Ziua unirii românilor despărţiţi de Prut

În ziua de 27 martie 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău şi-a dat avizul favorabil pentru ca Basarabia să revină în interiorul graniţelor româneşti pe care fusese forţată să le părăsească în 1812 prin înţelegerea dintre Imperiul Otoman şi cel Ţarist. După unirea cu Transilvania din 1 decembrie 1918 se împlinea visul de veci al tuturor românilor: acela de a fi parte a aceluiaşi neam în aceleaşi graniţe.

Şi totuşi idealul românesc avea să fie limitat în timp, dat fiind faptul că în 28 iunie 1940 România primeşte un ultimatum din partea U.R.S.S. de a se retrage din Basarabia. Potrivit înţelegerii dintre nazişti şi sovietici Basarabia intra în zona de influenţă a U.R.S.S., iar astfel românii de peste Prut reveneau tot printr-o înţelegere a marilor puteri în mâinile ruşilor.

Modul în care au reacţionat autorităţile româneşti rămâne un subiect de discutat. Faptul că s-a pierdut Basarabia fără luptă armată este posibil să fi creat un sentiment de frustare în rândurile opiniei publice româneşti. 

În 1941 a urmat ordinul Mareşalului Antonescu prin care Armata Română a recuperat Basarabia. Nu a trecut mult timp, iar după trei ani Basarabia se afla sub autoritate sovietică, devenind ulterior una dintre republicile care au facut parte din U.R.S.S. până în 27 august 1991, moment în care îşi declara indepedenţa faţă de  Moscova.

 Faptul că România a fost primul stat care a recunoscut indepedenţa Republicii Moldova este un alt subiect, asemenea discuţiei despre modul in care au reacţionat autorităţile româneşti la ultimatulul sovietic din 28 iunie 1941, asupra căruia încă se mai reflectă.

   

Pe deoparte, recunoşterea indepedenţei Republicii Moldova faţă de U.R.S..S. se putea considera un prim pas catre un proces de reunificare, iar pe de altă parte recunoşterea unui nou stat însemna că România a reununţat la ideea unirii considerând-o nerealizabilă în acele condiţii.

În cartea Geopolitica Matrioşkăi, Adrian Cioroianu aduce în discuţie un lucru ce poate fi deosebit de important în evoluţia relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău la începutul anilor ‘90.  Într-un moment în care semnalele prounioniste erau tot mai evidente pe ambele maluri ale Prutului la Târgu Mureş aveau loc conflicte între români şi etnicii maghiari, iar la Tiraspol se autoproclama aşa numita Republică Transnistreană, un stat fantomă susţinut de către Moscova prin fosta Armata a 14a sovietică care avea rol de “menţinere a păcii” în Republica Moldova.

Date fiind aceste lucruri s-ar putea înţelege reţinerea de care au dat dovada autorităţile de la Bucureşti care au înţeles destul de repede că dorinţa de unire cu Basarabia nu este posibilă în condiţiile în care nu exista susţinere externă, iar pericolul unor conflicte entice în Transilsvania era unul de luat în calcul.

În ce masură este de actualitate ideea unirii dintre România şi Republica Moldova este greu de spus, mai ales în condiţiile în care România este membră a U.E. şi N.A.T.O., iar la Chişinău autorităţile n-au reuşit încă să-şi asume faptul că Transnistria este un teritoriu pierdut.

Singurul beneficiar al situaţiei incerte dintre Chişinău şi Tiraspol rămâne Federaţia Rusă care printr-un joc dublu îşi menţine influenţa asupra Republicii Moldova şi autoritatea faţă de dorinţa Transnistriei de a fi recunoscută ca un stat independent.

Până nu va fi gasită o soluţie cu privire la statutul Transnistriei relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinau nu vor putea avea continuitate, cum la fel nici aspiraţiile Republicii Moldova de a fi stat membru al  U.E. nu vor putea fi realizabile.

Despre ideea reunificarii actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, spunea că românii din stânga şi din dreapta Prutului se vor reîntâlni odată ce Republica Moldova va fi in U.E.

Cu privire la perspectivele reunificarii Romaniei şi Republicii Moldova în interiorul U.E. trebuie să avem în vedere că singura unire reală va putea fi una de ordin spiritual, în sensul în care românii de la Bucureşti şi Chişinău vor putea să-şi împărtaşească aceleaşi valori în cadrul aceluiaşi spaţiu european.

Sursă foto

Selecţia cadrelor politice

Potrivit Constituţiei României Parlamentul este organul suvern de reprezentare şi legiferare a poporului român. Ajuns la o cotă de încredere de până în 10% la începutul lui 2012  actualul legislativ ales în 2008 se vede nevoit să îşi mai piardă din credibilitate, şi asta nu datorită sistemul de vot pe listă sau unoniminal, ci pentru că indiferent de sistemul de vot selecţia cadrelor promovate de către partidele politice se dovedeşte a fi în unele cazuri destul de superficială.

Atunci când s-a făcut trecerea de la sistemul de vot pe listă la cel uninominal unul dintre principalele argumente a fost că astfel se va evita introducerea pe liste a unor persoane ale căror calităţi morale şi competenţe politice erau discutabile.

În zilele acestea în care cazul deputatului Mihail Boldea este prezent în toate mijloacele de comunicare mass-media se discută mai puţin de sistemul de vot în care a fost alesă respectiva persoană, ci asupra felului în care a fost promovat şi susţinut de către P.D.L. în alegerile legislative din 2008.

Care sunt criteriile de promovare ale unui om politic în funcţii de reprezentare şi conducere ale Statului? Opţiunile doctrinare probabil contează prea puţin, din moment ce introducerea votului uninominal a dat prilejiul mutărilor  unor parlamentari din Opoziţie la Putere şi invers.

Probabil mai credibile sunt criteriile ce ţin resursele financiare şi relaţiile cu liderii partidului. Fără îndoială că în politică banii de care dispune un om cu pretenţii de candidat contează foarte mult, iar dacă nu îi are există alternativa sponsorizarilor care creează o legătură de depedenţă între omul politic şi sponsorii săi.

Pe de altă parte, argumentul cu promovarea tinerilor în politica nu reprezintă un adevăr doar dacă acei tineri sunt oameni pregătiţi intelectual şi pot fi o alternativă credibilă la ceea ce au avut de oferit până acum partidele politice în campaniile electorale.

Pentru că suntem într-un an cu alegeri locale şi parlamentare poate ar fi indicat să existe o cât mai mare transparenţă privind criteriile după care au fost nominalizate persoanele care vor reprezenta partidele politice în scrutinele electorale.

Dacă nu se va ţine cont de calitatea oamenilor promovaţi în politică atunci singura explicaţie ar fi că şi infractorii trebuie să fie reprezentaţi în Parlament de oameni asemenea lor. 

Sursă foto

Moscova nu crede în democraţie

Cu privire la Federaţia Rusă în "Diplomaţia" lui Henry Kissinger se spune că Rusia este o ţară fără cauză aflată în cautarea unei cauze. Care ar putea fi cauza ruşilor? Tendinţele expansioniste specifice oricărui mare imperiu s-au manifestat atât în perioada Imperiului Ţarist cât şi după Revoluţia din 1917, fapt ce a dus la crearea U.R.S.S.

Obişnuiţi cu un nivel economic stabil şi cu gândul că aparţin unei mari puteri globale ruşii şi-au declinat drepturile şi libertăţile în favoarea comunismului, deoarece era unicul sistem politic pe care îl cunoşteau. Astfel, încercările lui Gorbaciov de reformare a U.R.S.S. din anii 1985-1991 care aveau drept scop o societate cu o "democraţie dirijată"  s-au dovedit a fi cele care au scos la iveală vechile conflicte entice dintre republicile sovietice.

Este de actualitate disputa dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru regiunea Nagorno-Karabah, o enclavă armeană în care pe 20 februarie 1988 cetăţenii săi au votat ca regiunea lor autonomă să fie alipită R.S.F.S. Armenia. De asemenea, un alt conflict etnic din perioada sovietică a fost în Georgia, acolo unde cele două republici autonome, Abhazia şi Oseţia de Sud, cereau alipirea la R.S.F.S Rusă.

 Faţă de aceste cereri de separare de Georgia în capitala Tibilisi au avut loc proteste timp de câteva zile în aprilie 1989. Chiar dacă era vorba de aproape şapte decenii de sovietizare sentimentele naţionaliste pareau a fi intacte. De acest lucru s-au convins liderii sovietici care au reprimat manifestaţia georgienilor din Tibilisi în ziua de 9 aprilie 1989. 

Se pare că numarul victimelor a fost de ordinul zecilor sau al sutelor de morţi din rândurile protestatarilor.Chiar şi astăzi, ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, este acuzat de faptul că a fost cel a cauzat destrămarea imperiului sovietic prin reformele sale. 

Au urmat primele alegeri prezidenţiale considerate libere în 1991 câştigate fără drept de apel de Boris Elţin. Confirmarea acestuia la scrutinul electoral din 1996 a reprezentat un alt moment în care devenea clar că ruşii au optat pentru modelul unei societăţi conduse de către un lider a cărui putere să fie mai presus de cea a Parlamentului.

O confirmare a acestui lucru a fost greva parlamentarilor comunişti din octombrie 1993,  care au ocupat timp de aproape trei săptămâni Casa Albă (Parlamentul Rus). Răspunsul preşedintelui Borin Elţin a fost acela de a bombarda clădirea Parlamentului.

Pentru că era vorba de o trecere bruscă de la o societate comunistă la una de piaţă, o bună parte din ruşi au considerat  anii ’90 o perioadă cenuşie, în condiţiile în care regulile unui capitalism sălbatic erau dictate de către cei care aveau să fie numiţi oligarhi. În plan extern s-a încercat păstrarea sferei de influenţă în fostele republici sovietice prin crearea Comunităţii Statelor Indepedente, o alternativă la Uniunea Europeană.

Dacă problemele de sănătate erau de cele mai multe ori invocate pentru ca liderii comunişti să fie retraşi din prima linie, în acelaşi mod a avut loc şi retragerea preşedintelui Borin Elţin în ziua de 31 decembrie 1999. Cedarea puterii către Primul Ministru Vladimir Putin, numit în luna august a aceluiaşi an a reprezentat atunci un moment în care criza politică de la Moscova devenea tot mai vizibilă.

Despre Vladimir Putin nu se ştiau prea multe, nefiind unul dintre cele mai populare personaje politice din Rusia. Totuşi, printr-o retorică de cruciat împotriva corupţiei oligarhilor şi a promisiunilor privind redobândirea bunăstării economice şi a prestigiului de mare putere politică, Vladimir Putin a început să devină un personaj vizibil, poate chiar acel lider pe care îl aşteptau ruşii nostalgici după puterea pe care a avut-o U.R.S.S.-ul.

Cunoscând foarte bine faptul că dorinţele ruşilor nu sunt de a fi conduşi de un Parlament puternic, ci de un lider providenţial preşedintele Vladimir Putin a iniţiat în 2001 o reglementare foarte importantă cu privire la modul în care puteau fi înfinţate partidele politice. Astfel, una dintre condiţii era ca pentru a putea fi înscris la Tribunal un partid politic trebuie să aibă cel puţin zeci mii de membrii răspândiţi în cel puţin jumătate din numărul regiunilor Federaţiei Ruse.

De asemenea, pentru a-şi asigura liniştea Vladimir Putin şi apropiaţii săi au cumpărat rând pe rând toate posturile de televiziune şi ziarele care erau ostile puterii de la Moscova. Tot în perioada aceasta meseria de jurnalist în Federatia Rusa a devenit una destul de riscantă, chiar dacă primele cazuri privind uciderea de jurnalişti au fost semnalate în anii în care era preşedinte Boris Elţin.

Cel mai reprezentativ caz este cel al jurnalistei Anna Politkovskaya, una dintre cele vocile care acuzau atrocităţile comise de armata rusă în Cecenia, ucisă în data de 7 octombrie 2006, ziua de naştere a preşedintelui Vladimir Putin.

Nu în ultimul rând, speculând necesitatea statelor europene cu privire la resursele naturale pe care le deţine Federaţia Rusă, Vladimir Putin a  sesizat rolul pe care îl poate juca Gazprom ca un veritabil actor geopolitic al interselor Federaţiei Ruse  în vecinatatea apropiată.

Iarna lui 2005/2006 a fost momentul în care ţările europene s-au văzut prinse la mijloc în disputa pe care Federaţia Rusă o avea cu noua putere politică de la Kiev ale cărei aspiraţii erau spre U.E. şi N.A.T.O.

Cu un astfel de preşedinte Rusia a redevenit un actor politic global într-o lume în care multipolaritatea a devenit o certitudine. Nu este nicio surpriză că la finalul celui de al doilea mandat de preşedinte Vladimir Putin se bucura de o cota de popularitate de 80% în randul ruşilor.

Deşi a existat o puternică dorinţă privind continuitatea în funcţia de preşedinte Constituţia Federaţiei Ruse limitează dreptul de a deţine doar două mandate consecutive de preşedinte, dar lasă loc de interpretari privind numarul total al mandatelor de preşedinte.

   

Speculând acest lucru Vladimir Putin a procedat asemenea lui Borin Elţin numindu-şi succesorul  în persoana lui Dimitri Medvedev, o mai veche cunoştinţă de-a sa. În cartea “La persoana întâi” aparută în 2000, Vladimir Putin îl menţiona pe Dimitri Medvedev ca fiind unul dintre apropiaţii săi, dat fiind faptul că lucrase cu el la Universitatea de Drept din Sankt-Peterburg şi la primaria aceluiaşi oraş.

Un astfel de personaj politic odată ajuns în funcţia de preşedinte nu putea şi nu a avut nicio clipă intenţia de a fi o alternativă la tipul de lidership impus de Borin Elţin şi continuat de Vladimir Putin.

Într-o ţară în care politica nu ţine de doctrine şi idei politice, ci de puterea liderilor,  revenirea lui Vladimir Putin în urma alegerilor prezidenţiale din 4 martie 2012 este una firească.

Cel mai probabil Federaţia Rusă  nu îşi va dori prea curând să îndeplinească criteriile privind funcţionarea instituţiilor democratice ce i-ar putea permite aderarea la spaţiul Uniunii Europene. Asemenea Turciei şi Rusia face apel la trecutul său de imperiu, ceea ce înseamnă că în anii următori disputa dintre societatăţiile democratice liberale şi cele autoritare va avea continuitate. 

Sursă foto