Cât și cum s-a schimbat România după tragedia de anul trecut?

În urmă cu un an de zile, în presă și pe rețelele de socializare apăreau știrile despre incendiul din clubul bucureștean  Colectiv. Durerea fără margini a părinților, fraților, prietenilor, colegilor celor plecați a impresionat o întreagă națiune. Națiunea noastră. 

A urmat indignarea față de toți cei care au permis și/sau au tolerat ca un incendiu, de asemenea proporții, să aibă loc într-un club suprapopulat de oameni.  În scurt timp, indignarea s-a transformat în revoltă. Au fost proteste în București și în majoritatea orașelor din țară. Zeci de mii de oameni cereau dreptate. Voiau ca lucrurile să se schimbe în bine. Se gândeau că fiecare putea să fie, la un moment dat, o victimă a unui incendiu, asemenea celui din clubul bucureștean. Nesiguranță. Teamă pentru cei dragi.  

Initial, autoritățile statului au reacționat printr-o serie de noi controale. Se anunțau că multe cluburi, restaurante și alte spații cu acest specific erau închise. Pentru cele cu probleme mai mici se aplicau amenzi. Cu toate acestea, revolta din stradă cerea mai mult. Guvernul și-a dat demisia. A fost validat un alt guvern, un guvern de tehnocrați. Pentru un timp, partidele politice au preferat să tacă. Și au tăcut. O scurtă perioadă de timp...  Ulterior, au urmat promisiuni. Reformă. Schimbare. S-au constatat probleme și s-a vorbit despre necesitatea ca Justiția să depună toate eforturile pentru ca aceste tragedii să nu se mai întâmple.

În tot acest timp, o parte din oameni au început să se gândească dacă se simt în siguranță în anumite cluburi sau spații publice. Au ales să fie mai atenți. Alții au continuat să meargă în aceleași locuri. Nu și-au mai pus niciun fel de întrebări. O parte din patronii de cluburi au început să se gândească mai mult la siguranța clienților. Alții au preferat să lase lucrurile așa cum erau...   

Cât și cum s-a schimbat România? Greu de spus... Avem o lege împotriva fumatului în spațiile publice închise, dar fondul problemelor pare că a rămas același. Poate că este cazul ca fiecare dintre noi - cetățeani, reprezentanți politici sau decidenți guvernamentali- să ne gândim la ce fel de oameni suntem și ce facem, zi de zi. Câtă voință avem pentru a fi sau nu parte a unor schimbări în bine? 

Până o să ne lămurim cu răspunsurile, este de sperat că o să ne găsim timp și ne vom ruga pentru sufletele celor care au murit. Să păstrăm un gând bun pentru însănătoșirea celor răniți și pentru familiile celor care au avut de suferit. 

Sursă foto

    

Perspective

Nu știu cât și în ce măsură ne schimbă anii care trec, dar cred că sunt evenimente care lasă o amprentă puternică asupra fiecărui om. 

Poate că nu aș fi avut aceeași atitudine față de problemele oamenilor aflați în suferință dacă, la rândul meu, nu aș fi cunoscut durerea spitalelor. 

Mărturisesc că, până la momentul în care mi-am pierdut fratele, priveam accidentele rutiere ca pe evenimente tragice, de care speram că sunt feriți cei dragi. 

Dacă la început mi-am găsit cu greu liniștea interioră atunci când intram în Biserică, acum nădăjduiesc că rugăciunile ajung la cei plecați.

Am fost nevoit să accept tot ce nu se mai poate schimba, dar am început să mai dau la o parte din barierele pe care mi le pusesem singur în calea către alte drumuri sau către alți oameni. Felul meu de om introvertit s-a transformat, în timp, într-o încercare de deschidere către oameni apropiați sau către oameni de departe, de la care primesc, cu multă bucurie, gândurile lor bune.

Cred că am început să văd mai clar anumite lucruri. Știu că oricând există riscul de a pierde tot ce poate pierde un om, dar sper ca să primesc atât momentele de bucurie, cât și pe cele de tristețe, cu credința pe care o are mama mea.

La 30 de ani am început, cu pași mici, să descopăr pasiunea pentru fotografie. Îmi plac peisajele din toate sezoanele, îmi place să văd oamenii zâmbind. Atunci când revin la țară, în locurile în care mergeam cu fratele și verii mei, acum văd alți copii, care se bucură de tot ceea ce ne făcea fericiți pe noi. 

Viața merge înainte, cu lucrurile bune și cu greutățile pe care le purtăm fiecare dintre noi.

Memoriile lui Ion D. Sîrbu

Sunt cărți pe care le citim pentru că ne sunt necesare în muncă și sunt cărți pe care le citim pentru că ne sunt necesare în viață. Memoriile lui Ion D. Sîrbu, structurate pe două volume, în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” reprezintă un testament al unei înalte conștiințe.

Scrise într-o perioadă dificilă,  asemenea „Jurnalului fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, memoriile lui Ion D. Sîrbu au fost scrise cu speranța că într-o bună zi vor fi tipărite, cunoscute și citite de către oameni.

În memoriile sale, Ion D. Sîrbu călătorește în timp. Revine la perioada copilăriei, petrecută în Petrila natală. Revine la Clujul anilor săi din tinerețe. Călătorește pe Frontul de Est, în Crimeea, și prezintă imaginea celui de-Al Doilea Război Mondial, în care a luptat, în prima linie. 

După finalul războiului și instaurarea comunismului, scriitorul face cunoscute urmările asupra lumii în care trăia. Procesul, închisoarea și, nu în ultimul rând, Craiova, orașul în care a avut domiciliul forțat, până la finalul vieții, sunt etapele vieții prin care scriitorul călătorește.

În postfața celui de-al doilea volum al „Jurnalului unui jurnalist fără jurnal”, Marin Sorescu spunea că memoriile lui Ion D. Sîrbu trebuie privite precum o serie de întâlniri. Aceasta cred că este și concluzia la care sper că am ajuns, în calitate de cititor al memoriilor lui Ion D. Sîrbu. Într-un fel aparte, scriitorul ține prelegeri despre viață sa unui public care nu îi este cunoscut, dar căruia i se adresează cu speranță.

Provenit dintr-o familie săracă, Ion D. Sîrbu păstrează amintirea părinților săi, a credinței mamei sale și spune că importanți în destinul său au fost tatăl său și Lucian Blaga. În anii pe care cu greu cred că i-am putea înțelege, scriitorul a refuzat să facă răul pe care alți oameni au ales să îl facă, a înfruntat nedreptatea și vitregia condițiilor din închisorile comuniste și nu i-a condamnat pe cei care se fereau să îi vorbească. Citindu-l pe Ion D. Sîrbu putem înțelege că unele lucruri se schimbă ca formă, dar răman neschimbate pe fond.

Pus în fața izolării, într-un oraș pe care cu greu l-a acceptat, Ion D. Sîrbu a avut, totuși, o relație specială cu spațiul în care a avut domiciliul forțat, prin doamna Olimpia, soția scriitorului. Prețuirea față de soția sa a fost mărturisită de către Ion D. Sîrbu, care spunea că dacă nu ar fi scris nicio carte, dar s-ar fi bucurat de dragostea unei femei ca soția sa, înseamnă că nu a trăit degeaba.

Răpus de o boală grea, care îi măcina trupul, Ion D. Sîrbu a decedat în data de 17 septembrie 1989. Nu a văzut Revoluția, dar memoriile sale au fost publicate după 1990. Rugăciunea scriitorului, din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal" amintește de cuvintele Sfântului Francisc de Assisi: „să-mi dea Domnul puterea  de  a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ce pot și înțelepciunea de a pricepe ce pot și ce nu pot”.

Sursă foto

Amintiri cu Știința

Cred că aveam 4 ani când am mers, împreună cu părinții, la primul meci al Științei. Am văzut meciul de la Tribuna a II-a, în zona pe care noi o știam ca fiind „la stemă”. Gazonul verde, pe care jucau alb-albaștri împotriva unor jucători în alb și rosu. Bucuria miilor de oameni la golurile jucătorilor Științei. Fericirea de la final. Acestea au fost primele mele amintiri cu Știința, echipa al cărei tricou au visat să-l poarte mulți copii...

Am fost unul dintre acei copii, care visa să îmbrace tricoul echipei de fotbal de care era atașat. Visam, poate și pentru că aveam nevoie de un ideal care mă putea ajuta să uit de problemele medicale, de lungile perioade de intervenții chirurgicale.

Și am îmbrăcat tricoul Științei, atunci când părinții mi-au adus un tricou albastru, cu stema Științei și numărul  10. La una dintre intervențiile medicale, îmi amintesc că medicii mi-au dat voie să intru în sala de operații cu acel tricou. Tot în acea perioadă, varul Ionuț  îmi aducea, pe un carnet, autografele jucătorilor Științei.

Cu toate acestea, cu trecerea timpului am început să fiu conștient că visul meu era unul de neatins. Tot ce îmi mai rămăsese să fac era să fiu aproape de echipa mea, ca suporter al ei. M-am bucurat când Dragoș, fratele meu, a ajuns la un antrenament al juniorilor Științei. M-am bucurat că fusese acolo, unde eu nu ajunsesem.

În perioada liceului și a primilor ani de studenție, mergeam la meciurile de acasă și la unele dintre deplasări, împreună cu fratele și verii mei. Tot la meciurile Științei am întâlnit mulți oameni cu care am legat prietenii trainice.

În aprilie 2009, Știința juca acasă cu Dinamo București. A câștigat cu 2-0. Îmi amintesc de meciul acesta, deoarece este și ultimul meci la care am fost cu fratele meu. Pentru meciul acesta a venit, tocmai de la Timișoara, vărul meu Florin. Meciul următor, Știința a jucat la Timișoara, iar pentru Dragoș a fost ultima dată când a văzut echipa noastră.

Într-una din săptămânile care au urmat, fratele meu deceda într-un accident rutier. Printre ultimele lucruri pe care le-a avut cu el, pe ultimul drum, a fost și fularul nostru, în alb și albastru. În acea săptămână, Știința a jucat la Rapid, iar prietenii noștri din galerie au afișat un meci pe care era scris „Dragoș prezent!”. A fost un meci pe care Știința l-a câștigat cu 3-0. Mi l-am imaginat pe fratele meu bucurându-se la golurile Științei.

Ultima dată când am văzut-o pe Știința a fost la revenirea echipei, în Divizia B, pe „Ion Oblemenco”, la un meci cu Minerul Motru. Eram în aceeași Peluza Sud, locul în care am trăit multe momente de fericire și de tristețe, la meciurile Științei. Din cauza ceței, meciul s-a întrerupt, iar de atunci cred că fotbalul craiovean a rămas „în ceață”...

Dincolo de tot ce s-a spus și scris, în ultimii ani, despre echipa de fotbal, cred că, pentru suporteri, Știința înseamnă amintirile pe care le-au trăit, iar amintirile sunt de neprețuit și rămân doar ale celor care le-au trăit.

Amintiri cu Știința

Cred că aveam 4 ani când am mers, împreună cu părinții, la primul meci al Științei. Am văzut meciul de la Tribuna a II-a, în zona pe care noi o știam ca fiind „la stemă”. Gazonul verde, pe care jucau alb-albaștri împotriva unor jucători în alb și rosu. Bucuria miilor de oameni la golurile jucătorilor Științei. Fericirea de la final. Acestea au fost primele mele amintiri cu Știința, echipa al cărei tricou au visat să-l poarte mulți copii...

Am fost unul dintre acei copii, care visa să îmbrace tricoul echipei de fotbal de care era atașat. Visam, poate și pentru că aveam nevoie de un ideal care mă putea ajuta să uit de problemele medicale, de lungile perioade de intervenții chirurgicale.

Și am îmbrăcat tricoul Științei, atunci când părinții mi-au adus un tricou albastru, cu stema Științei și numărul  10. La una dintre intervențiile medicale, îmi amintesc că medicii mi-au dat voie să intru în sala de operații cu acel tricou. Tot în acea perioadă, varul Ionuț  îmi aducea, pe un carnet, autografele jucătorilor Științei.

Cu toate acestea, cu trecerea timpului am început să fiu conștient că visul meu era unul de neatins. Tot ce îmi mai rămăsese să fac era să fiu aproape de echipa mea, ca suporter al ei. M-am bucurat când Dragoș, fratele meu, a ajuns la un antrenament al juniorilor Științei. M-am bucurat că fusese acolo, unde eu nu ajunsesem.

În perioada liceului și a primilor ani de studenție, mergeam la meciurile de acasă și la unele dintre deplasări, împreună cu fratele și verii mei. Tot la meciurile Științei am întâlnit mulți oameni cu care am legat prietenii trainice.

În aprilie 2009, Știința juca acasă cu Dinamo București. A câștigat cu 2-0. Îmi amintesc de meciul acesta, deoarece este și ultimul meci la care am fost cu fratele meu. Pentru meciul acesta a venit, tocmai de la Timișoara, vărul meu Florin. Meciul următor, Știința a jucat la Timișoara, iar pentru Dragoș a fost ultima dată când a văzut echipa noastră.

Într-una din săptămânile care au urmat, fratele meu deceda într-un accident rutier. Printre ultimele lucruri pe care le-a avut cu el, pe ultimul drum, a fost și fularul nostru, în alb și albastru. În acea săptămână, Știința a jucat la Rapid, iar prietenii noștri din galerie au afișat un meci pe care era scris „Dragoș prezent!”. A fost un meci pe care Știința l-a câștigat cu 3-0. Mi l-am imaginat pe fratele meu bucurându-se la golurile Științei.

Ultima dată când am văzut-o pe Știința a fost la revenirea echipei, în Divizia B, pe „Ion Oblemenco”, la un meci cu Minerul Motru. Eram în aceeași Peluza Sud, locul în care am trăit multe momente de fericire și tristețe, la meciurile Științei. Din cauza ceței, meciul s-a întrerupt, iar de atunci cred că fotbalul craiovean a rămas, de atunci, „în ceață”...

Dincolo de tot ce s-a spus și scris, în ultimii ani, despre echipa de fotbal, cred că, pentru suporteri, Știința înseamnă amintirile pe care le-au trăit, iar amintirile sunt de neprețuit și rămân doar ale celor care le-au trăit.

Bâlciul de la Melinești