Sărbătorile de Paște. Învierea.

8 Martie, Ziua Mamei

Prezenţa mamei mele, lângă patul de spital, vorbeşte de la sine despre sacrificiile părinţilor pentru copiii lor.

Aveam 2 ani şi 9 luni atunci. Poate că eram prea mic pentru a înţelege ce se întâmpla în jurul meu. Nu am amintiri despre dureri, deşi ele cred că erau destul de mari. Îmi amintesc doar ce mi-a povestit mama mea, mult mai târziu, că în anumite momente mă ridicam pe marginea patului şi priveam lumea de la geam.

Astăzi îmi ascultam unul dintre colegii de serviciu care spunea că, indiferent de vârstă, atâta timp cât îi avem pe părinţi în viaţă păstrăm aceleaşi suflete de copii.

Să ne păstrăm sufletele de copii şi părinţii aproape, cât mai mult timp înainte! Să le mulţumim pentru că datorită lor am ajuns oameni mari.

Despre oamenii cumsecade

Poate cea mai bună mulţumire pentru memoria unui om este să se spună că a fost o persoană cumsecade. De aceea, atunci când compar zilele pe care le trăim cu alte perioade de timp, inevitabil mă gândesc la memoriile celor care au fost nevoiţi să supravieţuiască în timpuri mult mai dificile.

Existenţa oamenilor cumsecade, în timpuri negre ale existenţei umane, este cea mai bună dovadă că aceşti oameni au reprezentat insule de umanitate într-o mare de ură.

Şi sunt mulţi la număr. Fără să nominalizez eu, aici, pe vreunul dintre foştii dizidenţi politici, Cel de Sus, are, cu siguranţă, cunoştinţă despre faptele lor de demnitate şi umanitate. 

Revenind la zilele noastre, întrebarea este aceasta: de ce să nu fim oameni cumseade, când noi ne bucurăm de liniştea unor vremuri mai bune? 

Desigur, nu trebuie idealizată perioadă de timp în care trăim, dar noi trăim în pacea pe care alte generaţii doar o visau. Acest fapt cred că trebuie să fie un argument solid pentru care este bine să lăsăm ură şi să dezaprobăm agresivitatea prin nepreluarea ei ca parte a comportamentului nostru.

Putem să fim oameni cumsecade, zi de zi, prin gesturile cele mai simple, care ne fac să nu uităm că dincolo de statul profesional, situaţia materială, conduita noastră este cea mai bună carte de vizită pe care o avem. 

Poate că nu este uşor să menţinem conduita unui om cumsecade în toate momentele, de bucurie sau de durere, la reuşite sau la eşecuri, dar cred că se merită să fim şi noi, în vremuri mai liniştite, insule de umanitate.  

Sursă foto

Schimbarea care începe cu fiecare dintre noi

În momente de cumpănă, apelul la schimbarea în bine ne ajută să sperăm că anumite tragedii nu vor mai avea loc. Tragedia din Bucureşti,  în urma căreia au decedat 64 de oameni, a fost un moment al întrebărilor pentru noi toţi, oamenii societăţii în care trăim.

Întrebări la care noi încă căutăm răspunsuri. Cu toate acestea, atunci când ne referim la răspunsuri, nu putem trece cu vederea că nicio schimbare în bine nu este posibilă fără ca fiecare dintre noi să fie parte a schimbărilor cerute.

Dincolo de momentele de emoţie colectivă stau conduitele noastre, cuvintele şi faptele de care dăm dovadă zilnic. De aceea, trebuie să căutăm acele repere care să ne facă să nu ne abatem de la drumul nostru.

Putem  să găsim reperele în familiile noastre, în profesorii noştri sau în eroii cărţilor pe care le citim. Lumea în care trăim nu duce lipsă de oameni buni. Poate că nu  sunt atât de vizibili, dar, cu siguranţă, ei există şi îşi fac munca bine.  

Da, avem nevoie de idealism, de un idealism fără iluzii, care să ne facă să realizăm că speranţa învinge fatalismul, poate cea mai grea boală a societăţilor resemnate. 

Democraţia nu poate funcţiona în afara oamenilor educaţi, în afara oamenilor care au nădejde că semenii lor le vor fi alături în clipele de încercare. 

Solidaritatea se dovedeşte a ne fi singura soluţie în clipele de încercare. Dacă viaţa fiecăruia dintre noi este destinată multor momente de cumpănă, atunci tot ceea ce putem să facem este să fim cât mai pregătiţi de propriile încercări şi să căutăm să nu fim indiferenţi la problemele celor de lângă noi.

Sursă foto 

Final de 2015. Început de 2016.

Suntem în ultima zi a unui an care astăzi se încheie. Trecerea în Noul An este un motiv de sărbătoare, dar şi un moment de rememorare a clipelor trăite, a oamenilor pe care i-am cunoscut şi a locurilor pe care le-am vizitat.

Trecerea între ani este şi un moment în care putem să ne găsim câteva clipe de rugăciune pentru suferinţele celor mai vulnerabili semeni ai noştri. Încercaţi în durere şi singurătate, copii sau bătrâni, sperăm că se vor putea bucura de fericire şi linişte sufletească.

De asemenea, finalul anului este un moment în care gândurile noastre se îndreaptă către sufletele celor care au plecat dintre noi. Ştim că timpul începe să fie relativ atunci când vorbim de cei plecaţi. Simţim prezenţa lor, zi de zi, în momente de încercare, în clipele de deznădeje, dar şi în clipele de bucurie. Ne rămâne încrederea şi speranţa că ei ne însoţesc mereu.

Închei un an în care m-am bucurat să revăd răsăritul şi asfinţintul, iar noaptea am privit liniştea cerului înstelat. M-am bucurat să revăd câmpiile şi dealurile verzi  ale primăverii, zilele călduroare de vară şi ploile toamnei. Privesc iarna târzie cu nostalgie la iernile anilor trecuţi, în care zăpada însufleţea, mai mult decât acum, spiritul sărbătorilor.

Deşi încercăm să găsim răspunsuri cu privire la viaţă şi finalul ei, realizăm că rămâne acelaşi mister de la începuturile lumii. Un mister care cred că poate fi înţeles doar printr-o credinţă sinceră la interior şi decentă la exterior.

Cu toate acestea, suntem oamenii lumii în care trăim. O lume departe de a fi perfectă, în care îşi găseşte loc atât fericirea, cât şi tragedia oamenilor. O lume în care suntem martorii unor momente dramatice, dar o lume care ne impresionează prin oamenii săi, capabili să facă binele în momente în care uită de sine.

Sper ca Noul An să vă găsească alături de familii, prieteni şi cei dragi. La Mulţi Ani! 

Sursă foto: 273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte să pleci din România

Fotbalul copilăriei mele

Cred că toată copilăria mea am visat să joc fotbal. Probabil nu am conştientizat că rostul intervenţiilor chirurgicale nu era ca eu să fiu un jucător de fotbal, ci de a avea o stare medicală care să îmi permită să nu am probleme de deplasare. Nu mai ştiu la care dintre intervenţii am cerut să fiu lăsat, în sala de operaţii, cu un tricou de fotbal. Privind în urmă, mă gândesc la copilul care eram atunci…

Îmi amintesc  de primul meci de fotbal, la care am fost cu părinţii şi vărul meu, pe stadionul “Central” din Craiova. Am stat la tribuna a doua, în zona pe care noi o cunoaştem drept “Stema”. Era începutul anilor "90, în faţa mea două echipe: în alb-albastru şi alb-roşu. Echipa mea, în alb şi albastru, a câştigat. Pe cat de uşor mi-a părut drumul către stadion, pe atât de greu îmi părea drumul de întoarcere spre casă.

Anii au trecut, intervenţiile medicale au fost mai dese, iar singurele tricouri de fotbal pe care le îmbrăcam erau cele cumpărate de părinţii mei. Acele tricouri de fotbal ale Ştiinţei, Barcelonei, Fiorentina sau Roma erau speranţele mele, care mă ţineau aproape de acel joc care bucură mii şi milioane de oameni. 

Cu toate acestea, la noi, la ţară, în curtea fostei grădiniţe, acolo aveam terenul nostru. Acolo ne jucam de dimineaţă şi pănă seara târziu. În acel loc dispăreau toate durerile şi problemele. Eram noi, nişte copii, o minge şi două porţi marcate cu 4 pietre.

Îmi amintesc de Florin, unul dintre verii mei, cel care era legitimat ca junior la clubul din Craiova. Era un tânăr jucător de perspectivă, tehnic, iar pe terenul nostru de la ţară purta un tricou albastru al lui Chelsea. Din păcate, pentru Florin viaţa s-a încheiat devreme, mult prea devreme. La înmormântarea lui, privindu-i colegii de la fotbal, am văzut, pentru prima dată, cum culorile alb şi albastru ţin şi loc de doliu…

Înainte de operaţiile de la începutul anilor 2000, cele care speram să îmi redea o stare de sănătate mai bună, ultimele amintiri alergând le cu fratele meu şi o minge care ne ţinea pe amandoi să uităm de frig. 

Nu ştiu cum ar fi fost dacă aş fi reuşit să îmi ating visul de a juca fotbal pentru echipa la ale cărui meciuri am mers, mai târziu, în galerie, în Peluza Sud. Dar cum altă situaţie nu a fost, mă bucură amintirea acelor momente. Prin fotbal am legat prietenii de viaţă. 

Încă păstrez colecţia mea de tricouri de fotbal şi de fulare. Poate şi pentru că, pe viitor, cineva se va bucura mai mult de ele. Până atunci, cum echipa de fotbal de care sunt ataşat nu mai există, singurul fotbal la care mă gândesc este cel al copilăriei mele. De el îmi amintesc cu aceeaşi bucurie cu care noi, copiii de atunci, îl jucam. 

Sursă foto

Iubirea omenească

Zilele acestea mi-am adus aminte de cuvintele unui reporter TVR, prezent în faţa fostului club Colectiv din Bucureşti. În finalul transmisiunii, acel om a spus: „Dumnezeu să îi odihnească pe cei care au murit şi să ne ierte pe noi dacă nu vom putea schimba ceva”. 

Este greu de spus dacă schimbările în bine, care se impun după o asemenea tragedie, vor avea loc. Am văzut reacţiile unor patroni de baruri sau cluburi, vehemenţi în faţa controalelor pentru normele de siguranţă. În spaţiul public, protestele au încetat. În mediul politic se pare că lucrurile au revenit la ceea ce cunoşteam înainte de 30 octombrie 2015.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că, în faţa morţii, au fost oameni, mulţi oameni, care şi-au pus vieţile în pericol pentru a-şi ajuta semenii. Fie că a fost vorba de persoane iubite, prieteni sau oameni necunoscuţi, s-a trecut dincolo de instinctul de autoconservare. Aceste fapte mă fac să cred şi să sper că, în pofida tuturor nenorocirilor din lumea în care trăim, există speranţă în iubirea omenească, cea la care făcea referire Andrei Makine în romanul cu acelaşi nume, Iubirea omenească.

Am citit, în cele două săptămâni care au trecut de la tragedia din Bucureşti, multe poveşti ale unor oameni care ar fi putut să iasă de acolo şi să îşi salveze vieţile. Am citit despre doi prieteni care au mers la concert, iar unul dintre ei nu a ieşit din acel loc cuprins de flăcări fără prietenul său, imobilizat într-un scaun cu rotile. Am citit despre soţi care şi-au pus trupurile paravan pentru a-şi apăra soţiile de flăcările care nenoroceau vieţile oamenilor. Am citit despre oameni care îşi luau rămas bun de la cei dragi, cu speranţa că se vor regăsi cândva. 

Despre oamenii aceştia sper să se vorbească mai mult. Despre ei, despre poveştile lor de viaţă. Despre toţi eroii, cunoscuţi sau necunoscuţi nouă. Despre medicii care se zbat să salveze vieţile pacienţilor, despre pompieri şi despre toţi oamenii care au demonstrat că solidaritatea menţine umanitatea din noi.

Amintindu-le memoria, cred că putem să ne gândim, cu adevărat, la schimbările în bine care se impun pentru ca astfel de tragedii să nu mai aibă loc.

Închei cu un citat din Biblie, care poate surprinde cel mai bine sentimentul de iubire omenească, de care dau dovadă toţi cei ce trec dincolo de sine pentru semenii lor. Este de sperat că, în situaţii extreme, ne vom aduce aminte de următoarele cuvinte:  „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13)".

Sursa foto