Iubirea omenească

Zilele acestea mi-am adus aminte de cuvintele unui reporter TVR, prezent în faţa fostului club Colectiv din Bucureşti. În finalul transmisiunii, acel om a spus: „Dumnezeu să îi odihnească pe cei care au murit şi să ne ierte pe noi dacă nu vom putea schimba ceva”. 

Este greu de spus dacă schimbările în bine, care se impun după o asemenea tragedie, vor avea loc. Am văzut reacţiile unor patroni de baruri sau cluburi, vehemenţi în faţa controalelor pentru normele de siguranţă. În spaţiul public, protestele au încetat. În mediul politic se pare că lucrurile au revenit la ceea ce cunoşteam înainte de 30 octombrie 2015.

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că, în faţa morţii, au fost oameni, mulţi oameni, care şi-au pus vieţile în pericol pentru a-şi ajuta semenii. Fie că a fost vorba de persoane iubite, prieteni sau oameni necunoscuţi, s-a trecut dincolo de instinctul de autoconservare. Aceste fapte mă fac să cred şi să sper că, în pofida tuturor nenorocirilor din lumea în care trăim, există speranţă în iubirea omenească, cea la care făcea referire Andrei Makine în romanul cu acelaşi nume, Iubirea omenească.

Am citit, în cele două săptămâni care au trecut de la tragedia din Bucureşti, multe poveşti ale unor oameni care ar fi putut să iasă de acolo şi să îşi salveze vieţile. Am citit despre doi prieteni care au mers la concert, iar unul dintre ei nu a ieşit din acel loc cuprins de flăcări fără prietenul său, imobilizat într-un scaun cu rotile. Am citit despre soţi care şi-au pus trupurile paravan pentru a-şi apăra soţiile de flăcările care nenoroceau vieţile oamenilor. Am citit despre oameni care îşi luau rămas bun de la cei dragi, cu speranţa că se vor regăsi cândva. 

Despre oamenii aceştia sper să se vorbească mai mult. Despre ei, despre poveştile lor de viaţă. Despre toţi eroii, cunoscuţi sau necunoscuţi nouă. Despre medicii care se zbat să salveze vieţile pacienţilor, despre pompieri şi despre toţi oamenii care au demonstrat că solidaritatea menţine umanitatea din noi.

Amintindu-le memoria, cred că putem să ne gândim, cu adevărat, la schimbările în bine care se impun pentru ca astfel de tragedii să nu mai aibă loc.

Închei cu un citat din Biblie, care poate surprinde cel mai bine sentimentul de iubire omenească, de care dau dovadă toţi cei ce trec dincolo de sine pentru semenii lor. Este de sperat că, în situaţii extreme, ne vom aduce aminte de următoarele cuvinte:  „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13)".

Sursa foto

Speranţa revederii celor plecaţi

Ieri dimineaţă, privind data de la telefon, mi-am adus aminte că era ziua în care plecasem bunicul meu, tataia Ion, dintre noi. Sunt deja 9 ani de atunci… 

Mărturisesc că, în ultima vreme, nu am mai găsit timp să urmez sfatul preotului la care merg, de a intra, o dată pe săptămână, într-o biserică. În ultimele săptămâni, lucrul acesta s-a întâmplat mai rar. Drept urmare, am sunat un bun prieten să merg cu el la slujba de vecernie, de sâmbătă după-masa.  

Uneori, bisericile goale au rostul lor pentru rugăciune. Alteori,  mai ales de sărbători, îşi găsesc frumuseţea doar atunci când sunt pline de oameni, de cei care le însufleţesc zidurile. 

Zilele trecute, discutam cu cineva, despre suferinţe şi pierderi. De ce acceptă Dumnezeu toate suferinţele oamenilor? Nu i-am putut da un răspuns pentru propriile suferinţe şi, ce-i drept, poate nici pentru suferinţele mele.

Vorbesc despre suferinţele pierderii unor oameni, pentru că acestea sunt irecuperabile. Altfel, suferinţele fizice, oricât de dureroase sunt, câtă vreme un om este în viaţă, cred că el traieşte în speranţă zilelor de pe acest pământ.

Dar, cu toate acestea, ajungem mereu la finalul vieţii, care uneori ţine de vârstă, alteori se întâmplă când ne aştepţăm mai puţin. Mă gândesc la bunicul meu, tataia Ion, care după o viaţă de om încercat, de multe suferinţe fizice şi sufleteşti, a murit la bătrâneţe, la vârsta de 85 de ani. 

Am ţinut la toţi bunicii mei, dar cu tataia Ion am avut o legătură mai specială. Bunicul meu şi-a pierdut piciorul în adolescenţă, iar la bătrâneţe a cunoscut durerea pierderii fiului cel mare, a unchiului Victor. În anul în care unchiul meu de la Timişoara a plecat, bunica mea a paralizat, iar la nici 3 ani a decedat.

Mă gândesc la caracterul puternic al bunicului meu, care a rămas amintit drept un om bun. Un om care şi-a păstrat credinţa şi demnitatea.

Ca majoritatea oamenilor de la ţară, nu se temea de moarte. Avea tronul (sicriul) în hambarul unde se ţinea recoleta, iar crucea şi-o lucrase singur, în urmă cu mulţi ani. 

În dimineaţa în care a plecat dintre noi, îmi amintesc că figura sa era senină. Asemenea unui om care plecase împăcat. Chipul unui om care îşi trăise viaţa în simplitate şi bunătate.

După accidentul fratelui meu, la ceva timp, am realizat că tataia Ion şi Dragoş au plecat în aceeaşi dată de 17. 

17 octombrie şi 17 mai sunt zilele de care îmi aduc aminte cu durere, dar şi cu speranţă că finalul vieţii nu înseamnă pierderea definitivă a familiilor noastre şi a celorlalţi oameni dragi.

Nu pot concepe existenţa Raiului fără posibilitatea revederii celor plecaţi. Sper că după momentul regăsirii celor plecaţi din familia noastră, tataia Ion l-a învăţat pe Dragoş să altoiască pomii, aşa cum îi spusese că vor face în timpul vieţii.

Doamne ajută!

Sursa foto

Solidaritate

Sunt destule problemele cu care noi, ca ţară, ne confruntăm. Constatăm lucrul acesta raportându-ne la ceea ce ar trebui să fim şi la ceea ce suntem în realitate. 

Sunt evidente deficienţele din educaţie, sănătate, justiţie, apărare sau dezvoltare comunitară. Pentru toate acestea învinuim, şi la drept vorbind, guvernările care nu sunt capabile să ofere soluţii la problemele societăţii noastre.

Cu toate acestea, sunt şi domenii în care ocupăm locuri deloc onorabile, în contextul în care vorbim strict de ceea ce putem face noi, nu de ceea ce ar trebui să facă cei ce ne reprezintă la nivel politic sau cei care ne guvernează.

În România, doar 1,7% dintre oameni donează sânge. La nivelul Uniunii Europene, 4% din populaţie donează sânge pentru cei aflaţi  în nevoie. Suntem, aşadar, mai jos de media europeană în privinţa unor gesturi individuale de umanitate.

Nu vorbim de cazurile celor care din motive medicale nu pot dona sânge, ci de cei care ar putea să facă lucrul acesta, dar cu toate asta trec pe lângă campaniile de sensibilizare faţă de situaţia celor aflaţi în nevoie.

Mărturisesc că, până de curând, nu am conştientizat importanţa unui asemenea gest, cu toate că experienţele din spitale şi cele persoanele ar fi trebuit să mă conducă, mult mai devreme, către un centru de donare de sânge.

Nu pot să uit că nici nu intrasem bine în centrul de donare de sânge şi o femeie întreba de sânge pentru soţul ei. Am văzut şi alţi oameni disperaţi, care căutau sânge pentru cei apropiaţi, oameni ce se aflau pe paturile de spital.

În faţa unor asemenea imagini, ne putem întreba de ce suntem indiferenţi faţă de suferinţele celor aflaţi în nevoie?

Gândul că oricând putem fi în locul celor caută sânge pentru cei apropiaţi trebuie să ne conducă către decizii corecte. Astfel, putem realiza că solidaritatea societăţii se arată în momentele în care oamenii nu sunt lăsaţi singuri în faţa suferinţelor.

Se spune că un om, care donează sânge, salvează alte trei vieţi. Cu siguranţă, acest om caută să se salveze pe sine, încercând să devină un om mai bun. 

Sursă foto: oradetimis.ro

Hristos a înviat!

Trăim într-o lume, poate nici mai bună şi nici mai rea decât cea trecută, dar în care oamenii încă îşi găsesc speranţa în lumina aprinsă în noaptea de Înviere. Flacăra Învierii, care arde an de an, ţine aprinsă amintirea  tuturor celor pe care i-am pierdut, dar pe care sperăm să-i regăsim.

Anul acesta, poate mai mult ca în anii precedenţi, în momentul în care am ţinut aprinsă flacăra în noaptea de Învirere, o parte dintre gândurile mele s-au îndreptat către locurile vizitate în cadrul Şcolii de Vară “Fenomenul Piteşti”.

Închisorile comuniste, în care au suferit românii, sunt o dovadă certă a faptului că au existat mulţi oameni care nu şi-au lepădat credinţa în faţa torturilor.

  

Gândindu-mă la aceste lucruri, cred că înţeleg mai bine semnificaţia sărbătorilor de Paşte. Dincolo de aglomeraţia din centrele comerciale şi agitaţia din oraşe, Învierea înseamnă şi un moment de reflecţie pentru faptelor noastre din zilele pe care le trăim.

Nu departe de noi, în Ucraina are loc un conflict  între două lumi, iar temerile amplificării unei stări incerte macină societăţile ce au cunoscut suferinţa pricinuită de războaie.  

În clipele de incertitudine privind viitorul, credinţa, cuvintele şi acţiunile noastre sunt tot ceea ce avem mai bun pentru a menţine pacea, pe care o preţuim mai mult doar atunci când constatăm ororiile luptelor armate.

Lumea în care trăim este capabilă atât de mari miracole, dar şi de cele mai condamnabile acţiuni împotriva umanităţii. 

Dacă de fiecare dintre noi depinde în ce fel de lume vrem să trăim, cred că sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este un moment în care putem să ne gândim mai mult spre faptele bune ale celor care au dat dovada spiritului de umanitate.

Nu putem cunoaşte ce ne va rezerva ziua de mâine, dar cred că trebuie să avem încredere în credinţa noastră, pe care martirii neamului românesc au păstrat-o neatinsă în clipele în care suferinţa i-ar fi îndemnat să cedeze.

Deşi avem în jurul nostru destule probleme şi nemulţumiri, faptul că trăim într-o societate liberă şi democrată ne cere să acţionăm în direcţia corectă, pentru a fi parte la binele pe care îl merită ţara noastră şi lumea în care trăim.

Dumnezeu să ne ajute să găsim calea cea bună.

Nopţile suferinţelor

Nu îmi e clar dacă suferinţa trăită de un om îl face să privească mai mult spre bine, dar clipele de încercare sunt momente care dau de gândit.  Pe la 12-13 ani, când începusem perioadă operaţiilor din Craiova, nopţile îmi păreau cele mai grele încercări. Cu trupul  supus de dureri, mă îndepărtam tot mai mult de speranţa unor nopţi liniştite.

Sufeream mult şi pe lângă mine sufereau părinţii şi fratele meu.  A fost greu.

Recent, propriul trup m-a supus altor încercări. Timp de câteva nopţi am revenit în atmosfera nopţilor de nesomn. Dureri  puternice, îngrijorarea părinţilor şi, deşi fratele meu lipseşte, de Acolo s-a rugat să trecem cu bine.

Spuneam despre suferinţă, poate că nu ne face mai buni, dar momentele în care suferim ne dau de gândit la situaţia în care suntem. Realizăm că, de multe ori, am privit superficial lucrurile şi am ignorant ceea ce contează. Doar în asemenea momente înţelegem importanţa simplităţii. 

Sperăm să avem timp pentru a ne îndrepta greşelile. Sperăm la gândul unor nopţi liniştite.

Sursă foto

Celor care ne așteaptă acasă

Ajuns aproape de casa de marcat, mut căruciorul încet. Sunt mai degrabă atent la ecranul telefonului. Lângă mine observ un cuplu trecut de 50 de ani.  Au un produs.  Îi invit să treacă înainte. La scurt timp apare o doamnă, tot cu un singur produs.  O invit să treacă înainte. 

O altă doamnă, tot cu un singur produs, se simte jenată de invitația mea de a trece înainte. O rog și acceptă, în cele din urmă, să treacă. În timp ce doamnele de dinaintea mea vorbesc despre faptul că cei aflați la pensie pot aștepta, mă privesc și îmi spun că bunătatea este un lucru de care alți oameni pot profita. Zâmbesc. 

Una dintre doamne spune că sigur și pe mine mă așteaptă cineva acasă. Este momentul în care îmi readuc aminte că sunt un om norocos. Atunci când ajung acasă am șansa de a fi așteptat de părinți. 

Înainte de a-și achita factura, ultima doamnă îmi mulțumește. Ajung la casa de marcat. Plec spre mașină cu gândul că acasă sunt așteptat de părinți.

Sursă foto