Memoriile lui Ion D. Sîrbu

Sunt cărți pe care le citim pentru că ne sunt necesare în muncă și sunt cărți pe care le citim pentru că ne sunt necesare în viață. Memoriile lui Ion D. Sîrbu, structurate pe două volume, în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” reprezintă un testament al unei înalte conștiințe.

Scrise într-o perioadă dificilă,  asemenea „Jurnalului fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, memoriile lui Ion D. Sîrbu au fost scrise cu speranța că într-o bună zi vor fi tipărite, cunoscute și citite de către oameni.

În memoriile sale, Ion D. Sîrbu călătorește în timp. Revine la perioada copilăriei, petrecută în Petrila natală. Revine la Clujul anilor săi din tinerețe. Călătorește pe Frontul de Est, în Crimeea, și prezintă imaginea celui de-Al Doilea Război Mondial, în care a luptat, în prima linie. 

După finalul războiului și instaurarea comunismului, scriitorul face cunoscute urmările asupra lumii în care trăia. Procesul, închisoarea și, nu în ultimul rând, Craiova, orașul în care a avut domiciliul forțat, până la finalul vieții, sunt etapele vieții prin care scriitorul călătorește.

În postfața celui de-al doilea volum al „Jurnalului unui jurnalist fără jurnal”, Marin Sorescu spunea că memoriile lui Ion D. Sîrbu trebuie privite precum o serie de întâlniri. Aceasta cred că este și concluzia la care sper că am ajuns, în calitate de cititor al memoriilor lui Ion D. Sîrbu. Într-un fel aparte, scriitorul ține prelegeri despre viață sa unui public care nu îi este cunoscut, dar căruia i se adresează cu speranță.

Provenit dintr-o familie săracă, Ion D. Sîrbu păstrează amintirea părinților săi, a credinței mamei sale și spune că importanți în destinul său au fost tatăl său și Lucian Blaga. În anii pe care cu greu cred că i-am putea înțelege, scriitorul a refuzat să facă răul pe care alți oameni au ales să îl facă, a înfruntat nedreptatea și vitregia condițiilor din închisorile comuniste și nu i-a condamnat pe cei care se fereau să îi vorbească. Citindu-l pe Ion D. Sîrbu putem înțelege că unele lucruri se schimbă ca formă, dar răman neschimbate pe fond.

Pus în fața izolării, într-un oraș pe care cu greu l-a acceptat, Ion D. Sîrbu a avut, totuși, o relație specială cu spațiul în care a avut domiciliul forțat, prin doamna Olimpia, soția scriitorului. Prețuirea față de soția sa a fost mărturisită de către Ion D. Sîrbu, care spunea că dacă nu ar fi scris nicio carte, dar s-ar fi bucurat de dragostea unei femei ca soția sa, înseamnă că nu a trăit degeaba.

Răpus de o boală grea, care îi măcina trupul, Ion D. Sîrbu a decedat în data de 17 septembrie 1989. Nu a văzut Revoluția, dar memoriile sale au fost publicate după 1990. Rugăciunea scriitorului, din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal" amintește de cuvintele Sfântului Francisc de Assisi: „să-mi dea Domnul puterea  de  a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ce pot și înțelepciunea de a pricepe ce pot și ce nu pot”.

Sursă foto