Memoriile lui Ion D. Sîrbu

Sunt cărți pe care le citim pentru că ne sunt necesare în muncă și sunt cărți pe care le citim pentru că ne sunt necesare în viață. Memoriile lui Ion D. Sîrbu, structurate pe două volume, în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” reprezintă un testament al unei înalte conștiințe.

Scrise într-o perioadă dificilă,  asemenea „Jurnalului fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, memoriile lui Ion D. Sîrbu au fost scrise cu speranța că într-o bună zi vor fi tipărite, cunoscute și citite de către oameni.

În memoriile sale, Ion D. Sîrbu călătorește în timp. Revine la perioada copilăriei, petrecută în Petrila natală. Revine la Clujul anilor săi din tinerețe. Călătorește pe Frontul de Est, în Crimeea, și prezintă imaginea celui de-Al Doilea Război Mondial, în care a luptat, în prima linie. 

După finalul războiului și instaurarea comunismului, scriitorul face cunoscute urmările asupra lumii în care trăia. Procesul, închisoarea și, nu în ultimul rând, Craiova, orașul în care a avut domiciliul forțat, până la finalul vieții, sunt etapele vieții prin care scriitorul călătorește.

În postfața celui de-al doilea volum al „Jurnalului unui jurnalist fără jurnal”, Marin Sorescu spunea că memoriile lui Ion D. Sîrbu trebuie privite precum o serie de întâlniri. Aceasta cred că este și concluzia la care sper că am ajuns, în calitate de cititor al memoriilor lui Ion D. Sîrbu. Într-un fel aparte, scriitorul ține prelegeri despre viață sa unui public care nu îi este cunoscut, dar căruia i se adresează cu speranță.

Provenit dintr-o familie săracă, Ion D. Sîrbu păstrează amintirea părinților săi, a credinței mamei sale și spune că importanți în destinul său au fost tatăl său și Lucian Blaga. În anii pe care cu greu cred că i-am putea înțelege, scriitorul a refuzat să facă răul pe care alți oameni au ales să îl facă, a înfruntat nedreptatea și vitregia condițiilor din închisorile comuniste și nu i-a condamnat pe cei care se fereau să îi vorbească. Citindu-l pe Ion D. Sîrbu putem înțelege că unele lucruri se schimbă ca formă, dar răman neschimbate pe fond.

Pus în fața izolării, într-un oraș pe care cu greu l-a acceptat, Ion D. Sîrbu a avut, totuși, o relație specială cu spațiul în care a avut domiciliul forțat, prin doamna Olimpia, soția scriitorului. Prețuirea față de soția sa a fost mărturisită de către Ion D. Sîrbu, care spunea că dacă nu ar fi scris nicio carte, dar s-ar fi bucurat de dragostea unei femei ca soția sa, înseamnă că nu a trăit degeaba.

Răpus de o boală grea, care îi măcina trupul, Ion D. Sîrbu a decedat în data de 17 septembrie 1989. Nu a văzut Revoluția, dar memoriile sale au fost publicate după 1990. Rugăciunea scriitorului, din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal" amintește de cuvintele Sfântului Francisc de Assisi: „să-mi dea Domnul puterea  de  a accepta ce nu pot schimba, curajul de a schimba ce pot și înțelepciunea de a pricepe ce pot și ce nu pot”.

Sursă foto

Amintiri cu Știința

Cred că aveam 4 ani când am mers, împreună cu părinții, la primul meci al Științei. Am văzut meciul de la Tribuna a II-a, în zona pe care noi o știam ca fiind „la stemă”. Gazonul verde, pe care jucau alb-albaștri împotriva unor jucători în alb și rosu. Bucuria miilor de oameni la golurile jucătorilor Științei. Fericirea de la final. Acestea au fost primele mele amintiri cu Știința, echipa al cărei tricou au visat să-l poarte mulți copii...

Am fost unul dintre acei copii, care visa să îmbrace tricoul echipei de fotbal de care era atașat. Visam, poate și pentru că aveam nevoie de un ideal care mă putea ajuta să uit de problemele medicale, de lungile perioade de intervenții chirurgicale.

Și am îmbrăcat tricoul Științei, atunci când părinții mi-au adus un tricou albastru, cu stema Științei și numărul  10. La una dintre intervențiile medicale, îmi amintesc că medicii mi-au dat voie să intru în sala de operații cu acel tricou. Tot în acea perioadă, varul Ionuț  îmi aducea, pe un carnet, autografele jucătorilor Științei.

Cu toate acestea, cu trecerea timpului am început să fiu conștient că visul meu era unul de neatins. Tot ce îmi mai rămăsese să fac era să fiu aproape de echipa mea, ca suporter al ei. M-am bucurat când Dragoș, fratele meu, a ajuns la un antrenament al juniorilor Științei. M-am bucurat că fusese acolo, unde eu nu ajunsesem.

În perioada liceului și a primilor ani de studenție, mergeam la meciurile de acasă și la unele dintre deplasări, împreună cu fratele și verii mei. Tot la meciurile Științei am întâlnit mulți oameni cu care am legat prietenii trainice.

În aprilie 2009, Știința juca acasă cu Dinamo București. A câștigat cu 2-0. Îmi amintesc de meciul acesta, deoarece este și ultimul meci la care am fost cu fratele meu. Pentru meciul acesta a venit, tocmai de la Timișoara, vărul meu Florin. Meciul următor, Știința a jucat la Timișoara, iar pentru Dragoș a fost ultima dată când a văzut echipa noastră.

Într-una din săptămânile care au urmat, fratele meu deceda într-un accident rutier. Printre ultimele lucruri pe care le-a avut cu el, pe ultimul drum, a fost și fularul nostru, în alb și albastru. În acea săptămână, Știința a jucat la Rapid, iar prietenii noștri din galerie au afișat un meci pe care era scris „Dragoș prezent!”. A fost un meci pe care Știința l-a câștigat cu 3-0. Mi l-am imaginat pe fratele meu bucurându-se la golurile Științei.

Ultima dată când am văzut-o pe Știința a fost la revenirea echipei, în Divizia B, pe „Ion Oblemenco”, la un meci cu Minerul Motru. Eram în aceeași Peluza Sud, locul în care am trăit multe momente de fericire și de tristețe, la meciurile Științei. Din cauza ceței, meciul s-a întrerupt, iar de atunci cred că fotbalul craiovean a rămas „în ceață”...

Dincolo de tot ce s-a spus și scris, în ultimii ani, despre echipa de fotbal, cred că, pentru suporteri, Știința înseamnă amintirile pe care le-au trăit, iar amintirile sunt de neprețuit și rămân doar ale celor care le-au trăit.

Amintiri cu Știința

Cred că aveam 4 ani când am mers, împreună cu părinții, la primul meci al Științei. Am văzut meciul de la Tribuna a II-a, în zona pe care noi o știam ca fiind „la stemă”. Gazonul verde, pe care jucau alb-albaștri împotriva unor jucători în alb și rosu. Bucuria miilor de oameni la golurile jucătorilor Științei. Fericirea de la final. Acestea au fost primele mele amintiri cu Știința, echipa al cărei tricou au visat să-l poarte mulți copii...

Am fost unul dintre acei copii, care visa să îmbrace tricoul echipei de fotbal de care era atașat. Visam, poate și pentru că aveam nevoie de un ideal care mă putea ajuta să uit de problemele medicale, de lungile perioade de intervenții chirurgicale.

Și am îmbrăcat tricoul Științei, atunci când părinții mi-au adus un tricou albastru, cu stema Științei și numărul  10. La una dintre intervențiile medicale, îmi amintesc că medicii mi-au dat voie să intru în sala de operații cu acel tricou. Tot în acea perioadă, varul Ionuț  îmi aducea, pe un carnet, autografele jucătorilor Științei.

Cu toate acestea, cu trecerea timpului am început să fiu conștient că visul meu era unul de neatins. Tot ce îmi mai rămăsese să fac era să fiu aproape de echipa mea, ca suporter al ei. M-am bucurat când Dragoș, fratele meu, a ajuns la un antrenament al juniorilor Științei. M-am bucurat că fusese acolo, unde eu nu ajunsesem.

În perioada liceului și a primilor ani de studenție, mergeam la meciurile de acasă și la unele dintre deplasări, împreună cu fratele și verii mei. Tot la meciurile Științei am întâlnit mulți oameni cu care am legat prietenii trainice.

În aprilie 2009, Știința juca acasă cu Dinamo București. A câștigat cu 2-0. Îmi amintesc de meciul acesta, deoarece este și ultimul meci la care am fost cu fratele meu. Pentru meciul acesta a venit, tocmai de la Timișoara, vărul meu Florin. Meciul următor, Știința a jucat la Timișoara, iar pentru Dragoș a fost ultima dată când a văzut echipa noastră.

Într-una din săptămânile care au urmat, fratele meu deceda într-un accident rutier. Printre ultimele lucruri pe care le-a avut cu el, pe ultimul drum, a fost și fularul nostru, în alb și albastru. În acea săptămână, Știința a jucat la Rapid, iar prietenii noștri din galerie au afișat un meci pe care era scris „Dragoș prezent!”. A fost un meci pe care Știința l-a câștigat cu 3-0. Mi l-am imaginat pe fratele meu bucurându-se la golurile Științei.

Ultima dată când am văzut-o pe Știința a fost la revenirea echipei, în Divizia B, pe „Ion Oblemenco”, la un meci cu Minerul Motru. Eram în aceeași Peluza Sud, locul în care am trăit multe momente de fericire și tristețe, la meciurile Științei. Din cauza ceței, meciul s-a întrerupt, iar de atunci cred că fotbalul craiovean a rămas, de atunci, „în ceață”...

Dincolo de tot ce s-a spus și scris, în ultimii ani, despre echipa de fotbal, cred că, pentru suporteri, Știința înseamnă amintirile pe care le-au trăit, iar amintirile sunt de neprețuit și rămân doar ale celor care le-au trăit.

Bâlciul de la Melinești

D'ale primăverii flori: petuniile :)

Life of a cat

Still sleeping

Good morning, sunshine!

Eyes of a tiger

My profile picture

                                                          

Sărbătorile de Paște. Învierea.