Solidaritate

Sunt destule problemele cu care noi, ca ţară, ne confruntăm. Constatăm lucrul acesta raportându-ne la ceea ce ar trebui să fim şi la ceea ce suntem în realitate. 

Sunt evidente deficienţele din educaţie, sănătate, justiţie, apărare sau dezvoltare comunitară. Pentru toate acestea învinuim, şi la drept vorbind, guvernările care nu sunt capabile să ofere soluţii la problemele societăţii noastre.

Cu toate acestea, sunt şi domenii în care ocupăm locuri deloc onorabile, în contextul în care vorbim strict de ceea ce putem face noi, nu de ceea ce ar trebui să facă cei ce ne reprezintă la nivel politic sau cei care ne guvernează.

În România, doar 1,7% dintre oameni donează sânge. La nivelul Uniunii Europene, 4% din populaţie donează sânge pentru cei aflaţi  în nevoie. Suntem, aşadar, mai jos de media europeană în privinţa unor gesturi individuale de umanitate.

Nu vorbim de cazurile celor care din motive medicale nu pot dona sânge, ci de cei care ar putea să facă lucrul acesta, dar cu toate asta trec pe lângă campaniile de sensibilizare faţă de situaţia celor aflaţi în nevoie.

Mărturisesc că, până de curând, nu am conştientizat importanţa unui asemenea gest, cu toate că experienţele din spitale şi cele persoanele ar fi trebuit să mă conducă, mult mai devreme, către un centru de donare de sânge.

Nu pot să uit că nici nu intrasem bine în centrul de donare de sânge şi o femeie întreba de sânge pentru soţul ei. Am văzut şi alţi oameni disperaţi, care căutau sânge pentru cei apropiaţi, oameni ce se aflau pe paturile de spital.

În faţa unor asemenea imagini, ne putem întreba de ce suntem indiferenţi faţă de suferinţele celor aflaţi în nevoie?

Gândul că oricând putem fi în locul celor caută sânge pentru cei apropiaţi trebuie să ne conducă către decizii corecte. Astfel, putem realiza că solidaritatea societăţii se arată în momentele în care oamenii nu sunt lăsaţi singuri în faţa suferinţelor.

Se spune că un om, care donează sânge, salvează alte trei vieţi. Cu siguranţă, acest om caută să se salveze pe sine, încercând să devină un om mai bun. 

Sursă foto: oradetimis.ro

Hristos a înviat!

Trăim într-o lume, poate nici mai bună şi nici mai rea decât cea trecută, dar în care oamenii încă îşi găsesc speranţa în lumina aprinsă în noaptea de Înviere. Flacăra Învierii, care arde an de an, ţine aprinsă amintirea  tuturor celor pe care i-am pierdut, dar pe care sperăm să-i regăsim.

Anul acesta, poate mai mult ca în anii precedenţi, în momentul în care am ţinut aprinsă flacăra în noaptea de Învirere, o parte dintre gândurile mele s-au îndreptat către locurile vizitate în cadrul Şcolii de Vară “Fenomenul Piteşti”.

Închisorile comuniste, în care au suferit românii, sunt o dovadă certă a faptului că au existat mulţi oameni care nu şi-au lepădat credinţa în faţa torturilor.

  

Gândindu-mă la aceste lucruri, cred că înţeleg mai bine semnificaţia sărbătorilor de Paşte. Dincolo de aglomeraţia din centrele comerciale şi agitaţia din oraşe, Învierea înseamnă şi un moment de reflecţie pentru faptelor noastre din zilele pe care le trăim.

Nu departe de noi, în Ucraina are loc un conflict  între două lumi, iar temerile amplificării unei stări incerte macină societăţile ce au cunoscut suferinţa pricinuită de războaie.  

În clipele de incertitudine privind viitorul, credinţa, cuvintele şi acţiunile noastre sunt tot ceea ce avem mai bun pentru a menţine pacea, pe care o preţuim mai mult doar atunci când constatăm ororiile luptelor armate.

Lumea în care trăim este capabilă atât de mari miracole, dar şi de cele mai condamnabile acţiuni împotriva umanităţii. 

Dacă de fiecare dintre noi depinde în ce fel de lume vrem să trăim, cred că sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este un moment în care putem să ne gândim mai mult spre faptele bune ale celor care au dat dovada spiritului de umanitate.

Nu putem cunoaşte ce ne va rezerva ziua de mâine, dar cred că trebuie să avem încredere în credinţa noastră, pe care martirii neamului românesc au păstrat-o neatinsă în clipele în care suferinţa i-ar fi îndemnat să cedeze.

Deşi avem în jurul nostru destule probleme şi nemulţumiri, faptul că trăim într-o societate liberă şi democrată ne cere să acţionăm în direcţia corectă, pentru a fi parte la binele pe care îl merită ţara noastră şi lumea în care trăim.

Dumnezeu să ne ajute să găsim calea cea bună.

Nopţile suferinţelor

Nu îmi e clar dacă suferinţa trăită de un om îl face să privească mai mult spre bine, dar clipele de încercare sunt momente care dau de gândit.  Pe la 12-13 ani, când începusem perioadă operaţiilor din Craiova, nopţile îmi păreau cele mai grele încercări. Cu trupul  supus de dureri, mă îndepărtam tot mai mult de speranţa unor nopţi liniştite.

Sufeream mult şi pe lângă mine sufereau părinţii şi fratele meu.  A fost greu.

Recent, propriul trup m-a supus altor încercări. Timp de câteva nopţi am revenit în atmosfera nopţilor de nesomn. Dureri  puternice, îngrijorarea părinţilor şi, deşi fratele meu lipseşte, de Acolo s-a rugat să trecem cu bine.

Spuneam despre suferinţă, poate că nu ne face mai buni, dar momentele în care suferim ne dau de gândit la situaţia în care suntem. Realizăm că, de multe ori, am privit superficial lucrurile şi am ignorant ceea ce contează. Doar în asemenea momente înţelegem importanţa simplităţii. 

Sperăm să avem timp pentru a ne îndrepta greşelile. Sperăm la gândul unor nopţi liniştite.

Sursă foto

Celor care ne așteaptă acasă

Ajuns aproape de casa de marcat, mut căruciorul încet. Sunt mai degrabă atent la ecranul telefonului. Lângă mine observ un cuplu trecut de 50 de ani.  Au un produs.  Îi invit să treacă înainte. La scurt timp apare o doamnă, tot cu un singur produs.  O invit să treacă înainte. 

O altă doamnă, tot cu un singur produs, se simte jenată de invitația mea de a trece înainte. O rog și acceptă, în cele din urmă, să treacă. În timp ce doamnele de dinaintea mea vorbesc despre faptul că cei aflați la pensie pot aștepta, mă privesc și îmi spun că bunătatea este un lucru de care alți oameni pot profita. Zâmbesc. 

Una dintre doamne spune că sigur și pe mine mă așteaptă cineva acasă. Este momentul în care îmi readuc aminte că sunt un om norocos. Atunci când ajung acasă am șansa de a fi așteptat de părinți. 

Înainte de a-și achita factura, ultima doamnă îmi mulțumește. Ajung la casa de marcat. Plec spre mașină cu gândul că acasă sunt așteptat de părinți.

Sursă foto

2015. Șansa unui nou început

Entuziasmul trecerii într-un nou an înseamnă șansa unui nou început. Suntem în prima zi a lui 2015, un an pe care cu toții îl sperăm mai bun decât precedentul.  Un an în care avem posibilitatea de a face ceea ce n-am reușit până acum. 

Dincolo de toate dificultățile pe care le întâmpinăm zi de zi, odată cu trecerea anilor realizăm importanța timpului, a cuvintelor și a faptelor noastre. Ne gândim la binele pe care uneori nu l-am făcut, la oamenii pe care i-am pierdut, la locurile pe care nu le-am văzut sau la cărțile rămase necitite din propriile biblioteci.

Dacă tot avem șansa unor oameni care adorm și se trezesc că gândul că o pot lua de la capăt, trecerea într-un an nou ne dă de gândit la cei care ne-au părăsit pentru o altă lume. Ne aducem aminte de ei cu gândul că avem datoria de a face cele mai bune alegeri, în momentele de neliniște în care căutam speranța și încrederea în noi înșine.

Să avem un an liniștit, la finalul căruia să putem spune că suntem mai împăcați sufletește.

Sursă foto

Bunicului meu

Sunt 8 ani de zile de la data în care familia noastră s-a despărţit de tataia Ion, un om care a impresionat prin munca şi demnitatea sa. Nu a fost combatant în războaie, dar şi-a trăit viaţa asemenea unui luptător, credincios familiei sale.

Păstrez amintirea bunicului meu ca a unui om bun, încercat de suferinţele fizice, cauzate de amputarea piciorului stâng, la o vârstă adolescentină, dar şi de cele sufleteşti, pentru că în timpul vieţii sale şi-a pierdut, pe rând, fiul cel mare şi soţia.

În clipele de îndoială, amintirea lui tataia Ion mă duce cu gândul la toate cele cu care a trebuit să se confrunte şi la faptul că, vorba tatalui meu, a avut “o inima largă”, care l-a făcut să zâmbească şi să nu poarte ranchiună altor oameni.

Bunicul meu nu a fost un om cu carte, urmând doar clasele primare, dar a fost un om cu conştiinţă, depăşindu-şi problemele de sănătate prin practicarea unui meserii şi întemeierea unei familii în care s-au născut 4 copii.

Şi-a dedicat toată viaţă meseriei de dogar, lemnul fiind cel prin intermediul căruia şi-a hrănit familia. Îmi aduc aminte de zilele în care veneam la ţară, iar tataia Ion ne recita poezia “Mama lui Ştefan cel Mare”, în timp ce lucra. 

Astăzi, când revin la ţară, văd în jurul meu multe lucruri care îmi amintesc de munca sa şi de faptul că împreună cu mamaia Anica au reuşit să îşi crească copiii într-un spirit de cinste ţărănească.

Nădăjduiesc că, în lumea de dincolo, în care a plecat o parte din familia noastră, oamenii dragi se pot revedea fără temerea că vor fi despărţiţi vreodată. Sper că fratele meu Dragoş, plecat tot într-o zi de 17,  şi-a revăzut bunicii şi unchii, iar gândurile şi rugăciunile noastre au ajuns la ei.

Sursă foto