Cu privire la Federaţia Rusă în "Diplomaţia" lui Henry Kissinger se spune că Rusia este o ţară fără
cauză aflată în cautarea unei cauze. Care ar putea fi cauza ruşilor? Tendinţele
expansioniste specifice oricărui mare imperiu s-au manifestat atât în perioada
Imperiului Ţarist cât şi după Revoluţia din
1917, fapt ce a dus la crearea U.R.S.S.
Obişnuiţi cu un nivel economic stabil şi cu gândul că
aparţin unei mari puteri globale ruşii şi-au declinat drepturile şi libertăţile
în favoarea comunismului, deoarece era unicul sistem politic pe care îl cunoşteau. Astfel, încercările lui Gorbaciov de reformare a U.R.S.S.
din anii 1985-1991 care aveau drept scop o societate cu o "democraţie dirijată" s-au dovedit a fi cele care au scos la iveală
vechile conflicte entice dintre republicile sovietice.
Este de actualitate disputa dintre Armenia şi Azerbaidjan
pentru regiunea Nagorno-Karabah, o enclavă armeană în care pe 20 februarie 1988 cetăţenii săi au votat
ca regiunea lor autonomă să fie alipită R.S.F.S. Armenia. De asemenea, un alt
conflict etnic din perioada sovietică a fost în Georgia, acolo unde cele două
republici autonome, Abhazia şi Oseţia de Sud, cereau alipirea la R.S.F.S Rusă.
Faţă
de aceste cereri de separare de Georgia în capitala Tibilisi au avut loc proteste
timp de câteva zile în aprilie 1989. Chiar dacă era vorba de aproape şapte
decenii de sovietizare sentimentele naţionaliste pareau a fi intacte. De acest
lucru s-au convins liderii sovietici care au reprimat manifestaţia georgienilor
din Tibilisi în ziua de 9 aprilie 1989.
Se pare că numarul victimelor a fost de
ordinul zecilor sau al sutelor de morţi din rândurile protestatarilor.Chiar şi astăzi, ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov,
este acuzat de faptul că a fost cel a cauzat destrămarea imperiului sovietic prin reformele sale.
Au urmat primele alegeri prezidenţiale considerate libere în
1991 câştigate fără drept de apel de Boris Elţin. Confirmarea acestuia la
scrutinul electoral din 1996 a reprezentat un alt moment în care devenea clar
că ruşii au optat pentru modelul unei societăţi conduse de către un lider a
cărui putere să fie mai presus de cea a Parlamentului.
O confirmare a acestui lucru a fost greva parlamentarilor
comunişti din octombrie 1993, care au
ocupat timp de aproape trei săptămâni Casa Albă (Parlamentul Rus). Răspunsul
preşedintelui Borin Elţin a fost acela de a bombarda clădirea Parlamentului.
Pentru că era vorba de o trecere bruscă de la o societate
comunistă la una de piaţă, o bună parte din ruşi au considerat anii ’90 o perioadă cenuşie, în condiţiile în care regulile unui capitalism sălbatic erau dictate
de către cei care aveau să fie numiţi oligarhi. În plan extern s-a încercat păstrarea sferei de influenţă în
fostele republici sovietice prin crearea Comunităţii Statelor Indepedente, o
alternativă la Uniunea Europeană.
Dacă problemele de sănătate erau de cele mai multe ori invocate
pentru ca liderii comunişti să fie retraşi din prima linie, în acelaşi mod a
avut loc şi retragerea preşedintelui Borin Elţin în ziua de 31 decembrie 1999.
Cedarea puterii către Primul Ministru Vladimir Putin, numit în luna august a
aceluiaşi an a reprezentat atunci un moment în care criza politică de la
Moscova devenea tot mai vizibilă.
Despre Vladimir Putin nu se ştiau prea multe, nefiind unul
dintre cele mai populare personaje politice din Rusia. Totuşi, printr-o retorică de cruciat împotriva corupţiei oligarhilor şi a promisiunilor privind
redobândirea bunăstării economice şi a prestigiului de mare putere politică, Vladimir Putin a început să devină un personaj vizibil, poate chiar acel lider
pe care îl aşteptau ruşii nostalgici după puterea pe care a avut-o U.R.S.S.-ul.
Cunoscând foarte bine faptul că dorinţele ruşilor nu sunt de
a fi conduşi de un Parlament puternic, ci de un lider providenţial preşedintele
Vladimir Putin a iniţiat în 2001 o reglementare foarte importantă cu privire la
modul în care puteau fi înfinţate partidele politice. Astfel, una dintre
condiţii era ca pentru a putea fi înscris la Tribunal un partid politic trebuie
să aibă cel puţin zeci mii de membrii răspândiţi în cel puţin jumătate din
numărul regiunilor Federaţiei Ruse.
De asemenea, pentru a-şi asigura liniştea Vladimir Putin şi
apropiaţii săi au cumpărat rând pe rând toate posturile de televiziune şi
ziarele care erau ostile puterii de la Moscova. Tot în perioada aceasta meseria de jurnalist în Federatia
Rusa a devenit una destul de riscantă, chiar dacă primele cazuri privind
uciderea de jurnalişti au fost semnalate în anii în care era preşedinte Boris
Elţin.
Cel mai reprezentativ caz este cel al jurnalistei Anna
Politkovskaya, una dintre cele vocile care acuzau atrocităţile comise de armata
rusă în Cecenia, ucisă în data de 7
octombrie 2006, ziua de naştere a preşedintelui Vladimir Putin.
Nu în ultimul rând, speculând necesitatea statelor europene cu
privire la resursele naturale pe care le deţine Federaţia Rusă, Vladimir Putin
a sesizat rolul pe care îl poate juca
Gazprom ca un veritabil actor geopolitic al interselor Federaţiei Ruse în vecinatatea apropiată.
Iarna lui 2005/2006 a fost momentul în care ţările europene
s-au văzut prinse la mijloc în disputa pe care Federaţia Rusă o avea cu noua
putere politică de la Kiev ale cărei aspiraţii erau spre U.E. şi N.A.T.O.
Cu un astfel de preşedinte Rusia a redevenit un actor
politic global într-o lume în care multipolaritatea a devenit o certitudine. Nu
este nicio surpriză că la finalul celui de al doilea mandat de preşedinte
Vladimir Putin se bucura de o cota de popularitate de 80% în randul ruşilor.
Deşi a existat o puternică dorinţă privind continuitatea în
funcţia de preşedinte Constituţia Federaţiei Ruse limitează dreptul de a deţine
doar două mandate consecutive de preşedinte, dar lasă loc de interpretari
privind numarul total al mandatelor de preşedinte.
Speculând acest lucru Vladimir Putin a procedat asemenea lui
Borin Elţin numindu-şi succesorul în
persoana lui Dimitri Medvedev, o mai veche cunoştinţă de-a sa. În cartea “La persoana întâi” aparută în 2000, Vladimir Putin
îl menţiona pe Dimitri Medvedev ca fiind unul dintre apropiaţii săi, dat fiind
faptul că lucrase cu el la Universitatea de Drept din Sankt-Peterburg şi la
primaria aceluiaşi oraş.
Un astfel de personaj politic odată ajuns în funcţia de
preşedinte nu putea şi nu a avut nicio clipă intenţia de a fi o alternativă la
tipul de lidership impus de Borin Elţin şi continuat de Vladimir Putin.
Într-o ţară în care politica nu ţine de doctrine şi idei
politice, ci de puterea liderilor,
revenirea lui Vladimir Putin în urma alegerilor prezidenţiale din 4
martie 2012 este una firească.
Cel mai probabil Federaţia Rusă nu îşi va dori prea curând să îndeplinească
criteriile privind funcţionarea instituţiilor democratice ce i-ar putea permite
aderarea la spaţiul Uniunii Europene. Asemenea Turciei şi Rusia face apel la
trecutul său de imperiu, ceea ce înseamnă că în anii următori disputa dintre societatăţiile democratice liberale şi cele autoritare va avea continuitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu