Despre un om rar

Deşi în viaţă sunt destule momente de rătăcire şi clipe de deznădejde, avem uneori sanşa de a cunoaşte oameni rari, pentru care credinţa şi demnitatea nu sunt doar vorbe spuse de dragul celor ce vor să le asculte. Un astfel de om am avut şansa să-l cunosc, în urmă cu doi ani. M-a impresionat prin credinţa ei sinceră în Dumnezeu şi bunătatea de care a dat dovadă, de fiecare dată când discutam, cu toate că fusese un om încercat de viaţă.

Mi-a vorbit cu pasiune de profesia ei, aceea de educator, pentru care a depus multă pasiune. Dacă suferinţa lasă urme adânci pe chipurile celor încercaţi, ea îşi găsea puterea să zâmbească şi spera în credinţa ei neatinsă de boală. Pentru că uneori sunt oameni care clachează în faţa suferinţei, ea nu a căutat compasiunea celorlalţi, ci a preferat să-şi ducă cu demnitate greutăţile, până în ultimele clipe de viaţă.

Ieri, atunci când Irina m-a anunţat că prietena noastră Geanina a plecat într-un loc mai liniştit, mărturisesc că am rememorat discuţiile pe care le-am avut cu ea, iar dacă acum scriu nu este pentru că pot descrie cel mai bine viaţa prietenei noastre, ci pentru că ea m-a încurajat să folosesc scrisul ca pe o formă de a-mi exprima trăirile. Sper că cele spuse de Nae Ionescu, precum că suferinţa este calea spre mântuire, să se adeverească pentru prietena noastră Geanina. 

  

Voi păstra amintirea om bun, credincios şi demn, ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că am avut privilegiul de a cunoaşte un om rar. Dumnezeu să o odihnească în pace.