Înapoi la cuvinte

Cred că a trecut ceva timp de când nu am mai revenit la postările de pe blogul personal.  Este drept că în ultima perioadă am lasat partea de fotografie să acopere ceea ce cuvintele n-au găsit inspiraţie să facă. Îmi amintesc că mult timp m-am considerat o persoană introvertită. Am căutat prin scris, după momentul accidentului fratelui meu, să deschid o fereastră către lume. Aşa am ales cuvintele în locul lacrimilor.

În momentele în care înclinam să privesc doar părţile negative, cuvintele altor oameni m-au ajutat să văd binele acolo unde se afla. Cuvintele celor din jur m-au ajutat să găsesc speranţa în clipele în care mă luptam cu îndoiala. Nu ştiu cât am reuşit sau cât mai rămâne de lucrat în acest sens, însă m-ar bucura să ştiu că neacceptarea resemnării  i-ar putea ajuta pe alţi oameni, cu experienţe asemănătoare, să se gândească că timpul vindecă şi rănile cele mai grele.

Amintesc de memoria fratelui meu prin cuvinte, nu atât ca pe o formă de a plânge, ci ca pe o datorie de martor al memoriei sale. Cred că atâta vreme cât sunt amintite vieţile celor plecaţi, ei trăiesc prin intermediul nostru şi a faptelor prin care putem să facem binele atunci când ne stă în putinţă.

În pofida tuturor perioadelor de viaţă, bune şi grele, rămân convins că am avut şansa de a mă naşte într-o familie cu părinţi buni, iar timp de aproape 19 ani am avut un frate la care astăzi mă gândesc cu drag şi dor. 

Sursă foto