Peisajele de la ţară şi pasiunea pentru fotografie

Cred că nu greşesc când spun că pasiunea pentru fotografie a început cu pozele de la ţară. Când încă era perioada aparatelor foto cu film, am avut neşansa, la o aniversare, să îmi pierd multe poze. Aşa ca atunci părinţii s-au hotârât să ne cumpere un alt aparat, care a costat destul de mult la vremea aceea. 

Câţiva ani la rând a fost timpul pozelor cu telefonul, în care, drept să zic, nu acordam prea multă atenţie unor detalii legate de încadrare şi perspective diferite. După ce am început lucrul la muzeu, am încercat să fiu mai atent să fiu mai atent la îndrumările unor colegi pasionaţi de fotografie. Uneori ma bucur de ceea ce văd în poze, alteori lucrurile nu ies aşa cum îmi doresc, dar mă gândesc că e o încercare de a surprinde momente din viaţă. Uneori mai inspirat, alteori mai puţin.  

Privind în urmă, la pozele mai vechi sau mai noi cu peisajele de la ţară, îmi aduc aminte de cuvintele lui Antoine de Saint-Exupery, din Micul Prinţ, cel care spunea că limpede vezi doar cu inima. Şi înteleg că nu pot să văd altfel dealurile de la Veleşti fără să mă gândesc că acelea sunt locurile prin care au mers paşii din anii copilăriei, paşii părinţilor, ai bunicilor şi ai tuturor celor dinaintea noastră. 

Un sat de ţară, la aproximativ 40 de kilometri de Craiova, poate nu spune prea multe oamenilor din afară. Drumul nu e uşor, iar oamenii din sat se confruntă cu probleme care rămân din generaţie în generaţie. Resemnarea, pesimismul, neîncrederea se resimt şi aici. Cu toate acestea, Veleştiul este locul de rădicină, atât pentru cei rămaşi acolo, dar şi pentru cei plecaţi care ştu că, independent de ce le-a rezervat viaţa, au unde să revină: la o casă părintească sau la locurile de veci în care odihnesc toţi cei adormiţi, acolo unde merg să aprindă o lumânare sau să aducă flori.

Cu siguranţă că lumea din jurul nostru oferă peisaje spectaculoase, locuri în care oamenii au mai puţine griji, dar ataşamentul fiecăruia dintre noi faţă de locurile natale nu ţine de cât de uşor sau de greu ne este, ci de ceea ce simţim pentru aceste locuri. Şi dacă ne simţim liniştiţi şi suntem împăcaţi sufleteşte cu noi înşine, atunci putem spune că avem mereu un loc de refugiu în care putem să revenim. 

Încă e iarnă, început de februarie, iar eu mă gândesc la verdele crud din luna lui mai.