Restart

Se spune că cele mai mari lupte nu le ducem cu ceilalţi, ci cu noi înşine. Cu ceea ce avem la interior, cu încercările noastre de a ne împăca cu noi înşine şi, chiar fără să le-o spunem, cu semenii noştri. Nu avem posibilitatea de a şterge amintirile care ne-au lăsat urme, nici nu putem alunga dorul din inimi ori de câte ori resimţim anumite goluri. Pentru că suntem martorii faptelor şi gândurilor noastre, seară de seară adormim şi cu gândul la ziua care s-a încheiat. Ce am făcut bine şi ce nu, ce am reuşit să ducem la capăt din tot ce ne propusesem sau ceea ce am amânat ori am lăsat neîncheiat.

E toamna, septembrie şi mă gândesc la vara care a trecut. Dacă atunci când eram copil asociam toamna cu începutul unui nou an şcolar, ulterior am început să privesc acest anotimp ca pe unul al momentelor de linişite. Rămân mereu fascinat de natură, de tot spectacolul frunzelor care îşi schimbă culorile, cad, dar nu se dau bătute, probabil stiind că pomii vor înflori din nou la primăvară. Cred că atunci când avem îndoieli sau ne gândim la golurile noastre, cumva trebuie să privim spre natură. Poate aşa înţelegem că viaţa e făcută din momente de bucurie, din tristeţe, pierderi umane, din optimism şi îndoieli. Dar dincolo de toate acestea, cred că natura încearcă să ne spună un lucru cât se poate de simplu şi important: viaţa înseamnă speranţă.

Cumva, cred că tainele unui sat nu se găsesc neapărat în interiorul satului, acolo unde oamenii se confruntă cu problemele de zi cu zi, ci pe lângă sat, în natură. Tainele satului din care vin ai mei le caut pe dealurile şi câmpiile sale. Sunt locurile pe care au mers şi au lucrat bunicii, părinţii şi toţi cunoscuţii de acolo.  Încerc să îmi dau seama de câtă putere şi tărie de caracter a avut bunicul din partea tatălui meu, cu piciorul tăiat la adolescenţă, care urca şi cobora aceste dealuri fără să-şi fi spus că drumurile sunt prea grele.

Aşa că încerc să revin în oraş cu gândul că deşi, uneori, mai sunt momente de îndoială, viaţa trebuie să meargă înainte, iar atunci când lucrurile nu merg într-o direcţie bună, poate e nevoie de o reconfigurare a traseului. Acasă, oriunde ar fi acel loc pentru fiecare dintre noi, ne aşteaptă nu doar cărţile ce aşteaptă să fie citite şi agenda cu lucrurile care trebuie realizate sau planurile pentru locurile în care încă nu am ajuns. Acasă ne aşteaptă speranţele noastre şi gândul că la finalul zilei vom putea spune că deşi paşii au fost mărunţi, nu ne-am oprit din drum. 

Foto: Ovidiu Neagoe, satul Veleşti, septembrie 2018. 

Cine suntem şi cum vrem să fim percepuţi?

Folosim des reţelele sociale, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Alegem, de cele mai multe ori, discuţiile de chat în locul deja clasicelor întâlniri faţă în faţă, iar când se întâmplă acest lucru suntem mai tentaţi la ceea ce vedem în telefon decât la oamenii din jurul nostru sau la locurile pe care le vizităm.   

Sunt chestiunile de care ne lovim, poate şi pentru că vrem să fim într-o permanentă legătură cu ceea ce se întâmplă în lumea în care trăim. Citim atât de des ştirile, încât la un moment dat ne oboseşte actualitatea. Cumva, simţim că ceva nu e tocmai în regulă nici cu modul în care alegem să comunicăm şi nici cu felul în care suntem prinşi într-un cotidian permanent.

Cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că absenţa de pe reţelele sociale este un act de curaj. Dar de ce am vrea să lipsim dintr-o lume a informaţiei actualizate, a discuţiilor cu prietenii noştri, fosţi colegi sau alte cunoştinţe?

Cu toate că există tentaţia de a ne lăsa duşi de val şi vrem să ne încadrăm în standardele de bunătate, frumuseţe şi importanţă a statutului social, o privire atentă spre interior ne mai trezeşte la realitate. Avem defecte. Şi nu sunt puţine. Avem perioade mai bune şi mai grele. Pentru unii suntem buni, iar pentru alţii suntem dificili. Nu putem să fim într-o permanentă campanie virtuală, în care statutul social să fie validat prin apecierile şi comentariile de la postări.

Şi atunci apar perioadele în care tăcerea ne ajută. Sunt acele momente în care realizăm cât de puţine sunt lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Sunt acele clipe în care realizăm că sunt puţini cei care ne vor fi aproape cu o vorbă de încurajare sau cu o mustrare atunci când greşim. Ne reevaluăm exteriorizările din online şi începem să credem că nu trebuie să expunem nici bucuria peste măsură, dar nici necazul de care ne-am lovit cu toţii. În cel mai bun caz, dacă tot alegem să ne exteriorizăm, sperăm să fie pentru ceva ce credem că e benefic, fie că este un cadru dintr-un peisaj, o carte bună sau un film, etc.

 

Privind în urmă, zâmbesc când îmi aduc aminte de o discuţie cu o fostă prietenă. Pentru că trecuse ceva timp de când ieşeam, iar atunci era perioada afişării relaţiei, a apărut şi întrebarea: tu de ce nu ai modificat? Dacă ne referim la o relaţie asumată, da, cred că este o alegere şi aceasta, dar dacă ajungem să avem relaţii cu alţi oameni doar pentru a ne valida un statut social pe reţelele sociale, probabil că ceva nu este chiar în regulă cu acea situaţie.

Ştiu că au fost momente în care şi eu am greşit exteriorizând anumite stări personale. Nu sunt singurul care are motive de bucurie şi nici primul care a avut motive de suferinţă. În cel mai bun sau rău caz, încerc să înţeleg câte ceva din viaţa aceasta. Tot sper că până la final, când va fi acel moment, să fiu cât mai aproape de a putea spune că am înţeles ceva din viaţă.

 

Dacă despre iubire se spune că nu se laudă şi nu se trufeşte, poate acelaşi lucru l-am putea încerca şi noi în lumea virtuală, în care suntem tot mai mulţi. Până la urmă, răspunsurile sunt individuale, dar în urma noastră nu vor rămâne atât intenţiile, cât mai ales cuvintele şi faptele care o vorbească de la sine despre ce fel de oameni am fost şi cum ne-am dorit să fim percepuţi.

Sursă

  

Împăcaţi cu noi înşine

Cred că încercările de a fi împăcaţi cu noi înşine nu sunt uşoare, dar sunt necesare pentru liniştea sufletească de care aveam atâta nevoie. Sunt multe momente în care greşim, cu sau fără voia noastră, însă o nouă zi ne dă mereu şansa de a îndrepta ceea ce nu facem bine. Cumva, poate şi pentru că viaţa este imprevizibilă,  ne suntem datori nouă înşine să lăsăm dacă nu amintirea unor oameni buni, cel puţin a unor oameni care au ales să nu profite de necazul semenilor. 

Uneori, dorinţa noastră de a fi fericiţi riscă să îi facă pe alţi oameni nefericiţi, iar când se întâmplă asta, poate că trebuie să ne reevaluăm cuvintele şi acţiunile. Nimeni nu se poate bucura de necazul celui care a pierdut, cum niciunul dintre noi nu se poate bucura privind tristeţea din jurul său.

 

Cei mai în vârstă ca noi – părinţi sau bunici- ne-au vorbit deseori despre măsură. Să avem măsură în toate. În ceea ce spunem. În ceea ce facem. Cu toate acestea, de multe ori ne dovedim lipsiţi de măsură. Ajungem să ne consumăm energiile şi banii pe lucruri care nu ne fac mai fericiţi şi ne fixăm obiective de carieră care costa un timp ce nu mai poate fi recuperat, iar de aici încolo apar întrebările. Multe întrebări şi prea puţine răspunsuri... 

Probabil că e în firea noastră să ne dorim tot mai mult, mai mult decât avem nevoie, dar tot de noi depinde să ştim ce anume ne este de folos şi ce nu. Trebuie să ştim pentru ce merită investită energia şi pentru ce nu.  Trebuie să ştim când să continuăm un drum şi când să renunţăm.  Trebuie să ştim când să insistăm pe o cale sau când să îi felicităm pe cei care au avut câştig de cauză.

Deşi ni se vorbeşte de multe ori despre victorii, câştiguri, cred că din când în când trebuie să apară cineva care să ne povestească şi despre cum a pierdut. Fie că au fost pierderi umane, spirituale, materiale, cumva lecţia pierderilor trebuie să o învăţăm cu toţii. Este ceva atât de inevitabil, încât tot ce rămâne este să sperăm că putem avea o atitudine cât mai demnă şi corectă.  

Pentru că fără să ştim cum să pierdem, nu vom putea nici să ne bucurăm cu măsura cuvenită şi nici să fim mai împăcaţi cu noi înşine. 

Sursă foto 

Fericiţi cei diferiţi

Așa cum doi frați nu pot fi la fel, nici noi nu suntem asemenea semenilor noștri. Ne naștem în familii diferite, în locuri diferite, primim educația pe care și-o pot permite părinții noștri să ne-o asigure, iar pe parcusul vieții începem să simțim tot mai mult diferențele lumii în care trăim. De cele mai multe ori, cele care ne schimbă perspectivele sunt chiar experiențele de viață.  Evenimente resimțite, o boală sau pierderea cuiva drag sunt doar câteva dintre chestiunile care ne prezintă o altă față a lucrurilor.

După un timp, înțelegem că suntem diferiți față de cei care eram înainte. Nu știm dacă schimbarea este în bine sau nu sau dacă acțiunile vor duce către un drum mai clar, însă avem deja în minte acel gând care ne spune că ceva s-a schimbat cu noi.

Cu toate că în anumite momente ale vieții ne-am fi dorit să avem ceea ce ne lipsea, înțelegem  că și acestea ne-au ajutat să devenim ceea ce suntem, cu bune și rele. Îmi aduc aminte de o iarnă, în luna noiembrie, când aveam 12-13 ani și eram imobilizat pe patul spitalului județean din Craiova, într-un salon de la etajul 6. De la geam vedeam copiii care se jucau fotbal în curtea spitalului. În acele momente, afară ningea și tot ce voiam era să fiu acolo jos, cu ei. Îmi doream să fiu ca ei, iar mulţi ani după aceea m-am întrebat de ce nu am putut să fiu ca toţi ceilalţi... Mă gândeam la şansa oamenilor sănătoşi de a putea face tot ce îşi doresc şi credeam că poate dacă eram sănătos, aş fi putut să îmi îndeplinesc visul copilăriei, acela de a juca fotbal. Mi-au trebuit mulţi ani să înţeleg că viaţa continuă, iar adevăratele drame nu sunt când anumite vise nu se îndeplinesc, pentru că există o lege a compensaţiei pentru toate pierderile. Astăzi nu ştiu dacă aş fi făcut din pasiunea pentru fotbal o profesie sau ar fi fost doar o mare pasiune, însă mă bucur că soarta mi-a oferit un alt curs, am descoperit noi pasiuni şi alte chestiuni frumoase care îmi spun că viaţa trebuie trăită cu gândul că mereu va urma o nouă zi, un nou început.

În zilele noastre, reţelele sociale au un rol tot mai important în alegerile noastre de zi cu zi. Ne dorim să fim asemenea celor pe care îi admiram, le urmărim postările, le apreciem cuvintele sau acţiunile pe care ei le promovează. Uneori ne gândim că între noi şi ei sunt mari diferenţe şi ne gândim că sunt oameni care ajung în locuri despre care noi doar citim sau le vedem în fotografii. Poate de aceea riscăm să vedem perfecţiunea la alţii, în loc să privim către noi înşine, către locurile în care trăim şi să ne bucurăm că familia e sănătoasă, iar noi suntem cu ei.

Sunt multe argumente pentre care şi eu cred în aceste cuvinte găsite pe o cutie de carton. Diferenţele ne pot ajuta să înţelegem că nu întotdeauna avem dreptate şi că mai există şi alte perspective asupra lumii în care trăim cu toţii. Şi, mai important de atât, oamenii diferiţi ne arată că niciodată nu trebuie să generalizăm, independent de pierderile pe care le avem. Mai des sau mai rar, avem mereu şansa să întâlnim acei oameni care ne vor face să înţelegem că viaţa nu este doar o competiţie pentru binele personal şi că fericirea interioară nu se clădeşte pe nefericirea semenilor.

Sursă foto: Ovidiu Neagoe, august 2018

Gânduri pentru zile grele

Într-un an în care ar fi trebuit să privim mai mult către ceea ce suntem, la o sută de ani de la Marea Unire, devine din ce în ce mai tristă imaginea de ansamblu. Dacă conducerille liderilor politici sunt vremelnice, iar guvernările au limitele lor date de votul oamenilor, idealurile României trebuie să rămână aproape de toţi românii.

Discursurile agresive, violenţa şi dezbinarea nu vor aduce niciun beneficiu ţării noastre. În asemenea momente, liderii politici şi societatea trebuie să dovedească maturitatea necesară de a purta dialoguri, nu doar monologuri pentru simpatizanţi.

Din "89, tot construim ziduri ideologice, ne separăm de cei care au alte opinii decât noi, dar nu găsim sau, în cel mai bun caz, cu greu avem soluţii pentru problemele de fond ale României.

Poate e timpul să ne măsurăm patriotismul şi prin ceea ce suntem noi, nu doar prin ceea ce pretindem la cei de lângă.

Dumnezeu să ne ajute!

Sursa foto

Prietenilor noştri

Despre prietenie s-au scris şi spus multe lucruri, încât nu cred că pot aduce ceva nou în ceea ce urmează. În cel mai fericit caz, cred că pot să reconfirm câte ceva din ce ştim toţi. 

De ce să ne repetăm ceea ce ştim deja? Poate şi pentru că viaţa de zi cu zi, cotidianul din jurul nostru, plata facturilor, grija zilelor ce urmează, ne îndepărtează de multe dintre bucuriile simple ale vieţii, iar una dintre aceste bucurii este de a avea prieteni. 

Suntem oamenii lumii în care trăim, cu bune şi rele. Cu momentele de fericire şi cu tragediile prin care suntem nevoiţi să trecem. Şi e mare lucru, ca atât la fericire, cât şi la nevoie, să nu fim singuri. Fie că vorbim despre prietenii din copilărie, de cei din primii ani de şcoală, liceu, facultate sau colegii de serviciu care ne-au devenit prieteni, fie că vorbim despre prietenii pe care îi vedem des sau de cei plecaţi în alte părţi ale lumii, legăturile umane de durată se găsesc şi regăsesc de fiecare dată, cu aceeaşi bucurie. 

Poate că uneori avem discuţii şi puncte de vedere diferite cu prietenii noştri. Poate că mai sunt şi certuri pe tot felul de subiecte, dar în timp dăm uitare la tot ce nu este de ţinut minte şi păstrăm doar ceea ce face bine prieteniei.

Ca orice bucurie, avem parte de tristeţe când prietenii noştri sunt în nevoie sau când pleacă dintre noi. Tragediile sunt la tot pasul, iar de multe ori ne gândim că inevitabilul se va produce şi nu uităm să ne repetăm că însăşi viaţa noastră va avea un final. În faţa inevitabilului, poate tot ce vom putea spune este să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru familia şi prietenii pe care i-am avut.

În momentele în care prietenii fratelui meu îi plângeau plecarea dintre noi, am înţeles că îşi plângeau un prieten lângă care se vedeau îmbătrânind. Eu stiu că atunci nu mi-am pierdut doar un frate, ci şi un prieten, ce are grijă să îmi scoată în cale alţi prieteni, parcă spunându-mi să continui să cred că viaţa are multe de oferit celor care cred că binele urmează după multe zile şi nopţi de încercare.

Să aveţi multe momente bune alături de prietenii voştri! La mulţi ani!

Sursă foto

Noi vs. Ei

Suntem diferiţi ca oameni şi avem opţiuni distincte faţă de semenii noştri, însă este imposibil de crezut că nu putem să regăsim acele puncte comune care să ne facă să ne gândim că suntem o singură naţiune. Lumea în care trăim este într-o continuă schimbare, iar în faţa subiectelor internaţionale majore, liderii noştri încă rămân prizonieri ai disputelor personale şi/sau de grup. Desigur, democraţia presupune guvernământul şi opoziţia, însă atâta timp cât ambele părţi pun accentul doar pe răul pe care îl fac ceialţi şi nu pe binele pe care îl pot face ei înşisi, atunci ar fi timpul să ne întrebăm ce este în neregulă şi de ce lucrurile merg aşa şi nu mai bine.

Pe site-ul Radio România Cultural a fost publicat zilele trecute articolul Imoralitatea politică. Autoarea menţionează contextul politic al Primului Război Mondial şi situaţia în care se afla clasa politică românească în timpul perioadei cât capitala era sub ocupaţie, iar Parlamentul fusese mutat la Iaşi. Asemenea articole, cât şi memoriile din perioada respectivă prezintă o imagine mai clară faţă de ceea ce noi sărbătorim în 2018. 

Centenarul Marii Uniri nu înseamnă doar o serie de spectacole şi evenimente. În lipsa sentimentului apartenenţei naţionale şi la idealurile oamenilor de la 1918, riscăm să fim în situaţia în care sărbătorim prin necunoaştere.

Ce pot face liderii politici de astăzi? În primul rând, să se respecte. Să fie capabili să poarte dialoguri, nu să aibă monologuri. Să aibă alternative, nu doar acuze la greşelile celorlalţi. Să nu mai pună etichete în lipsa unor judecăţi corecte şi a unor hotărâri care să aibă putere de aplicare.

Cei care merg pe idei simpliste de genul cu noi sau împotriva noastră sunt oamenii care pot face cel mai mult rău ţării şi lumii în care trăim.  Dacă ceva e greşit, atunci trebuie spus, dar nu putem generaliza la infinit şi nici nu e cazul să căutăm figuri de eroi atunci şi acolo unde nu e cazul.

România este stat membru al Uniunii Europene şi parte a NATO. Angajamentul ţării a fost probat în tot acest timp şi nu încape îndoială că nu va fi respectat. În acelaşi timp, ca stat modern, parte a lumii în care trăim, ţara noastră trebuie să fie capabilă să discute cu toate statele cu care poate să aibă interese comune şi este datoare să condamne ceea ce e greşit faţă de lumea în care trăim, atunci când se întâmplă astfel de evenimente.

La un secol de la Marea Unire, România are nevoie de un sistem de educaţie solid, un sistem sanitar în care oamenii să aibă încredere, instituţii care să funcţioneze corect, drumuri pe care să nu mai moară mii de oameni şi, mai ales, lideri care să militeze pentru idealuri.  

În lipsa acestor lucruri, ideea de Noi vs. Ei este una simplistă. Îi putem rămâne captivi sau putem avea mintea deschisă şi păstra căile de dialog cu toţi cei care înţeleg că punctele de vedere diferite nu trebuie să ridice ziduri între noi, ci suntem datori să construim punţi de legătură pentru binele comun. 

Sursă foto