Ziua unirii românilor despărţiţi de Prut

În ziua de 27 martie 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău şi-a dat avizul favorabil pentru ca Basarabia să revină în interiorul graniţelor româneşti pe care fusese forţată să le părăsească în 1812 prin înţelegerea dintre Imperiul Otoman şi cel Ţarist. După unirea cu Transilvania din 1 decembrie 1918 se împlinea visul de veci al tuturor românilor: acela de a fi parte a aceluiaşi neam în aceleaşi graniţe.

Şi totuşi idealul românesc avea să fie limitat în timp, dat fiind faptul că în 28 iunie 1940 România primeşte un ultimatum din partea U.R.S.S. de a se retrage din Basarabia. Potrivit înţelegerii dintre nazişti şi sovietici Basarabia intra în zona de influenţă a U.R.S.S., iar astfel românii de peste Prut reveneau tot printr-o înţelegere a marilor puteri în mâinile ruşilor.

Modul în care au reacţionat autorităţile româneşti rămâne un subiect de discutat. Faptul că s-a pierdut Basarabia fără luptă armată este posibil să fi creat un sentiment de frustare în rândurile opiniei publice româneşti. 

În 1941 a urmat ordinul Mareşalului Antonescu prin care Armata Română a recuperat Basarabia. Nu a trecut mult timp, iar după trei ani Basarabia se afla sub autoritate sovietică, devenind ulterior una dintre republicile care au facut parte din U.R.S.S. până în 27 august 1991, moment în care îşi declara indepedenţa faţă de  Moscova.

 Faptul că România a fost primul stat care a recunoscut indepedenţa Republicii Moldova este un alt subiect, asemenea discuţiei despre modul in care au reacţionat autorităţile româneşti la ultimatulul sovietic din 28 iunie 1941, asupra căruia încă se mai reflectă.

   

Pe deoparte, recunoşterea indepedenţei Republicii Moldova faţă de U.R.S..S. se putea considera un prim pas catre un proces de reunificare, iar pe de altă parte recunoşterea unui nou stat însemna că România a reununţat la ideea unirii considerând-o nerealizabilă în acele condiţii.

În cartea Geopolitica Matrioşkăi, Adrian Cioroianu aduce în discuţie un lucru ce poate fi deosebit de important în evoluţia relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău la începutul anilor ‘90.  Într-un moment în care semnalele prounioniste erau tot mai evidente pe ambele maluri ale Prutului la Târgu Mureş aveau loc conflicte între români şi etnicii maghiari, iar la Tiraspol se autoproclama aşa numita Republică Transnistreană, un stat fantomă susţinut de către Moscova prin fosta Armata a 14a sovietică care avea rol de “menţinere a păcii” în Republica Moldova.

Date fiind aceste lucruri s-ar putea înţelege reţinerea de care au dat dovada autorităţile de la Bucureşti care au înţeles destul de repede că dorinţa de unire cu Basarabia nu este posibilă în condiţiile în care nu exista susţinere externă, iar pericolul unor conflicte entice în Transilsvania era unul de luat în calcul.

În ce masură este de actualitate ideea unirii dintre România şi Republica Moldova este greu de spus, mai ales în condiţiile în care România este membră a U.E. şi N.A.T.O., iar la Chişinău autorităţile n-au reuşit încă să-şi asume faptul că Transnistria este un teritoriu pierdut.

Singurul beneficiar al situaţiei incerte dintre Chişinău şi Tiraspol rămâne Federaţia Rusă care printr-un joc dublu îşi menţine influenţa asupra Republicii Moldova şi autoritatea faţă de dorinţa Transnistriei de a fi recunoscută ca un stat independent.

Până nu va fi gasită o soluţie cu privire la statutul Transnistriei relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinau nu vor putea avea continuitate, cum la fel nici aspiraţiile Republicii Moldova de a fi stat membru al  U.E. nu vor putea fi realizabile.

Despre ideea reunificarii actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, spunea că românii din stânga şi din dreapta Prutului se vor reîntâlni odată ce Republica Moldova va fi in U.E.

Cu privire la perspectivele reunificarii Romaniei şi Republicii Moldova în interiorul U.E. trebuie să avem în vedere că singura unire reală va putea fi una de ordin spiritual, în sensul în care românii de la Bucureşti şi Chişinău vor putea să-şi împărtaşească aceleaşi valori în cadrul aceluiaşi spaţiu european.

Sursă foto

Selecţia cadrelor politice

Potrivit Constituţiei României Parlamentul este organul suvern de reprezentare şi legiferare a poporului român. Ajuns la o cotă de încredere de până în 10% la începutul lui 2012  actualul legislativ ales în 2008 se vede nevoit să îşi mai piardă din credibilitate, şi asta nu datorită sistemul de vot pe listă sau unoniminal, ci pentru că indiferent de sistemul de vot selecţia cadrelor promovate de către partidele politice se dovedeşte a fi în unele cazuri destul de superficială.

Atunci când s-a făcut trecerea de la sistemul de vot pe listă la cel uninominal unul dintre principalele argumente a fost că astfel se va evita introducerea pe liste a unor persoane ale căror calităţi morale şi competenţe politice erau discutabile.

În zilele acestea în care cazul deputatului Mihail Boldea este prezent în toate mijloacele de comunicare mass-media se discută mai puţin de sistemul de vot în care a fost alesă respectiva persoană, ci asupra felului în care a fost promovat şi susţinut de către P.D.L. în alegerile legislative din 2008.

Care sunt criteriile de promovare ale unui om politic în funcţii de reprezentare şi conducere ale Statului? Opţiunile doctrinare probabil contează prea puţin, din moment ce introducerea votului uninominal a dat prilejiul mutărilor  unor parlamentari din Opoziţie la Putere şi invers.

Probabil mai credibile sunt criteriile ce ţin resursele financiare şi relaţiile cu liderii partidului. Fără îndoială că în politică banii de care dispune un om cu pretenţii de candidat contează foarte mult, iar dacă nu îi are există alternativa sponsorizarilor care creează o legătură de depedenţă între omul politic şi sponsorii săi.

Pe de altă parte, argumentul cu promovarea tinerilor în politica nu reprezintă un adevăr doar dacă acei tineri sunt oameni pregătiţi intelectual şi pot fi o alternativă credibilă la ceea ce au avut de oferit până acum partidele politice în campaniile electorale.

Pentru că suntem într-un an cu alegeri locale şi parlamentare poate ar fi indicat să existe o cât mai mare transparenţă privind criteriile după care au fost nominalizate persoanele care vor reprezenta partidele politice în scrutinele electorale.

Dacă nu se va ţine cont de calitatea oamenilor promovaţi în politică atunci singura explicaţie ar fi că şi infractorii trebuie să fie reprezentaţi în Parlament de oameni asemenea lor. 

Sursă foto

Moscova nu crede în democraţie

Cu privire la Federaţia Rusă în "Diplomaţia" lui Henry Kissinger se spune că Rusia este o ţară fără cauză aflată în cautarea unei cauze. Care ar putea fi cauza ruşilor? Tendinţele expansioniste specifice oricărui mare imperiu s-au manifestat atât în perioada Imperiului Ţarist cât şi după Revoluţia din 1917, fapt ce a dus la crearea U.R.S.S.

Obişnuiţi cu un nivel economic stabil şi cu gândul că aparţin unei mari puteri globale ruşii şi-au declinat drepturile şi libertăţile în favoarea comunismului, deoarece era unicul sistem politic pe care îl cunoşteau. Astfel, încercările lui Gorbaciov de reformare a U.R.S.S. din anii 1985-1991 care aveau drept scop o societate cu o "democraţie dirijată"  s-au dovedit a fi cele care au scos la iveală vechile conflicte entice dintre republicile sovietice.

Este de actualitate disputa dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru regiunea Nagorno-Karabah, o enclavă armeană în care pe 20 februarie 1988 cetăţenii săi au votat ca regiunea lor autonomă să fie alipită R.S.F.S. Armenia. De asemenea, un alt conflict etnic din perioada sovietică a fost în Georgia, acolo unde cele două republici autonome, Abhazia şi Oseţia de Sud, cereau alipirea la R.S.F.S Rusă.

 Faţă de aceste cereri de separare de Georgia în capitala Tibilisi au avut loc proteste timp de câteva zile în aprilie 1989. Chiar dacă era vorba de aproape şapte decenii de sovietizare sentimentele naţionaliste pareau a fi intacte. De acest lucru s-au convins liderii sovietici care au reprimat manifestaţia georgienilor din Tibilisi în ziua de 9 aprilie 1989. 

Se pare că numarul victimelor a fost de ordinul zecilor sau al sutelor de morţi din rândurile protestatarilor.Chiar şi astăzi, ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, este acuzat de faptul că a fost cel a cauzat destrămarea imperiului sovietic prin reformele sale. 

Au urmat primele alegeri prezidenţiale considerate libere în 1991 câştigate fără drept de apel de Boris Elţin. Confirmarea acestuia la scrutinul electoral din 1996 a reprezentat un alt moment în care devenea clar că ruşii au optat pentru modelul unei societăţi conduse de către un lider a cărui putere să fie mai presus de cea a Parlamentului.

O confirmare a acestui lucru a fost greva parlamentarilor comunişti din octombrie 1993,  care au ocupat timp de aproape trei săptămâni Casa Albă (Parlamentul Rus). Răspunsul preşedintelui Borin Elţin a fost acela de a bombarda clădirea Parlamentului.

Pentru că era vorba de o trecere bruscă de la o societate comunistă la una de piaţă, o bună parte din ruşi au considerat  anii ’90 o perioadă cenuşie, în condiţiile în care regulile unui capitalism sălbatic erau dictate de către cei care aveau să fie numiţi oligarhi. În plan extern s-a încercat păstrarea sferei de influenţă în fostele republici sovietice prin crearea Comunităţii Statelor Indepedente, o alternativă la Uniunea Europeană.

Dacă problemele de sănătate erau de cele mai multe ori invocate pentru ca liderii comunişti să fie retraşi din prima linie, în acelaşi mod a avut loc şi retragerea preşedintelui Borin Elţin în ziua de 31 decembrie 1999. Cedarea puterii către Primul Ministru Vladimir Putin, numit în luna august a aceluiaşi an a reprezentat atunci un moment în care criza politică de la Moscova devenea tot mai vizibilă.

Despre Vladimir Putin nu se ştiau prea multe, nefiind unul dintre cele mai populare personaje politice din Rusia. Totuşi, printr-o retorică de cruciat împotriva corupţiei oligarhilor şi a promisiunilor privind redobândirea bunăstării economice şi a prestigiului de mare putere politică, Vladimir Putin a început să devină un personaj vizibil, poate chiar acel lider pe care îl aşteptau ruşii nostalgici după puterea pe care a avut-o U.R.S.S.-ul.

Cunoscând foarte bine faptul că dorinţele ruşilor nu sunt de a fi conduşi de un Parlament puternic, ci de un lider providenţial preşedintele Vladimir Putin a iniţiat în 2001 o reglementare foarte importantă cu privire la modul în care puteau fi înfinţate partidele politice. Astfel, una dintre condiţii era ca pentru a putea fi înscris la Tribunal un partid politic trebuie să aibă cel puţin zeci mii de membrii răspândiţi în cel puţin jumătate din numărul regiunilor Federaţiei Ruse.

De asemenea, pentru a-şi asigura liniştea Vladimir Putin şi apropiaţii săi au cumpărat rând pe rând toate posturile de televiziune şi ziarele care erau ostile puterii de la Moscova. Tot în perioada aceasta meseria de jurnalist în Federatia Rusa a devenit una destul de riscantă, chiar dacă primele cazuri privind uciderea de jurnalişti au fost semnalate în anii în care era preşedinte Boris Elţin.

Cel mai reprezentativ caz este cel al jurnalistei Anna Politkovskaya, una dintre cele vocile care acuzau atrocităţile comise de armata rusă în Cecenia, ucisă în data de 7 octombrie 2006, ziua de naştere a preşedintelui Vladimir Putin.

Nu în ultimul rând, speculând necesitatea statelor europene cu privire la resursele naturale pe care le deţine Federaţia Rusă, Vladimir Putin a  sesizat rolul pe care îl poate juca Gazprom ca un veritabil actor geopolitic al interselor Federaţiei Ruse  în vecinatatea apropiată.

Iarna lui 2005/2006 a fost momentul în care ţările europene s-au văzut prinse la mijloc în disputa pe care Federaţia Rusă o avea cu noua putere politică de la Kiev ale cărei aspiraţii erau spre U.E. şi N.A.T.O.

Cu un astfel de preşedinte Rusia a redevenit un actor politic global într-o lume în care multipolaritatea a devenit o certitudine. Nu este nicio surpriză că la finalul celui de al doilea mandat de preşedinte Vladimir Putin se bucura de o cota de popularitate de 80% în randul ruşilor.

Deşi a existat o puternică dorinţă privind continuitatea în funcţia de preşedinte Constituţia Federaţiei Ruse limitează dreptul de a deţine doar două mandate consecutive de preşedinte, dar lasă loc de interpretari privind numarul total al mandatelor de preşedinte.

   

Speculând acest lucru Vladimir Putin a procedat asemenea lui Borin Elţin numindu-şi succesorul  în persoana lui Dimitri Medvedev, o mai veche cunoştinţă de-a sa. În cartea “La persoana întâi” aparută în 2000, Vladimir Putin îl menţiona pe Dimitri Medvedev ca fiind unul dintre apropiaţii săi, dat fiind faptul că lucrase cu el la Universitatea de Drept din Sankt-Peterburg şi la primaria aceluiaşi oraş.

Un astfel de personaj politic odată ajuns în funcţia de preşedinte nu putea şi nu a avut nicio clipă intenţia de a fi o alternativă la tipul de lidership impus de Borin Elţin şi continuat de Vladimir Putin.

Într-o ţară în care politica nu ţine de doctrine şi idei politice, ci de puterea liderilor,  revenirea lui Vladimir Putin în urma alegerilor prezidenţiale din 4 martie 2012 este una firească.

Cel mai probabil Federaţia Rusă  nu îşi va dori prea curând să îndeplinească criteriile privind funcţionarea instituţiilor democratice ce i-ar putea permite aderarea la spaţiul Uniunii Europene. Asemenea Turciei şi Rusia face apel la trecutul său de imperiu, ceea ce înseamnă că în anii următori disputa dintre societatăţiile democratice liberale şi cele autoritare va avea continuitate. 

Sursă foto

Discursul politic în situaţii de criză

Într-una din primele sale declaraţii în calitatea de prim-ministru Mihai RazvanUngureanu a declarat că “este inadmisibil să ajungi pe străzile unei localităţi în România şi să-i vezi pe militari desfundând drumurile în timp ce beneficiarii direcţi, care sunt şi concentăţenii noştri, stau în casă la caldură."

Afirmaţia liderului guvernului a avut loc într-un moment în care intervenţia autorităţilor statului a fost considerată ineficientă de către o bună parte a românilor care au avut de suferit din cauza zăpezilor.

Vorbim de zeci de mii de oameni care au fost izolaţi în casele lor înghiţite de zăpezile unei ierni de neuitat ce a lăsat în urma aproximativ 80 de victime. Într-un asemenea moment este atitudinea lui Mihai Răzvan Ungureanu legitimă? Fără îndoială că nu.

Spusele lui fac parte însă dintr-o serie de declaraţii ale liderilor statului roman care au ales prin această modalitate să-şi scuze propriile greşeli de administrare, dar mai ales au dovedit o neînţelegere mare cu privire la obligaţiile pe care le are un om politic în momente dificile pentru ţara sa.

Ar fi fost de aşteptat ca noul prim-ministru să nu mai repete aceleaşi greşeli de comunicare pe care le-am văzut la preşedintele Traian Băsescu în 2011, cât şi la fostul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu la indundaţiile din 2005.

Nimeni nu poate contesta că nu există cazuri izolate ale unor oameni care îşi declină responsabilitatea individuală în aşteptarea ajutoarelor ce se strâng în asemenea momente de o încărcătura emoţională puternică pentru societatea românească.

Totuşi un lider de stat nu are dreptul să îşi jignească naţiunea pe care o reprezintă prin afirmaţii care au la bază cazuri izolate. Astfel de opinii pot să aibă oamenii fără demnităţi publice.

Dacă oamenii politici ţin la faptul că nu vor să fie catalogaţi cu toţii corupţi, atunci ar fi bine ca în momente dificile pentru cei care îi reprezintă să-şi cântărească cu mare atenţie cuvintele.

Sursă foto

Tinerii politicieni

Despre tinereţe se spune că este perioada din viaţă în care sentimentele iau locul raţiunii, iar temerile sunt  învinse de curaj. Astfel, tinerii sunt carnea de tun în războaie, iar  sângele lor curge în acele locuri din lume în care libertatea trebuie câştigată.

De aceea, războaiele şi revoluţiile nu se fac cu oamenii care analizează urmările acţiunilor la care iau parte, ci cu inconştienţa tinerilor pentru care viaţa are valoare doar dacă este trăita în spiritul unei cauze. Pentru noi exemplul tinerilor români care au murit în Revoluţia din Decembrie ’89 este cel mai grăitor.

În ultimii 22 de ani am auzit mereu aceleaşi cuvinte: ”Vrem să vină tinerii în locul foştilor comunişti!”. Se considera că un nou început trebuia să fie realizat de către oamenii care n-au fost educaţi în spiritul unei societăţi închise.

Am ajuns să credem că reforma statului înseamnă să punem tineri în locul celor mai în vârstă. Un lucru eronat pe care aveam să-l descoperim în scurt timp, deoarece tinereţea fără competenţă şi conştiinţă este doar o etapă din viaţa unui om.

Nu de aceaşi părere se pare că a fost preşedintele Traian Băsescu care a utilizat argumentul tinereţii atunci când l-a nominalizat pe noul Prim-Ministru al României, Mihai Răzvan Ungureanu. Aceleaşi criterii au fost folosite pentru a selecta noii miniştrii P.D.L. ai cabinetul Ungureanu a căror medie de vârsta este de aproximativ 38 de ani.

Aşadar, tema de campanie pentru anul electoral 2012 a principalului partid din coaliţia de guvernământ este aceea a tinereţii unei noi echipe. Dacă se va ţine cont că în zece luni de zile nu pot exista schimbări majore privind guvernarea, singurul lucru pe care îl poate face guvernul Ungureanu este să puncteze din punct de vedere al imaginii.

Sursă foto

Demisia guvernului Emil Boc şi desemnarea lui Mihai Răzvan Ungureanu

Într-un climat socio-politic destul de tensionat demisia de ieri a fostului Prim-Ministru, Emil Boc, şi desemnarea directorului S.I.E., Mihai Răzvan Ungureanu, reprezintă ceea ce se poate numi răspunsul preşedintelui în funcţie al Ţării la protestele din stradă. 

Chiar dacă intensitatea protestelor a scăzut în ultimele zile, neîncrederea în coaliţia de guvernare este un lucru uşor de observat în toate sondajele de opinie. S-ar părea că singurii care au încredere în actualii guvernanţi sunt reprezentaţii F.M.I., deoarece aprecierile lor sunt mai de fiecare dată pozitive.

Chiar şi aşa, în anul electoral 2012 atât coaliţia de guvernare cât şi uniunea partidelor din opoziţie vor încerca să obţina cât mai multe voturi de la un electorat care a demonstrat prin protestele de peste trei săptămâni că nu doreşte doar o alternaţă la guvernare a partidelor parlamentare, ci o alternativă politică credibilă şi comptentă.  

 Astfel, demisia guvernului Emil Boc, care timp de trei ani de zile a rezistat la 10 moţiuni de cenzură depuse de către partidele din opoziţie, este o mişcare prin care principalul partid de guvernare încearcă să recapete un procent cât mai bun la alegerile parlamentare de anul acesta.

Cu privire la desemnarea lui Mihai Răzvan Ungureanu pentru a forma un nou guvern ar trebui menţionat faptul că în 2009 se discuta despre o posibilă retragere a preşedintelui Traian Băsescu din competiţia pentru alegerile prezidenţiale, iar înlocuitorul acestuia ar fi fost actulul director al S.I.E.

În condiţiile în care preşedintele P.D.L., Emil Boc, este un om lipsit de credibilitate, iar despre o eventuală candidatură a lui Teodor Baconschi la alegerile prezidenţiale nici nu se mai poate discuta, desemnarea lui Mihai Răzvan Ungureanu pare să fie opţiunea preşedintelui Traian Băsescu pentru alegerile prezidenţiale din 2014.

Fără îndoială că desemnarea unui şef al serviciilor secrete pentru a forma un guvern este un lucru care poate fi privit cu îngrijorare, în condiţiile în care acest lucru ne aduce aminte de trecutul politic al României de până în 1989.

Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama este că desemnarea directorului S.I.E. pentru a forma un nou guvern aduce în discuţie subiectul politizării excesive a structurilor de apărare şi informatii de care dispune România. 

În condiţiile acestea rămâne de văzut care va fi componenţa guvernului Ungureanu, şi dacă el va trece de votul de încredere pe care trebuie să-l obţină în Parlament. Dar poate cel mai important lucru este felul în care se va raporta posibilul prim-ministru Mihai Razvan Ungureanu la preşedintele României, Traian Băsescu. 

Sursă foto

Percepţiile liberalilor germani cu privire la liberalii români

Versiunea română a site-ul Deutsche Welle prezintă în ediţia din 1 februarie a.c. câteva note privind un studiu al Fundatiei “Friedrich Naumann”, think-thank-ul partidul liberal democrat german F.D.P., cu privire la modul în care sunt percepute acţiunile politice ale liberalilor români. 

Astfel se precizează faptul că parteneriatul politic încheiat între P.N.L. şi P.S.D. are raţiuni pragmatice, având drept scop înlăturarea preşedintelui în funcţie al României, Traian Băsescu, şi a  P.D.L., principalul partid de guvernământ.

Cu privire la faptul că Uniunea Social Liberală este compusă dintr-un partid social-democrat, unul naţional-liberal şi un altul conservator analiştii think-thank-ului liberal german îşi exprimă îngrijorarea faţă de viitorul unei asemenea alianţe politice.

Nu în ultimul rând se face o trimitere la faptul că P.N.L. ar putea avea posiblitatea de a face o aliaţă post-electorală cu P.D.L., iar data aceasta rolul de jucător second ar putea fi atribuit democrat-liberalilor.

De menţionat este faptul că potrivit autorilor articolului liberalii germani îşi manifestă insatisfacţia faţă de alianţa cu un partid social-democrat încă considerat ca fiind un urmaş al fostului partid comunist din România.

Deoarece nu am avut acces la raportul Fundaţiei “Friedrich Naumann”, ceea ce am scris anterior s-a bazat pe datele expuse de către cei doi autori ai articolului.  Am observat faptul că este vorba de un articol preluat de către Ziare.com şi Revista 22.  

Cred de aceea că pentru a avea o imagine de ansamblu trebuie punctate câteva lucruri:

1)    În  cartea “Stânga şi Dreapta” a lui Norbeto Bobbio liberalismul este prezentat ca fiind zona de centru a sceptrului politic, dar de asemenea putem să vorbim de un liberalism de stânga, cât şi unul de dreapta. Partidele liberale fiind adeptele unui discurs echilibrat au de obicei un electorat de 15-20% care le asigură un cuvânt important de spus în formarea guvernului;

2)     Asemenea acestora, F.D.P. este un “partid balama” care a obţinut la alegerile din 2009 un procent de 15%, ceea ce i-a permis să negocieze atât cu conservatorii Anghelei Merkel cât şi cu S.P.D. ( social democraţii germani).  În cele din urmă liberalii germani au ales o alianţă cu conservatorii, iar pe această cale au obţinut postul de vice-cancelar şi Ministerul de Externe;

3)    Din 1990 şi până în prezent activitatea politică pe care a desfăşurat-o P.N.L. a fost aceea a unui partid politic dispus la dialog şi alianţe din simplul motiv că nu putea să formeze de unul singur un guvern. Neagu Djuvara spunea că P.N.L. este un partid care poate obţine maxim 20% la alegerile parlamentare, deorece rolul partidelor politice liberale nu este acela de a obţine majorităţi absolute, ci de a fi dispuse la dialog şi compromis pentru a forma alianţe parlamentare şi guvernamentale;

4)      Nu cred că mă înşel dacă spun că  cei doi autori ai articolului vor să inducă ideea că alianţa politică dintre P.S.D. şi P.N.L. nu este bine văzută de către liberalii germani, cei care le-ar sugera să revină la alianţa A.D.A. (Alianţa Dreptate şi Adevăr) pe care au avut-o în 2004 cu P.D. condus pe atunci de către Traian Băsescu;

5)    Dacă raportul  Fundaţiei “Friedrich Naumann” este întocmai cu ceea ce  au punctat cei doi autori ai articolului de pe site-ul Deutsche Welle, atunci se pare că analiştii think-thank-ului liberal au realizat o cercetare destul de superficială;

P.S: Cred că este bine să vedem cum sunt percepute activităţile politice interne în exterior, chiar şi cu riscul de a exista în mass-media articole cu o tentă părtinitoare asupra rapoartelor în cauză.

Sursă foto