Democracy through dance

De problemele persoanelor cu dizabilităţi fizice din România se vorbeşte mult şi se face puţin.

Deşi există o lege a persoanelor cu handicap fizic, legea 448/2006, autorităţile statului preferă de multe ori să mimeze integrarea unor oameni cu care soarta n-a fost norocoasă, iar societatea încă are unele reţineri cu privire la felul în care îi priveste şi îi acceptă ca o parte a sa.

Neavând prea multe posibilităţi de a se integra, o bună parte a persoanelor cu dizabilităţi fizice ajung automat oameni cu posibilităţi financiare reduse care nu îşi pot permite o viaţă decentă.

Astfel, o primă întrebare ar fi ce e de facut? La acest lucru m-am gandit atunci când am fost invitat să iau parte ca voluntar în cadrul proiectului "Democracy through dance" finanţat de către Comisia Europeană şi coordonat de către ong-urile craiovene Anter şi Pro Civica Oltenia într-un parteneriat cu alte două ong-uri din Sofia.

În condiţiile în care şi eu am o dizabilitate fizică trebuie să recunosc că deşi sunt implicat în activităţi de voluntariat încă din 2006 a fost pentru prima dată cand m-am implicat într-un proiect care şi-a propus să atragă atenţia autorităţilor din România şi Bulgaria asupra problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap fizic şi posibilităţi reduse.

Probabil aceia care mă cunosc pot să spună că în general am destule reţineri faţă de anumite lucruri şi de multe ori prefer să fiu într-o postură de om rezervat în ceea ce spune şi ce face. De data aceasta a trebuit să fiu parte a unui grup de oameni care să-şi lase reţinerile deoparte şi să organizeze un flash mob în două locuri publice din Craiova şi Sofia, iar astfel să atragă atenţia autorităţilor şi a trecătorilor asupra scopului proiectului.

Nu a fost vorba de un dans precum se poate vedea în competiţiile sportive sau la "Dansez pentru tine". Faptul că în cadrul aceluiaşi grup au fost oameni fizic sănătoşi şi oameni cu dizabilităţi fizice a fost ceea ce a contat cel mai mult, pentru că şi unii şi alţii au reuşit să aibă alte perspective decât cele pe care le-au avut până acum.

Pentru că România şi Bulgaria au destul de multe probleme comune nu a fost nicio surpriză să văd modul superficial în care sunt tratate persoanele cu dizabilităţi fizice. Cel mai vizibil exemplu este pentru cei care sunt în scaune cu rotile, oameni care nu au posibilitatea de a circula singuri deoarece mijloacele de transport public şi accesul în cladiri şi instituţii le este practic interzis.

Mi s-a părut interesantă remarca unuia dintre voluntarii bulgari care ne spunea că atunci când a fost în Belgia şi S.U.A. se întreba cum de acolo vede aşa de mulţi oameni cu dizabilităţi fizice peste tot, iar la el în ţară persoanele cu handicap fizic lipsesc din peisajul general.

Diferenţa dintre cele două state şi ţări precum Bulgaria şi România este că acolo există facilităţi pentru oamenii cu disabilităţi fizice prin care ei pot să traiască decent şi să circule liber, fiind stăpânii propriei lor vieţi.

Devine cumva logic că un om care nu are aceleaşi oportunităţi să îşi piardă din stima de sine, iar astfel să trăiască izolat de restul societăţii. În timp, acest lucru poate duce la alte probleme, precum sunt cele de ordin psihic, dat fiind faptul că un om izolat este mai vulnerabil la căderi psihice.

Un astfel de om devine astfel depedent de familia sa sau îşi găseşte refugiul într-un centru medical în grija unei administraţii care mereu se plânge de cheltuieli prea mari cu sistemul medical.

Ce s-a schimbat după acest proiect la care am participat? Vor face autorităţile publice modificările pentru persoanele cu dizabilităţi? Sunt două întrebări la care nu pot răspunde decât prin a spera că într-un timp relativ scurt vom vedea schimbările în bine care să asigure şanse şi oportunităţi egale pentru toţi oamenii, indiferent de problemele de medicale pe care le au.

Cât mă priveşte pe mine mi-am dat seama că deşi este vorba de o problema pe care o cunosc destul de bine am avut mai mereu alte priorităţi, poate în încercarea de a uita de problemele medicale, iar astfel am ajuns după destul de mult timp să ma implic într-un proiect care poate ajuta mulţi oameni cu probleme comune sau mai grave decât ale mele.

Cert este că până să căutăm schimbarea atitudinii celorlalţi şi a autorităţilor publice trebuie să ne schimbăm fiecare dintre noi atitudinea prin lucrurile simple pe care le facem zi de zi. Cred că noi, participanţii din proiectul "Democracy through dance" am reuşit să facem un prim pas în acest sens.

Video flash mob şi sursă foto

Ce au în comun P.C. şi U.N.P.R.?

Unul dintre subiectele cărţii de memorii ale fostului Prim-Ministru interimar al României din 2004, Eugen Bejinariu, este legat de alianţa politică din 2004 dintre P.D.S.R şi P.U.R. (Partidul Umanist Român) al lui Dan Voiculesc, în prezent P.C. (Partidul Conservator).

Dat fiind faptul că după alegerile generale şi prezidenţiale din 2004 în Romania a avut loc un lucru fără precedent pentru scena politică, în care partidul câştigător al alegerilor generale nu a fost acela al cărui candidat să câştige alegerile prezidenţiale a apărut o iminentă criză politică.

Chiar dacă potrivit Constituţiei preşedintele trebuie să numească pe primul ministru din rândurile partidului sau alianţei care a câştigat alegerile, de data aceasta cel care ocupa funcţia de la Cotroceni avea alte planuri care să includă neapărat Alianţa D.A., al cărei candidat a fost în competiţia prezidenţială.

Pentru că Alianţa P.D.S.R. + P.U.R. obţinuse 41% din voturi, compartiv cu 31% cât avea alianţa portocalie dintre liberali şi democraţi, nu se putea forma noul guvern care să administreze treburile Ţării. În aceste condiţii au urmat negocieri prin care Alianţa D.A. a obţinut suportul U.D.M.R. , P.R.M. şi nu în ultimul rând P.U.R. care a ales un nou drum alături de noul preşedinte al României, Traian Băsescu.

Cum şi-au argumentat foştii colegi de alianţă ai P.D.S.R. alegerea?

"Umaniştii lui Dan Voiculescu s-au decis ieri să susţină în Parlament şi în afara lui orice forumulă guvernamentală << capabilă să asigure continuitatea procesului de reformă>>, fără a condiţiona acest gest de participarea la guvernare. << Politica noastră constantă pe parcusul negocierilor electorale a fost aceea de a pune interesul naţional înaintea celui de partid şi în lipsa oricărei pretenţii, cu excepţia respectării propriei noastre identităţi politice şi doctrinare>> , a spus într-o conferinţă de presă un responsabil al partidului [...] Ziua, 22 Decembrie 2004.

După alegerile prezidenţiale din 2009, acelaşi preşedinte, Traian Băsescu, a reuşit "să readucă la viaţă interesul naţional" sub coordonarea fostului psdist Gabriel Oprea într-un aşa numit grup "al parlamentarilor independenţi", care în primavara lui 2010 a devenit partid politic şi grup parlamentar cu titulatura de U.N.P.R. (Uniunea Naţională pentru Progreseul României), un partid care pretinde că are drept principală doctrina politică interesul naţional.

Aşadar, Parlamentul României are în componenţa sa două partide balama, P.C. şi U.N.P.R , care oricând pot juca cartea decisivă în actul guvernării. În timp ce P.C. beneficiază de un puternic trust mediatic, U.N.P.R. fiind parte a guvernării actuale îşi menţine fidelitatea membrilor prin beneficiile puterii politice la care este parte.

Chiar dacă până acum drumurile P.C. şi U.N.P.R. nu s-au intersectat, nu este deloc exclus ca acest lucru să se întâmple după alegerile din 2012. Până atunci rămâne ca atât P.C. cât şi U.N.P.R să caute noi nemulţumiţi din rândurile celorlalte partide parlamentare care ar putea să li se alăture.

Sursă foto

Discursul Regelui

Cu privire la mesajul pe care îl va adresa Majestatea Sa, Regele Mihai, în Parlamentul României s-au spus multe comentarii.

De la temerile celor mai înverşunaţi dintre republicani că Regele ar proclama revenirea la monarhie şi până la entuziasmul celor care au rămas fideli monarhiei, parcă mai mult ca oricând aniversarea Regelui Mihai a devenit un subiect de actualitate în mass-media românească. Să fie interesul public o formă de sancţionare a reprezentanţilor politici?

Foarte posibil, mai ales în contextul în care avem de-a face cu un discurs public agresiv care se va accentua tot mai mult cu cât ne apropiem de scrutinele electorale din 2012.

Cu toate acestea, indiferent de disputele politice dintre actualele partide parlamentare, invitaţia în Parlament a reprezentanţilor P.N.L. pentru Majestatea Sa, Regele Mihai, este o încercare de a reabilita imaginea celui mai longeviv suveran român care după momentul abdicarii forţate din 30 decembrie 1947 a fost acuzat pe nedrept de către reprezentanţii regimului comunist de până în '89, liderii Frontului Salvării Naţionale şi nu în ultimul rând ne putem aduce aminte de acuzaţiile de trădare ale preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu.

Nu ştiu dacă mâine la manifestaţiile de aniversare ale Regelui Mihai vor fi prezenţi mulţi dintre cei care se declară monarhişti sau cei care apreciază modul în care Majestatea Sa îşi face simţită prezenţa în cadrul societăţii româneşti. Poate cei care l-au acuzat pe Rege vor înţelege că încrederea şi loialitatea faţă de un lider se câştigă doar printr-o atitudine demnă de a fi respectată de către oameni.

Probabil sunt lucruri ce nu pot fi înţelese şi acceptate de către competitorii politici mereu aflaţi în dispute electorale pentru accederea la guvernare. Toate acestea ne pot duce cu gândul că disputele politice şi monarhia nu trebuie amestecate, aşa cum i se propusese Regelui Mihai la începutul anilor '90, atunci când liderul P.N.L., Radu Câmpeanu, i-a propus Majestaţii Sale să candideze la funcţia de preşedinte al României.

Refuzul Regelui de a amesteca instituţia monarhiei cu cea a preşedintelui unei republici a reprezentat un gest de respect faţă de istoria neamului românesc.

Chiar dacă nu sunt un monarhist sper că ziua de 25 octombrie 2011 va fi o zi de sărbătoare pentru tot ceea ce înseamnă România profundă. La mulţi ani, Majestate!

Sursă foto

O seară de neuitat

De obicei, în România, se spune că oamenii nu mai citesc şi nu mai merg la teatru, deoarece televiziunea şi internetul au un rol tot mai important în viaţa fiecăruia dintre noi.

Şi, totuşi, de fiecare dată când merg la teatru (spre ruşinea mea, destul de rar) îmi este dat să văd mereu o sală plină, cu aceiaşi oameni eleganţi care aşteaptă liniştiţi, la locurile lor, ridicarea cortinei de pe scenă.

Învăţați cu evenimentele cotidiene, sălile de teatru lasă impresia unei lumi pierdute, dar pe care tot mai mulți oameni încep s-o repreţuiască. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că n-aş fi ajuns luni seara, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu" din Craiova, să văd piesa „Egoistul", dacă Radu Beligan n-ar fi fost prezent pe scenă.

N-am reuşit să-l văd pe Gheorghe Dinică jucând într-o piesă de teatru şi, de aceea, seara de luni a fost o ocazie, probabil unică, de a-l vedea jucând, pe scena, pe Radu Beligan, unul dintre cei mai mari actori români, pe care, până atunci, îl văzusem doar în filme şi la emisiunile de televiziune.

Mi-am adus aminte de un interviu de-al său, din „Jurnalul Naţional", în care vorbea, precum Octavian Paler, despre o „Românie personală", în care carţile sunt zidurile ce ne despart de rutina vieților noastre cotidiene.

Ca spectator prezent în sală, pot spune că a fost o seară de neuitat, iar momentele de la final au fost cu adevărat emoţionante. Se simţea o stare de apreciere sinceră pentru Radu Beligan, iar mâinile spectatorilor aplaudau încontinuu. Am plecat de la teatru cu un gândul că am participat la un eveniment frumos.

În final, orice s-ar spune, munca şi valoarea pe care o depune un om este apreciată. Radu Beligan este un exemplu în acest sens.

Sursă foto : vreaubilet.ro

Revoltele periferiilor europene

Sunt evenimen-tele recente din Anglia doar nişte acte de vandalism izolate? Sau vorbim de un şir de manifestaţii ale tinerilor sătui de perspecti-vele unui viitor incert?

Sunt două întrebări la care dacă vrem să căutam un răspuns atunci trebuie să facem un scurt istoric al mişcărilor de revoltă care au avut loc în ultimii ani în Europa.

În 7 octmbrie 2005 doi adolescenţi francezi mor prin electrocutare într-un transformator în încercarea de a se ascunde de poliţişti. Pentru tinerii din ghetourile oraşelor Franţei acesta a fost semnalul de revoltă împotriva ordinii de drept a statului.

Timp de peste o lună, chiar dacă guvernul francez a impus starea de urgenţă, au fost incindiate peste 1000 de maşini şi au avut loc 330 de arestari din rândurile manifestanţilor.

Decembrie 2008 a însemnat o perioadă neagră pentru Grecia, deoarece protestele tinerilor împotriva guvernului conservator condus de Costas Caramalis s-au soldat cu decesul unui tânăr, Andreas Grigoropoulos, în vârstă de 15 ani, ucis de gloanţele unui poliţist care a deschis focul asupra manifestanţilor.

În Spania “Mişcarea Indignaţilor” îşi câştigă tot mai mulţi simpatizanţi din rândul tinerilor nemulţumiţi de rotaţia la guvernare a celor partide, socialist şi popular, pe care îi consideră vinovaţi pentru rata şomajului şi actele de corupţie.

Chiar în aceste zile “indignaţii” duc lupte de strada cu forţele de ordine spaniole deoarece consideră vizita Papei în Spania ca fiind mult prea costisitoare, în condiţiile în care guvernanţii vorbesc de reduceri bugetare privind asistenţa socială.

Decesul lui Mark Duggan, un tânăr de 29 de ani, omorât de către poliţiştii londonezi a fost scânteia care a scos în stradă sute de tineri nemulţumiţi de modul în care au reacţionat poliţiştii, dar şi de problemele financiare care îi lipsesc de ceea ce au văzut în vitrinele magazinelor din care au furat.

Ultimii din cadrul acestei prezentari sunt extremiştii de stânga germani care în ultimele trei nopţi au incendiat peste 35 de maşini în Berlin. Se pare că vinovaţi de atacuri sunt membrii mişcărilor anarhiste care au răspuns astfel evenimentelor din Anglia.

În timp ce liderii politici aflaţi la guvernare declară că revoltele tinerilor sunt acte huliganice, pe de altă parte apar multe semne de întrebare cu privire la relaţia dintre stat şi cel mai tânăr cetăţean al său.

În situaţia actuală, peste 20% dintre tinerii din Uniunea Europeana cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani sunt în somaj. Dacă în Marea Britanie 20% dintre tineri sunt în căutarea unui loc de muncă, în Grecia şomajul este de 38,5%, iar în Spania de 45,7%.

Pentru că trăim într-o societate globală de consum, nevoile oamenilor de a avea o casă, o maşină şi drumuri cât mai dese la Mall sunt lucruri tot mai indepartate pentru cei care îşi văd viitorul incert.

Fără să ţină seama de realitatea din suburbii, liderii politici europeni se vor distanţa tot mai mult de problemele oamenilor care rătăcesc disperaţi în căutarea unui loc de muncă care să le asigure posibilitatea de a se integra în societate.

De aceea, nu cred că este suficient doar ca statul să reprime actele de revoltă, pentru că este de ajuns un simplu eveniment, iar lucrurile vor lua amploarea unei manifestaţii care cu greu poate fi oprită.

Statele europene pot să prevină aceste lucruri prin educaţie, justiţie si un sistem medical perfomant, iar atunci cu siguranţă se va putea vorbii doar de acte izolate de vandalism.

P.S. : Poza a fost preluată de pe portalul http://www.romanianuk.net/

Republica celor fără de monarhie

O veche discuţie care a devenit de actualitate este cea cu privire la viitorul monarhiei în România. Poate fi monarhia o formă de organizare statală mai echilibrată decât republica? Paradoxal, subiectul a ajuns pe prima paginilor a ziarelor odată cu declaraţiile preşedintelui în funcţie al României, Domnul Traian Băsescu, la adresa Majestăţii Sale, Regele Mihai I de România.

Astfel, în cadrul emisiunii "Evenimentul Zilei" a postului B1Tv din data de 22 iunie a.c. , locatarul de la Cotroceni a apreciat că abdicarea Regelui Mihai I din 30 decembrie 1947 a reprezentat "un act de trădare a interesului naţional."

Chiar dacă până acum tematica conflictuală a discursului public cu care ne-a obişnuit preşedintele Traian Băsescu a dat roade în mai toate momentele carierei sale politice, de data aceasta situaţia s-a schimbat mult în defavoarea preşedintelui în funcţie.

Dacă preşedintele Băsescu se aştepta să aibă parte de un schimb de replici cu Regele Mihai I, iar astfel să distragă atenţia cetăţenilor de la modul în care este guvernată ţara, atunci tăcerea Casei Regale a însemnat cel mai potrivit răspuns care i se poate da unui om care ignora istoria prin necunoaştere.

Îmbucurător a fost faptul în mass-media românească monarhia a devenit un subiect de interes public, drept dovadă au fost emisiunile televizate şi articolele din presa scrisă care au scos la iveală unele dintre părţile adevărului istoric din perioada anilor ‘40 şi implicit au evidenţiat motivele pentru care Regele Mihai I a fost forţat să abdice.

Chiar daca aceste lucruri sunt tardive, niciodată nu este prea târziu pentru ca adevărul istoric să fie cunoscut de către cei care s-au lăsat înşelaţi. Probabil altele ar fi fost contexele în Romania de astăzi dacă în anii ’90 am fi avut o revenire la monarhie, forma de organizare statală care a existat până la instaurearea republicii prin puterea sovieticilor în 1948.

Dar cum situaţia a fost cu totul alta, începutul anilor ’90 a fost monopolizat de către fostele cadre ale P.C.R. care deşi au îmbrăcat hainele social-democraţiei, fie că a fost vorba de P.D.S.R. sau P.D., au ţinut cont că o revenire a monahiei în România le-ar fi pus în pericol puterea politică pe care o dobândiseră.

Am devenit astfel o ţară condusă de lideri care rătăcesc în perioada în care ajung să deţină puterea politică, fiind limitaţi de oportunism şi interese personale. Dacă astăzi se spune că monarhia nu mai are viitor în România, atunci ce viitor are România condusă de un amplificator de conflicte ales odată la cinci ani?

Cel mai util exemplu este al preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu, care a ales să se prezinte încă din 2004 ca un “monarh de drept constituţional”. În cei şapte ani de când se află în fruntea ţării, preşedintele statului nu a reuşit să-şi îndeplinească principala atribuţie a unui lider, aceea de a media conflictele din societate.

Mai mult decât atât, prin conduita sa, preşedintele Traian Băsescu delegitimizează rolul celei mai înalte funcţii din republică, în condiţiile în care apariţiile sale publice care sunt tot mai rare.

Cred de aceea că nu este posibil să avem destin mai bun dacă aceia care se prezinta ca deschizători de drumuri sunt de fapt nişte rătacitori. Nu poate fi călăuză cel ce nu ştie drumul, şi pentru asta trebuie să ne alegem cu prudenţă opţiunile politice cu privire la cea mai bună formă de organizare statală.

Închei cu afirmaţia Lordului Acton care spunea că “puterea corupe şi puterea absolută corupe absolut".

Stări de spirit

Nu înţelegem fericirea decât atunci când o pierdem. Socotim că suntem îndreptăţiţi să avem lucrurile pe care le considerăm ca fiind normale, însă atunci când le pierdem conştientizăm că acestea au fost cu adevărat cele mai importante.

Vorbim resemnaţi despre crucea pe care pe care trebuie să o duce înainte, până la ultima noastră suflare. În acea cruce stau mărturie poverile noastre, amintirile, grijile, remuşcările şi fericirea pierdută. Acea cruce este chiar memoria noastră.

Cuvintele anterioare au fost scrise în 09.07.2009 într-un caiet de notiţe pe care l-am regăsit de curând.