"Love is not an easy feeling to put into words"

"Love is not an easy feeling to put into words. Nor is loyalty, or trust, or joy."

(Edward Kennedy)

                                                             Foto: Ovidiu Neagoe

Centenarul: istoria povestită a neamului nostru

Vocaţia de povestitori a profesorilor de istorie a fost cea care ne-a ajutat pe fiecare din noi să înţelegem că istoria neamului nostru nu este  doar o înşiruire de date cronologice, ci posibilitatea de a înţelege trecutul ţării în care ne-am născut şi contextul lumii în care trăim.

Mergând pe această idee, poate că  nu putem celebra Centenarul fără să povestim despre sacrificiile oamenilor din Primul Război Mondial, despre cele aproximativ 500.000 de suflete româneşti care au pierit şi despre împlinirea idealului de secole al tuturor românilor: Marea Unire.   

Aproape în fiecare localitate din ţara noastră stă mărturie un monument care menţionează preţul plătit pentru unitatea ţării. Un preţ mult prea pentru a putea fi uitat de generaţiile următoare. Aşadar, cred că şi generaţia noastră are datoria de a continua să spună povestea unirii românilor. 

Deşi România anului 2018 este o ţară parte a Uniunii Europene şi  NATO, iar foarte mulţi români îşi caută, tot mai des, un viitor în afară, povestea României de la 1918 încearcă să ne spună că, şi în cele mai grele momente, au fost oameni care au crezut într-un ideal ce părea pierdut.  Poate aşa şi noi avem datoria de a crede că România este o ţară ce merită să fie iubită. Poate că aşteptările pe care le avem de la politicienii aleşi dezamăgesc de cele mai multe ori, dar poate că nu de la ei trebuie să avem aşteptări, ci de la noi înşine. Aşteptări în sensul celor care ne spun să fim deja parte a unei schimbări pe care ne-o dorim la cei de lângă noi sau la cei pe care îi trimitem să ne reprezinte în instituţiile de decizie ale administraţiei locale, centrale sau europene.

Sunt cunoscute cuvintele din urmă cu un secol spuse de către liderul conservator, P.P. Carp: „România are prea mult noroc pentru a avea nevoie de politicieni”. Astăzi, mai mult decât noroc, România are nevoie de oameni care să ţină la ea şi de politicieni care să vadă dincolo de vremelnicia funcţiilor şi satisfacerea unor interese de moment. România are nevoie de oameni care să continue să-i spună povestea şi să fie parte a ei. 

Foto: Monument din curtea Bisericii din satul Rupturile, comuna Murgaşi, judeţul Dolj

Peisajele de la ţară şi pasiunea pentru fotografie

Cred că nu greşesc când spun că pasiunea pentru fotografie a început cu pozele de la ţară. Când încă era perioada aparatelor foto cu film, am avut neşansa, la o aniversare, să îmi pierd multe poze. Aşa ca atunci părinţii s-au hotârât să ne cumpere un alt aparat, care a costat destul de mult la vremea aceea. 

Câţiva ani la rând a fost timpul pozelor cu telefonul, în care, drept să zic, nu acordam prea multă atenţie unor detalii legate de încadrare şi perspective diferite. După ce am început lucrul la muzeu, am încercat să fiu mai atent să fiu mai atent la îndrumările unor colegi pasionaţi de fotografie. Uneori ma bucur de ceea ce văd în poze, alteori lucrurile nu ies aşa cum îmi doresc, dar mă gândesc că e o încercare de a surprinde momente din viaţă. Uneori mai inspirat, alteori mai puţin.  

Privind în urmă, la pozele mai vechi sau mai noi cu peisajele de la ţară, îmi aduc aminte de cuvintele lui Antoine de Saint-Exupery, din Micul Prinţ, cel care spunea că limpede vezi doar cu inima. Şi înteleg că nu pot să văd altfel dealurile de la Veleşti fără să mă gândesc că acelea sunt locurile prin care au mers paşii din anii copilăriei, paşii părinţilor, ai bunicilor şi ai tuturor celor dinaintea noastră. 

Un sat de ţară, la aproximativ 40 de kilometri de Craiova, poate nu spune prea multe oamenilor din afară. Drumul nu e uşor, iar oamenii din sat se confruntă cu probleme care rămân din generaţie în generaţie. Resemnarea, pesimismul, neîncrederea se resimt şi aici. Cu toate acestea, Veleştiul este locul de rădicină, atât pentru cei rămaşi acolo, dar şi pentru cei plecaţi care ştu că, independent de ce le-a rezervat viaţa, au unde să revină: la o casă părintească sau la locurile de veci în care odihnesc toţi cei adormiţi, acolo unde merg să aprindă o lumânare sau să aducă flori.

Cu siguranţă că lumea din jurul nostru oferă peisaje spectaculoase, locuri în care oamenii au mai puţine griji, dar ataşamentul fiecăruia dintre noi faţă de locurile natale nu ţine de cât de uşor sau de greu ne este, ci de ceea ce simţim pentru aceste locuri. Şi dacă ne simţim liniştiţi şi suntem împăcaţi sufleteşte cu noi înşine, atunci putem spune că avem mereu un loc de refugiu în care putem să revenim. 

Încă e iarnă, început de februarie, iar eu mă gândesc la verdele crud din luna lui mai.