm atunci când ne prezentăm opţiunile politice şi ceea ce facem cu adevărat. România nu duce lipsă de declaraţii de patriotism, liberalism sau socialism. Ducem lipsă de o educaţie civică şi politică care să susţină opţiunile noastre de zi cu zi.

Cerinţe pentru schimbarea formei de guvernământ este foarte probabil că vor mai exista. Totuşi, nu cred că este suficient să cerem schimbarea republicii cu monarhia din moment ce noi înşine nu vrem să schimbăm modul în care funcţionează societatea românească.

Casa Regală a României a dovedit în cei peste 20 de ani de la căderea regimului comunist că poate să aibă un rol deosebit de important atât în societatea românească cât şi în afara graniţelor statului. De aceea, ea trebuie sa existe în continuare ca o parte importantă care să simbolizeze statalitatea românească, iar la nevoie să fie o alternativă de guvernământ la republică.

Putem presupune, dar niciodată nu vom cunoaşte evoluţia contextelor politice internaţionale, iar de aceea este de preferat să avem cât mai multe opţiuni pentru viitorul politic al României.

Sursa foto

Satul Veleşti, Comuna Murgaşi- Aprilie 2011

Viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere

Pe langă educaţia primită în familie şi la şcoală, un om are nevoie ca de apă de repere morale după care să se ghideze în viaţă. Fără aceste lucruri, el riscă să fie un veşnic rătăcitor, care nu ştie de unde vine şi unde trebuie să ajungă.

Se întamplă ca atunci când spunem că "trăim într-o societate fără repere" să trecem cu vederea tocmai ce este cel mai important. Căutam în spaţiul public ceea ce a fost mereu lângă noi, iar din păcate, uneori ne dăm seama prea târziu de acest lucru.

Într-o asemenea situaţie trebuie să recunosc că sunt şi eu. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că în cele din urmă cele mai mari bătălii în viata le dam chiar cu noi înşine.

Despre o astfel de luptă am onoarea să scriu, iar faptul că este vorba de bunicul meu, Neagoe Ion, îmi dă un sentiment nepreţuit de mândrie.

S-a născut într-o familie de ţărani simpli în satul Veleşti, Comuna Murgaşi din judeţul Dolj. N-a avut o viaţă uşoară, iar aceasta s-a complicat şi mai mult atunci când la vârsta de 14 ani i-a fost amputat piciorul stâng.

A fost un om puternic, iar după acest moment s-a gândit la ceea ce poate să facă el cel mai bine în viaţă. A învăţat să lucreze cu lemnul şi astfel s-a făcut dogar.

Toată viaţa lui a făcut şi reparat putini şi butoaie, iar pentru că era un om priceput şi-a câştigat respectul semnilor săi prin multă muncă şi seriozitate.

După ce s-a însurat cu bunica Anica au avut patru copii, tatăl meu fiind mezinul familiei. Le-a fost greu, însă şi-au educat copiii cu credinţa în Dumnezeu şi respect faţă de muncă.

Dacă mai era nevoie să fie puşi la încercare de viaţă, atunci când tatăl meu avea câteva săptămâni, casa le-a fost mistuită de flăcări. Chiar şi aşa, nu s-a resemnat nicio clipa şi ajutat de oamenii din sat şi-a construit o nouă casă.

Totuşi, cea mai mare lovitură pe care au primit-o bunicii mei a fost in 1990, deoarece fiul lor cel mare, unchiul meu Victor din Timişoara a decedat. La scurt timp, bunica mea s-a îmbolnăvit, fiind paralizată, iar trei ani mai târziu a decedat.

Au fost momente grele pentru bunicul meu şi familia noastră. Cu toate acestea, el a continuat să muncească, să fie demn şi desi avea destule motive să se plângă, nu s-a plâns nimănui.

Nu a aşteptat să fie ajutat, ştiind că trebuie să se ajute singur, şi de aceea mereu a căutat să fie pregătit pentru toate problemele care puteau să apară.

Ne spunea că în viaţă trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să treci peste toate problemele care apar. Să nu cedezi şi să mergi mai departe. Aşa a fost bunicul meu, un om care n-a cedat şi a mers mai departe.

A decedat în 2007, la vârsta de 85 de ani, iar oamenii care l-au cunoscut îşi aduc aminte de el cu respect, si asta nu este puţin lucru. A fost un om cu o poveste de viaţă care impresionează mult prin caracterul puternic de care a dat dovadă în toate momentele dificile prin care a fost nevoit să treacă.

Dacă viaţa a făcut ca pe lângă problemele mele medicale să fie şi decesul fratelui meu, Dragoş, atunci bunicul meu este un model de urmat. Reperele după care trebuie să ma ghidez în alegerile pe care le am de făcut în viaţă sunt chiar oamenii dragi pe care sper că-i voi reîntâlni într-o bună zi.

Atunci şi acum (2009-2011)

În urmă cu aproximativ doi ani, atunci cand m-am hotarât, în cele din urmă, să îmi fac publice opiniile prin intermediul prezentului blog, mi-am propus să scriu despre lucrurile în care cred.

Pentru că sunt un om interesat de evenimentele politice am ales să comentez diverse momente pe care le-am considerat importante, şi despre care am crezut că pot avea opinii cât mai argumentate.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că iniţial am avut destule reţineri cu privire la ideea de a avea un blog. Fiind vorba de o expunere a ideilor şi opiniilor pentru care militez, am luat în calcul modul în care mă voi raporta mai târziu la ceea ce am scris înainte.

Fie că ne place sau nu, odată cu trecerea timpului, a acumulării de noi cunoştinţe şi a experienţelor de viaţă prin care suntem nevoiţi să trecem ne apar noi perspective.

Cred că indiferent de modul de viaţă pe care şi-l alege fiecare dintre noi, nu putem fi mereu aceaşi oameni, iar lucrul acesta se poate observa cel mai bine la modul în care ne raportăm la diverse evenimente.

În toată această perioadă de timp, ştiu că au fost posturi mai mult sau mai puţin reuşite. Nu ştiu cât am reuşit, însă am încercat să păstrez un anumit raport de moderaţie în opinii şi judecăţi de măsură.

Nu îmi plac opiniile fără argumente din discursurile publice în care tonalitatea vorbelor încearcă să acopere lipsa de conţinut a faptelor. Sunt lucruri pe care le văd la tot pasul, şi dacă tot nu îmi plac, atunci un prim pas a fost să nu recurg la ele.

În final, ţin să le mulţumesc celor care m-au susţinut să trec peste reţinerile de a-mi expune ideile prin intermediul unui blog. Trag nădejde că pe viitor aşteptările celor care citesc ceea ce scriu să fie cât mai aproape de calitatea posturilor.

Îmi rămâne datoria de a crede în ceea ce trebuie să scriu.

Vizita lui Crin Antonescu din Craiova

Vineri, 25 martie a.c., P.N.L.-filiala Dolj a organizat o întalnire la “Casa Studenţilor” cu membrii şi simpatizanţii mişcării liberale din Craiova, în cadrul căreia a fost prezent preşedintele P.N.L., Crin Antonescu.

Fără îndoaială, veţi spune că orice pădure are uscăturile ei, iar un partid politic cu atât mai mult. Chiar şi aşa, în sală se puteau vedea acei liberali, cu sau fără carnet de partid, pentru care opţiunea liberală este înainte de toate o convingere proprie, şi nu un interes de moment.

Astfel, despre vizita în sine a liderului liberal se poate spune că a urmărit două aspecte:

1) Prezentarea propunerilor P.N.L. pentru funcţia de primar al Craiovei;

2) Mobilizarea electoratului liberal şi explicaţiile de rigoare cu privire la Uniunea Social Liberală;

Legat de primul punct, P.N.L. şi-a propus pentru alegerile locale din 2012 câştigarea funcţiei de primar al Craiovei. Dat fiind faptul că electoratul liberal tinde să devină tot mai omogen în zona urbană, se poate vorbi despre şanse reale pentru câştigarea mandatului de primar, care ar putea fi şi primul primar liberal al Craiovei.

În acest sens, şi-au anunţat intenţia de a candida:

-Cristina Calangiu, fost manager al Spitalului de Urgenţă Nr. 1 din Craiova, Preşedinte P.N.L. Craiova;

-Pavel Badea, fost jucător al clubului de fotbal Universitatea Craiova, în prezent consilier în cadrul Consiliului Local Craiova;

-Ionuţ Stroe, singurul parlamentar liberal din Craiova, ales în alegerile legislative din 30 noiembrie 2008;

Legat de cel de al doilea punct, prin prezenţa şi discursul său, preşedintele P.N.L., Crin Antonescu, a legitimat cele trei propuneri care vor da viitorul candidat pentru Primăria Craiova. De asemenea, o parte importantă a discursului a fost aceea în care s-au expus motivele pentru care P.N.L. a fost nevoit să-şi oficializeze alianţa din opozitie cu P.S.D., ce poartă titulatura de “Uniunea Social Liberală”.

Pentru că una dintre strategiile de marketing politic a celor din P.D.-L. este de a decredibiliza P.N.L. şi alianţa politică cu P.S.D., Crin Antonescu a ţinut să le rememoreze celor prezenţi în sală faptul că întodeauna după 1990 P.N.L. s-a aliat cu oricine a vrut să apere valorile democraţiei şi ale libertăţii în România.

Fie că vorbim despre Convenţia Democratică Română, “Alianţa Dreptate şi Adevăr” cu P.D. şi “Uniunea Social Liberală” cu P.S.D., liberalii au fost nevoiţi să aleagă pe principiul răului celui mai mic.

Pentru că nu se putea trece cu vederea discuţia despre stânga şi dreapta politică din România, un subiect care este dezbatut de mulţi oameni pentru care ideologia politică este un pretext şi nu o cauză, liderul P.N.L. a explicat de ce Preşedintele României, Traian Băsescu, nu este un om de stânga sau de dreapta, din simplul motiv că este un om fals.

Nu au fost uitaţi nici grupul de intelectuali prezidenţiali, printre care se numeră V. Tismăneanu, H.R. Patapievici, A. Pleşu, G. Liiceanu şi M. Cărtărescu.

Faţă de aceştia din urmă, Crin Antonescu şi-a exprimat neînţelegerea pentru cei care dezaprobă totalitarismul, dar aprobă tacit sau cât se poate de direct tendinţele şi excesele autoritare ale preşedintelui în funcţie al României.

Din dorinţa de a încheia întalnirea într-un ton optimist, liderul liberal şi-a exprimat speranţa şi credinţa că P.N.L. poate da României perspective mult mai promiţătoare decât cele oferite de actuala guvernare.

În cele din urmă, viitorul nostru depinde de opţiunile fiecăruia dintre noi. Să sperăm că vom ţine cont de acest lucru la viitoarele alegeri electorale.

Grija statului pentru cetăţeni

Una dintre principalele teorii ale ştiintelor politice spune că oamenii s-au organizat în entităţi statale şi au apelat la politicieni pentru că nu puteau să se conducă singuri.

Fie că vorbim despre statul minimal (specific doctrinelor liberale) sau maximal (susţinut de către socialişti), pe lângă diferenţele specifice dintre cele două forme de organizare, obligaţia de bază a statului este de a asigura un climat de încredere şi siguranţă pentru cetăţenii săi.

Fără acest lucru elementar, existenţa societăţii organizată prin intermediul statului este pusă în pericol de nerespectarea legilor care duce implicit la anarhism.

Tragicul eveniment din Japonia, pe lânga drama unei naţiuni, ne-a prezentat o formă de organizare statală sigură, în care cetăţenii pot să aibă încredere în statul lor.

Numai comparând cifrele ultimelor două mari dezastre care au lovit lumea, cutremurul din Haiti (ianuarie 2010) şi cel din Japonia (martie 2011) putem observa diferenţele dintre un stat care răspunde de siguranţa propriilor cetăţeni şi un altul ale cărui speranţe sunt mult mai aproape de divinitate, decât de propria-i modalitate de organizare.

Astfel, cutremurul din Haiti de 7,3 grade Ricther s-a soldat cu 100.000 de victime, în timp ce recentul cutremur din Japonia, deşi a avut magnitudinea de 8,9 grade Ricther a făcut aproximativ 2.414 morţi şi 3.118 de răniţi.

Fiindcă nu suntem niciodată prea departe de tragedii, noi, românii, nu putem uita de cele două mari cutremure care au lovit România :

- 10 ianuarie 1940, atunci când în urma unui cutremur de 7,4 grade Ricther au decedat 1.000 de oameni şi au fost 4.000 de răniţi;

- 4 martie 1977, în urma unui cutremur de 7,2 grade pe scara Ricther au decedat 1.578 de oameni şi au rezulatat aproximativ 11.300 de răniţi;

Pentru că de obicei suntem oamenii stărilor de moment, în cazul în care n-am uitat, ne putem aduce aminte de cutremurul din seara zilei de 25 aprilie 2009, care spre şansa noastră a avut doar 5,3 grade Ricther, şi de pe urma căruia nu au existat răniţi sau morţi.

Chiar dacă nu ne-am împăcat cu ideea aceasta, dezastrele naturale sunt pentru orice stat o încercare peste care modalitatea sa de organizare trebuie să treacă cu cât mai puţine victime omeneşti şi fără mari pagube materiale.

Suntem mai aproape de modelul de organizare statal japonez sau de cel haitian? Asta este o întrebare la care nu ne rămâne decât să tragem nădejde că nu vom primi prea curând un răspuns.

Până atunci, dacă tot ne-am lămurit cu grija statului român faţă de proprii cetăţeni, nouă, românilor, nu ne mai rămâne decât să sperăm că Cel de Sus se va îndura de soarta noastră, şi ne va ţine departe de a cunoaşte tragediile altora.