În memoria fratelui meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe (05.06.1990-17.05.2009)

Nu ştiu cum pare din exterior, însă trebuie să spun că niciodată nu mi-a fost uşor să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite pentru opiniile care le scriu aici.

Cu atât mai greu îmi este acum, la doi ani de la accidentul în urma căruia a decedat fratele meu, să găsesc cea mai corectă formă de exteriorizare prin care să-l amintesc pe Dragoş.

Nu ţin neapărat să-mi exprim trăirile personale, deoarece nu cred că aş fi înţeles, şi în plus nu aş avea nici un drept de a cere să fiu înţeles.

De aceea, cred că fiecare om trebuie să-şi ducă suferinţa cu demnitate, pentru că nimeni altcineva n-o va face în locul lui.

Amintesc de memoria fratelui meu cu credinţa că nimeni nu moare cu adevărat, atâta vreme cât este iubit şi amintit de cei care au rămas în viaţă. Chiar dacă fizic nu mai este printre noi, Dragoş continuă să trăiască în inimile şi în gândurile familiei noastre şi a prietenilor săi.

Faptul că Dragoş n-a fost uitat înseamnă mult, din simplul motiv că a lăsat în urma sa oameni care l-au preţuit în cei aproape 19 ani de viaţă, şi care îl regretă acum.

Îmi dau seama de acest lucru atunci când mi se vorbeşte de fratele meu, sau atunci când găsesc flori şi candele la crucea unde a avut loc accidentul ori la mormântul unde se află trupul lui Dragoş.

Oricât de mult doare şi oricâte lacrimi curg, ştiu că într-o zi îl vom revedea pe Dragoş. Până atunci avem mult de luptat, pentru că viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere.

Dumezeu să-I ierte şi să-I odihnească în pace pe fratele meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe, şi pe prietenul său, Robert Nicuşor Petroşanu.