La trecerea dintre ani

Privind în urmă, 2013 a fost un an cu bune şi rele, cu momente de fericire şi clipe de tristeţe, dar mai presupus de toate lucrurile acestea a fost un an în care mă pot considera privilegiat pentru că am avut şansa de a cunoaşte oameni deosebiţi şi am revăzut persoane dragi. 

Acum, la final, pot spune că păstrez amintirea unor momente plăcute, a unor discuţii interesante, care, cumva, vor reprezenta moştenirea pe care fiecare dintre noi o va lăsa în urma sa.

Poate că au rămas regrete, dar având şansa unui început nou cred că putem să trecem peste tot ceea ce a fost greşit sau peste momentele de îndoială. Dincolo de obstacole, cred că pe fiecare dintre noi ne aşteaptă şansa unui viitor mai bun şi posibilitatea de a cunoaşte tot ceea ce este mai frumos în lume.

Nu ştiu ce va urma în anul ce vine, dar sunt încrezător că lucrurile se pot şi se vor schimba în bine. Argumentele mele sunt cât se poate de simple, iar ele ţin de oamenii şi discuţiile pe care le-am avut până acum. 

Pentru că sunt mulţi cei care continuă să muncească cu cinste şi pentru care viaţa înseamnă altceva decât grija pentru binele individual, cred că, mai devreme sau mai târziu, oamenii de care vorbesc vor face ca lumea în care trăim să fie un loc mai bun şi mai suportabil pentru durerea celor aflaţi în suferinţă.

În aceste momente de sărbătoare, gândurile mele se îndreaptă spre cei care se află pe un pat de spital, către cei ce sunt în durere după pierderea unui om drag şi către cei singuri. Cunosc momentele de încercare ale vieţii, iar astăzi pot spune că şi în cele mai disperante clipe există speranţa că vor urma vremuri de linişte sufletească.

Închei prin a aduce mulţumiri acelora care vizitează acest blog, acelora care m-au încurajat să scriu şi celor care deşi sunt la distanţă, se află aproape de sufletul meu. Să ne auzim cu bine în 2014. La Mulţi Ani! 

Sursă foto

Final de drum

Miercuri, 18.12.2013, Curtea de Apel Craiova a publicat decizia în cazul accidentului în urma căruia a decedat fratele meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe. Astfel, magistraţii au decis să menţină hotărârea din prima instanţă, care prevedea condamnarea celui inculpat la o pedeapsă de închisoare cu suspendare de 2 ani şi 4 ani de încercare, timp în care nu are dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice.

Privind în urma, pot spune că a fost o luptă, în urma căreia sistemul de justiţie a demonstrat că practica sa în materia accidentelor rutiere este de a tolera asemenea evenimente tragice, care se soldează cu mii de victime, răniti şi familii marcate pe viaţă.

Acum ştiu că orice aş spune este în zadar, deoarece viaţa fratelui meu nu mai poate fi recuperată, iar decizia magistraţilor este definitivă. Sper că am făcut tot ceea ce puteam să facem, în situaţia aceasta, pentru memoria lui Dragoş.

Cu toate acestea, gândul că în România mor mii de oameni în accidente rutiere, care pot fi evitate, este un lucru cu care nu mă pot împăca, ştiind încercările prin care am fost nevoiţi să trecem.

În acest sens, sper să pot scrie despre ceea ce putem face pentru ca alte familii să nu mai treacă prin asemenea evenimente tragice. Deşi moartea este inevitabilă, faptul că suntem unul dintre statele cu cele mai mari rate ale accidentelor rutiere din UE este un lucru care nu poate fi privit doar cu fatalism.

Aşa cum avem strategii pentru domeniile de interes naţional şi siguranţa rutieră trebuie să fie tratată ca un proiect de ţară, iar cele mai simple argumente sunt ştirile dintr-un ziar sau monumentele de pe marginea drumurilor publice, ce aduc aminte că în acel loc cineva şi-a pierdut viaţa.

Deşi, mai ales în preajma sărbătorilor, simţim cel mai mult lipsa celor dragi, pot spune că, atâta vreme cât a trăit, fratele meu a lăsat amintirea unui om bun. Simt lucrul acesta de fiecare dată când se vorbeşte de el sau când găsesc flori ori candele aprinse la mormântul său.

Nu ştim ce ne va rezerva soarta fiecăruia dintre noi şi cu atât mai puţin nu ştim cum vor fi ultimele clipe din viaţă, dar cred că, dincolo de dorinţa de a trăi o viaţă decentă şi liniştită, avem datoria de a lasa în urma noastră amintirea unor oameni buni. 

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe Dragoş şi Robert!

Părinţi şi copii

Deşi, de multe ori, copilăria ne pare ca fiind o altă lume, se spune că noi rămânem copii în ochii părinţilor. Dacă astăzi suntem ceea ce am ajuns să fim sau ne aflăm în drum spre ceea ce vrem să fim, cea mai importantă contribuţie o au oamenii care, pe lângă faptul ca ne-au dat viaţă, ne spun zi de zi să luptăm pentru ceea ce trebuie să facem bine.

Poate că nu realizăm uneori, dar toate sacrificiile lor şi discuţiile pe care le avem cu părinţii noştri sunt din simplul motiv că un copil reprezintă speranţa pentru o viaţă mai bună şi pentru a continua ceea ce trebuie dus înainte.

Desigur, niciunuia dintre noi nu i-au plăcut momentele când a fost certat sau când a fost oprit să facă un lucru care i-ar fi plăcut, dar putem spune că ne-am fi dorit o libertate fără responsabilitate?

Nu spun lucrurile acestea din postura unui fel de fiu exemplar, dar scriu cu gândul că educaţia mea şi lucrurile în care cred au la bază sacrificiile părinţilor şi credinţa lor că pot să depăşesc obstacole care uneori par de nedepăşit.

Îmi spunea mama mea, care astăzi împlineşte 50 de ani, că după ce m-a născut, cineva din spital îi recomandase să mă lase acolo, deoarece aveam o dizabilitate medicală.

Nu ştiu dacă era doar o practică a regimului comunist sau a unor persoane discutabile, dar faptul că astăzi există părinţi care îşi abandonează copiii cu dizabilităţi medicale este un lucru care nu face cinste societăţii în care trăim.

Şansa mea a fost că m-am născut într-o familie cu doi părinţi responsabili şi decizia lor a fost clară, iar 4 ani mai târziu a apărut Dragoş în familia noastră.

Nu am prea multe amintiri din perioada aceea, însă mi-au rămas în minte clipele în care ascultam pe burta mamei mele bătăile inimii lui Dragoş.

Şi da, pentru părinţii mei, ca şi pentru ai multora, nu a fost uşor, dar au încercat să ne asigure ceea ce ei nu avuseră şi ne-au spus că trebuie să învăţăm, să fim cinstiţi şi să fim demni.

Despre sacrificiile lor sunt multe de spus, de la turele de zi şi de noapte şi până la momentele în care unul dintre ei era plecat cu mine la spital, iar celălalt trebuia să aibă grijă de Dragoş.

Cu bune şi rele, cu momentele frumoase şi altele mai grele, ştiam că îi aveam alături pe părinţii mei şi pe fratele meu, iar lucrul acesta era tot ceea ce conta.

Din păcate, decesul lui Dragoş, într-o seară de duminică, din urmă cu 4 ani şi jumătate, a fost un moment de încercare grea, ale cărui urme se simt în sufletele noastre şi în felul nostru de a fi.

Uneori, seara, înainte de somn, mă gândesc cum ar fi fost viaţa noastră dacă acum fratele meu trăia? Mă gândesc la toate lucrurile acestea cu speranţa că poate familia noastră se va reîntregi şi vom avea posibilitatea, fie măcar şi pentru o clipă, de a ne revedea.

Deşi mă tem că va veni o zi în care mă voi despărţii de părinţii mei, sper ca ei să aibă parte de o bătrâneţe decentă şi liniştită. Chiar dacă fratele meu nu mai este printre noi, simt ajutorul său de fiecare dată când am nevoie. Astfel, trag nădejde să pot duce cu bine datoria de fiu rămas în viaţă.

În final, închei cu un fragment dintr-o carte de poezii coreene:

“Pînă cînd părinţii tăi trăiesc

Să-ngrijeşti de ei cum se cuvine.

Cînd vor părăsi această lume,

Prea tărziu va fi să-ţi pară rău.

Doar o data-n viaţă ai prilejul

De părinţii tăi să te-ngrijeşti.”

Sigio, Cion Ciol, Poeţi clasici coreeni, Editura Tineretului, 1960, pagina 50 

Sursă foto

Suntem oamenii care ne-am fi dorit să fim?

Cu toţii ne amintim cum în copilărie şi mult timp după aceea eram întrebaţi ce vream să fim când vom ajunge mari. Probabil că atunci ne gândeam la viitoarea noastră profesiune, dar acum ne putem întreba dacă nu cumva întrebarea avea alt sens?

Odată cu trecerea timpului constatăm cum dorinţele din copilărie şi adolescenţă se schimbă, poate şi pentru că noi suntem într-un continuu proces de schimbare, în care soarta, hazardul şi motivaţiile personale îşi pun amprenta asupra opţiunilor de zi cu zi.

Ce mi-am dorit să fiu când eram copil? Cred că am vrut să fiu un om de care părinţii, bunicii şi ceilalţi oameni apropiati să fie mândri, deoarece, ca orice alt copil, reprezint suma tuturor speranţelor şi a aspiraţiilor pentru o lume mai bună.

Îmi pusesem în gând, marcat de experienţele medicale din spitale, să devin un medic care să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie şi care să nu condiţioneze pacienţilor săi practicarea meseriei.

Şi gândul acesta a fost o perioadă îndelungată de timp, iar "dovezi" în acest sens cred că au rămas scrisorile din corespondenţa cu Andreea. Poate că erau doar aspiraţiile unui liceean sau poate că m-am temut să nu greşesc, asemenea medicului care mi-a greşit operaţiile, dar, într-un fel sau altul, viaţa se pare ca a avut pentru mine un alt plan.

Aşa că am ales Ştiinţele Politice, un domeniu pe care deşi cei apropiaţi l-au privit cu reţinere, m-au sprijinit ştiind că este ceea ce voiam să fie. Cu toate că au fost destule momente de îndoială, cred că este cea mai bună opţiune pe care aş fi putut să o aleg.

Poate că nu voi reuşi niciodată să fac toate lucrurile bune pe care le poate face un medic, dar cumva cred că, indiferent de domeniul de activitate, dacă îţi practici munca cu seriozitate poţi să îţi aduci contribuţia la ceea ce se numeşte binele comun.

Nu ştiu dacă acum, cea de-a doua opţiune a mea, cea de student al Facultăţii de Drept, poate fi considerată ca fiind potrivită, dar poate că îmi voi da seama de acest lucru în timp.

Poate că în 2009 nu eram pregătit sufleteşte să reîncep un lucru pe care poate l-ar fi făcut fratele meu Dragoş, dar sper să finalizez cu bine aceste studii. Şi aşa, poate că, acolo Sus, cineva se va bucura ştiind că are un frate care încearcă să reziste şi să ducă înainte planurile pe care le-ar fi avut şi el.

Revenind la sensul întrebării, cred că ea nu se referea la opţiunea noastră profesională, ci mai degrabă la alegerile personale, de la cele mai mici gesturi şi până la cele mai importate decizii din vieţile noastre.

Probabil că răspunsurile cele mai bune şi le poate căuta fiecare dintre noi în inima sa, în gândurile, cuvintele şi faptele sale.

Sursă foto

Liniştea unei plimbări de sâmbătă dimineaţa

Nu ştiu dacă vieţile bunicilor noştri erau mai liniştite, însă zilele pe care noi le trăim sunt o agitaţie permanentă. Presaţi de timp şi de îndeplinirea obiectivelor, trăim rapid, iar la finalul unei zile, înainte să adormim, realizăm că a mai trecut încă o zi din cele ce ne-au mai rămas.

Unde vrem să ajungem cu acest stil de viaţă? E o întrebare pe care, preocupaţi cu grijile cotidiene, o uităm, iar când ne aducem aminte de ea încercăm să găsim un răspuns acceptabil. 

Deoarece e bine să ne reîntoarcem la bucuria lucrurilor simple, astăzi de dimineaţa, pentru că trebuia să caut o carte la magazinul Diverta, am preferat să îmi las maşina într-un loc aproape de centrul Craiovei. 

De la expoziţia cu flori din faţa Teatrului Naţional şi până la oamenii care îşi plimbau copiii şi nepoţii în English Park, oraşul parcă îşi regăseşte liniştea prin lucrurile simple pe care nu le putem observa în timpul zilelor în care credem că nu ne mai ajunge timpul. 

Poate că tocmai din această cauză ajungem să trăim viaţa privind mai mult la ceas şi mai puţin la ceea ce se întâmplă în jurul nostru sau la oamenii pe care îi vedem.

Paradoxal sau nu, tot astăzi de dimineaţă, cumpărarea unui ziar m-a adus într-o discuţie cu o bătrânică foarte spirituală, care şi-a făcut timp să îmi vorbească despre câteva lucruri pe care ea le consideră importante în viaţă. 

Mi-a spus că îmi zice lucrurile acestea deoarece crede că sunt un om bun. Nu ştiu dacă merit să mi se spună aşa ceva, însă cumva cred că cei dragi, care nu mai sunt printre noi, apar în vieţile noastre prin oamenii pe care îi întâlnim.

Sursă foto

Oameni mari şi gesturi mici

În cartea „Scrisori din Rusia”, contele de Custine spunea că uneori oamenii mari sunt incapabili să facă cele mai mici gesturi de umanitate. Pornind la acest lucru, care poate părea destul de banal, ne putem întreba ce anume ne opreşte să facem gesturi simple, ce nu necesită vreun sacrificiu uman deosebit?

Poate că uneori este vorba de orgoliu, poate că alteori ţine de indiferenţă sau poate că de cele mai multe ori este vorba de o stare de comoditate în comportamentul nostru. Ca să fiu mai clar, mă gândesc la un salut spus unor vecini sau colegi.

Apropo de lucrul acesta, la mine la ţară, oamenii continuă să îşi înveţe copiii să spună „Bună ziua!” celor pe care îi întâlnesc, fie că este vorba de cunoscuţi sau de persoane care doar vin în vizită la părinţii sau bunicii lor.

Veţi spune că există diferenţe între comunităţile de la sate şi cele din marile oraşe în care trăim, dar cred că respectul nu ţine cont de numărul de oameni care locuiesc într-un loc. Şi, desigur, îmi veţi spune că există o tendinţă de a generaliza, iar aici v-aş putea răspunde că, deşi risc să generalizez şi cumva să idealizez un spaţiu, mă refer la o chestiune care ţine de probabilitate. 

Cred că în mediul rural există o probabilitate mai mare ca gesturile simple să rămână o parte importantă a educaţiei primite acasă, iar în mediul urban tindem să avem un comportament în care punem accent mai mult pe o competiţie continuă, în care suntem animaţi de ideea de câştiguri, care, sperăm noi, ne vor aduce beneficiile materiale şi prestigiul la care aspirăm.

Poate că starea materială asigură o parte a stabilităţii noastre, dar cred că rămân destule lucruri pe care niciun venit nu le poate asigura. Nu cred că cineva îşi poate cumpăra un suflet bun sau o conştiinţă care să-l oprească să facă rău, cum nu cred că cineva poate cumpăra respectul sincer al semenilor săi.

Ştiu că trăim zile în care grijile cotidine ne afectează personal şi profesional destul de mult. Ştiu că o parte importantă dintre oameni îşi privesc viitorul neclar, iar alţii se îndoiesc de capacităţile şi şansele lor. Ştiu că sunt multe probleme în viaţa fiecăruia, unele vizibile, altele doar interioare, pe care considerăm mai bine să le păstrăm doar pentru noi.

Dar, până la urmă, ştiu că avem voinţa necesară să trecem peste încercările cotidiene şi putem să facem gesturi simple, care ne readuc aminte că suntem oameni mari, capabili de gesturi mici.

Sursă foto

Lucruri în care cred

Cred în binele pe care sunt capabili oamenii să îl facă. Cred că în clipele de disperare apar cele mai puternice speranţe. Cred că nu aş fi scris despre credinţele mele dacă viaţa pe care o trăiesc ar fi fost lipsită de suferinţele medicale şi fără frământările interioare.

Cred că experienţele povestite ale celor care au fost pe marginea prăpastiei pot fi utile acelora care n-au ajuns acolo, dar care astăzi se îndoiesc cu privire la prezent şi nu văd perspective bune pentru viitor.

Cred că, deşi merg rar la Biserică, pot să mă gândesc zi de zi la cei pe care nu îi mai avem lângă noi, dar cărora le-am păstrat amintirea vie în inimile noastre.

Cred că voi trăi până în ultimele clipe de viaţă cu regretul de nu putea fi schimbat ceva în acea zi de duminică.

Cred că deşi mă tem că într-o zi voi pierde alţi oameni dragi, de la fratele meu Dragoş am învăţatat, în cei aproape 19 ani de viaţă pe care i-a trăit, că viaţa are rost doar prin felul în care alegem să o trăim.

Cred că cea mai mare durere pentru un părinte este să-şi îngroape copilul, iar de aceea cred că, înainte să ne gândim doar la noi înşine, nu trebuie să uităm că acasă este cineva care aşteaptă să ne întoarcem cu bine.

Cred că trebuie să conştientizăm greşelile pe care le facem, pentru că regretele pot fi îndreptate prin sacrificii care ne pot da şansa unor nopţi liniştite.

Cred că nu este important tonul vocii, ci argumentele pe care le aducem.

Cred că oamenii trebuie priviţi aşa cum sunt, cu bune şi rele, şi nu în funcţie de criterii ce ţin de trăsăturile lor fizice, opţiuni lor politice sau religioase ori alte alegeri personale care nu îi afectează pe ceilalţi.

Cred că deşi se spune că în viaţă reuşita ţine doar de atingerea scopului, în cele din urmă, oamenii buni şi munca lor este apreciată şi recompensată.

Cred că deşi un barbat poate să iubească o singură femeie, acesta are datoria de a le respecta pe celelalte femei ca şi cum ar fi vorba de cea lângă care ştie ca va fi pentru tot restul zilelor sale. 

Cred că atunci când simt deznădejdea aproape sunt bucuros când cineva îmi aduce aminte ceea ce am spus mai demult.

Sursă foto

Despre oameni şi cărţi

Dacă viaţa este un şir de experienţe, mai mult sau mai puţin reuşite, peste care suntem nevoiţi să trecem, în drumul nostru învăţăm atât de la oamenii pe care îi întâlnim cât şi din cărţile pe care le citim.

Astfel, în urmă cu mulţi ani, cineva îmi vorbea că în viaţă întâlnim atât oamenii pe care i-am aşteptat, dar şi pe cei care nu ne-am fi dorit să-i fi cunoscut. Cu toate acestea, vine un moment în care ne despărţim şi de unii şi de ceilalţi, poate cu gândul că anumite regrete pot ajunge amintiri scrise în paginile unei cărţi.

Deşi am înţeles mai târziu rolul cărţilor, lecturile m-au ghidat acolo unde atât timpul cât şi alţi oameni nu putut face acest lucru. Prin intermediul cărţilor am idealizat perioada interbelică, cu tot farmecul şi frământările ei.

Prin intermediul lor mi-am descoperit pasiuni noi, am zâmbit, am visat şi mi-am dat seama că despărţitea de o carte poate fi asemenea despărţirii de un om care în anumite momente a fost o parte a vieţii mele.

Tot cărţile m-au făcut să realizez cât de mare este predispoziţia de a judeca oamenii în funcţie de criterii care dau avantajul unora în detrimentul multora. Ca şi un om, o carte prafuită riscă să se piardă într-un raft de bibliotecă, până când cineva are curajul să o scuture de praf, să treacă peste calitatea paginilor îngălbenite de trecerea timpului şi să se gândească că citeşte cartea cu cea mai frumoasă poveste despre viaţă.

Cu toate că nu pot să vorbesc de o carte favorită, la fel cum nu cred că se poate face un clasament al oamenilor pe care i-am întâlnit, cred că fiecare om în parte a contat, iar fiecare carte a avut rolul său, şi de aceea ştiu că tot ceea ce sunt este datorită a tot ceea ce am trăit şi am citit.

Poate că în anumite momente este de preferat să citim în liniştea singurătăţii, dar nu cred că rolul lecturilor este de a ne izola în locurile în care ne simţim în siguranţă, ci pentru a trăi momente de bucurie şi de tristeţe alături de cei asemenea nouă, alături de oamenii de care ştim că mai devreme sau mai târziu ne vom despărţi.

Cred că înţeleg de ce, la finalul vieţii, sunt oameni care spun că printre cele mai mari regrete vor fi fost şi cărţile pe care nu au apucat să le mai citească. Poate aceste cărţi sunt chiar oamenii pe care nu îi vom mai revedea.

Reîntoarcere în timp

Dacă e ceva care ne dorim cu ardoare după experienţele personale care ne-au marcat, acel lucru este ca alte persoane să nu mai fie încercate de durerea pe care noi o cunoaştem atât de bine, fiind sentimentul de regret cu care adormim noaptea şi motivul pentu care ne trezim dimineaţa cu privire către poza unui om drag pe care nu-l mai avem printre noi.

Cu toate că de peste 4 ani încerc să-mi concentrez atenţia spre precupări noi, iar în toată această perioadă de timp am avut şansa de a cunoaşte oameni pe care i-am simţit aproape prin cuvintele şi faptele lor, de fiecare dată când văd o ştire despre un tânăr care a decedat într-un accident de motocicletă retrăiesc sentimentele din trecut.

Astfel, în această dimineaţă am citit în Gazeta de Sud despre accidentul unui tânăr de 19 ani, care a decedat pe o motocicletă în ziua de duminică. Spre deosebire de alte accidente, este vorba de un baiat pe care îl ştiam din vedere, iar trecerea pe lângă casa lui, în faţa căreia este afişată poza sa pe motocicletă, îmi transmite nelinişitea pe care am început să o accept ca o parte a trăirilor mele.

Probabil că deja sunt oameni care întreabă de ce familia acelui baiat i-a cumpărat o motocicletă sau poate alţii deja se grăbesc să-i stigmatizeze memoria, pentru că despre motociclişti se spun destule lucruri, dar când ai pe cineva drag care a murit într-un asemenea eveniment, cu greu îţi stăpâneşti trăirile faţă de cinismul celor care nu pot să înţeleagă durerea unor oameni care vor fi mereu măcinaţi de întrebări şi regrete.

Poate ceea ce este şi mai tulburător, în asemenea momente, e că astfel de evenimente se repetă la nesfârşit, iar acest lucru te duce cu gândul că nu poţi face nimic pentru ca ele să fie evitate. Amăgirea acestui sentiment e dureroasă, dar pe de altă parte cred că atunci când plecăm de acasă, deşi se poate întâmpla să greşim în trafic, trebuie să evităm tot ceea ce poate fi evitat, iar astfel să ne putem reîntoarce la cei ce ne aşteaptă.

Dacă despre timp se spune că rezolvă multe, acceptarea trecerii timpului poate fi o provocare pe care trebuie să o trecem cu gândul la memoria şi aspiraţiile celor care mai trăiesc doar prin cuvintele noastre.

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toţi cei care au murit la tinereţe şi să le dea speranţe famiilor care sunt măcinate de durere, întrebări şi regrete. 

Sursă foto

Temeri şi regrete

Deşi temerile ne pot ajuta, fiind parte a instinctului nostru de conservare, acestea sunt, în cele din urmă, şi principalele motive pentru regrete. Fiindcă este vorba de temeri, trebuie să recunosc că în 2009, atunci când m-am hotărât să îmi public opiniile pe acest blog, o mare parte din reţineri au fost cele cu privire la modul în care m-aş putea raporta la ceea ce am scris sau la felul în care vor fi interpretate gândurile, trăirile şi credinţele mele.

În general, poate şi din cauza experineţelor medicale, care m-au făcut să fiu mai atent la fiecare pas făcut, cred că am fost un om cu destule temeri. Probabil că unele dintre ele încă există în subconştient, iar altele au apărut după experienţe mai dure.

Cu toate acestea, cred că dacă am învăţat ceva din  experienţele personale şi din vieţile altor oameni este că trebuie să lupţi împotriva temerilor tale, astfel încât regretele să fie mai puţine.

De câte ori mă gândesc la temeri şi la depăşirea lor îmi aduc aminte de perioada de recuperare de după o interventie chirurgicală mai complexă. Atunci, la 13-14 ani, reînvăţam să merg pe propriile picioare. Încă îmi amintesc teama cu care am făcut primii paşi, momentele în care am căzut, durerea şi lacrimile, dar mai ales oamenii pe care i-am avut alături atunci când m-am ridicat.

Este un sentiment ciudat, acela pe care îl trăieşti de fiecare dată când îţi dai seama că anumite lucruri, care acum sunt simple, au fost cândva atât de importante, încât erau principalele motive de temeri şi regrete.

Mai târziu aveam să mă confrunt cu temerile legate de accidentele rutiere, o teamă care m-a făcut să înţeleg că nu trebuie să greşesc faţă de ceilalţi oameni şi să nu aduc durerea altor familii, aşa cum s-a întâmplat cu familia noastră după accidentul în urma căruia a decedat Dragoş.

De aceea, cred că indiferent de motivele temerilor noastre, amânarea sau fuga nu pot fi soluţii care să ne ajute să avem nopţi liniştite. Cu toate forţele noastre şi gândurile bune ale celor ce ne sunt aproape trebuie să ne înfruntăm temerile, iar dacă finalul vieţii poate fi oricând, atunci să ştim că nu vom pleca din lumea aceasta cu regretul de a nu fi încercat să depăşim temerile care ne-au oprit să facem binele de care suntem capabili. 

Sursă foto

Un om norocos

Deşi Ion Luca Caragiale spunea despre noroc că este prea puţin, iar lumea este prea multă, cred că raportarea norocului la oameni este un punct de reflecţie destul de important. Cum ne măsurăm norocul în viaţă? Printr-un bilet la loto? Sau prin reuşita de la un examen? Poate că şi acestea sunt ipoteze, dar, de curând, mi-a fost dat să aud una dintre cele mai frumoase declaraţii despre noroc, venite din partea unui om care avusese o dezamăgire în acel moment. Spunea acea persoană că singurul moment de noroc din viaţa ei a fost clipa în care şi-a întâlnit soţul.

Poate că nu sunt cel mai indicat om pentru a scrie despre cele mai nobile sentimente pe care le pot avea oamenii, dar mărturisesc că auzul unor asemenea cuvinte m-au determinat să cred că norocul nu constă în lucrurile materiale, ci în oamenii pe care îi întâlnim, care ne devin prieteni sau faţă de care legăm sentimente deosebite.

Astfel, am început să mă gândesc la toate persoanele deosebite pe care am avut posibilitatea să le întâlesc, să le cunosc, iar unele dintre ele au ajuns să fie oamenii pe care ştiu că mă pot baza.

Cred că, aşa cum îmi spusese un om pe care îl apreciez într-un mod aparte, în viaţă există o lege a compensaţiei, iar dacă lipsa unui frate nu poate fi înlocuită de altcineva, atunci apariţia unor oameni deosebiţi poate face ca viaţă să fie mai suportabilă, iar uneori să aibă momentele ei de linişte sufletească şi frumuseţe.

De aceea, cred că sunt un om norocos, pentru că am avut posibilitatea să cunosc oameni buni, inteligenţi, dispuşi la dialog, sinceri în credinţele lor şi pasionaţi de munca pe care o fac zi de zi.

Simplul gând, că aceşti oameni există, transmite un sentiment de încredere cu privire la viitorul ţării în care trăim şi al lumii în care convieţuim.

Închei cu nădejdea că tot mai mulţi oameni vor realiza cât de norocoşi  sunt când au alături de ei alţi oameni asemenea lor, care le împărtăşesc aspiraţiile şi speranţele pentru o viaţă mai bună.

Sursă foto

Acceptarea propriilor dizabilităţi

Pe lângă problemele pe care le întâmpină în societate, o chestiune deosebit de importantă a persoanelor cu dizabilităţi o reprezintă atitudinea faţă de propriile suferinţe. Astfel, dacă tendinţa oamenilor, fie că o recunoaştem sau nu, este de a eticheta şi a pune bariere între cei asemenea lor şi cei pe care destinul sau accidentele nefericite i-au făcut să fie diferiţi, atunci o persoană cu dizabilităţi, care se izolează de ceilalţi, este un om care pierde şansa de a-şi pune aptitudinile în beneficiul comunităţii.

Fără să ţin o lecţie de morală, despre cum ar trebui societatea să se comporte faţă de persoanele cu dizabilităţi sau cum ar trebui persoanele aflate în suferinţă să se comporte faţă de societate, îmi permit, în cel mai bun caz, să mă dau drept exemplu asupra celor scrise.

Faptul că m-am născut cu o scurtare la membrul inferior stâng şi fără un peroneu la glezna aceluiaşi picior a fost şi rămâne o problemă pe care, cel mai probabil, o voi duce până în ultima clipă a vieţii.

Şi da, în toată copilăria şi perioada adolescenţei am sperat că într-o zi, după toate suferinţele cauzate de intervenţiile chirurgicale, voi putea să las în urmă durerile şi pantofii ortopedici.

Cu toate acestea, acum, la 27 de ani, port aceeaşi pantofi ortopedici pe care nu i-am suportat când eram copil, iar în urma unor interventii chirurgicale greşite m-am ales cu blocarea genunchelui stâng. Probabil că lucrurile devin şi mai dureroare atunci când speri să ţi se rezolve o problemă medicală, iar în schimb ajungi să ai parte de altele şi mai grave. 

Nu are sens să fiu ipocrit, de aceea prefer să spun, legat de etichetări şi generalizări, că am reţineri majore faţă de medici şi faţă de tot ceea ce se întâmplă în spitale. Poate că greşesc, dar e greu de acceptat că cei care sunt vinovaţi de culpe medicale continuă să îşi desfăşoare activitatea având alte greşeli faţă de alţi oameni, care atunci când devin pacienţii lor îşi pun toată încrederea în cei care îi pot salva de la suferinţă.

Despre dizabilităţile mele pot spune că de multe ori au reprezentat un motiv pentru care am preferat o atitudine mai retrasă, care mi-a oferit o zonă mai sigură de manifestare.

Dacă în cazul meu este vorba de probleme medicale vizibile, mă gândesc la situaţia celor care au probleme medicale care nu sunt vizibile, dar au suferinţe mai mari şi poate mai greu de înţeles. Desigur, când eşti în situaţia de a avea probleme medicale care se văd, încerci să eviţi cât mai mult răspunsurile la întrebările celor din jur, deoarece nu sunt cele mai plăcute discuţii, iar ultimul lucru de care ai nevoie este să auzi pe cineva care caută să te compatimească.

Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea fără aceste probleme medicale, pe care sper să le pot duce cu demnitate până la sfârşitul zilelor. Pentru că nu are sens să vorbesc despre ceea ce ar fi fost, pot în schimb să spun despre ceea ce este.

Nu ştiu dacă, aşa cum spunea Petre Ţuţea, că “suferinţa este calea spre mântuire”, poate fi un adevăr pentru toţi cei aflaţi într-o continuă durere. Poate că suferinţa fizică şi psihică te poate face să vezi lucrurile din perspective diferite. Dar, de aici încolo, alegerile unui om în suferinţă, ca şi ale unui om pe care soarta l-a ferit de dureri, sunt cele care contează, în cele din urmă, în opţiunile noastre către tot ceea ce putem face bine sau rău.

Ştiu că sunt un om care a făcut destule greşeli şi a cărui atitudine nu a fost, de cele mai multe ori, cea mai bună faţă de propriile probleme. Şi eu am considerat mult timp că este mai bine să nu cauţi să îi faci pe ceilalţi să înţeleagă, că este mai bine să fii egoist şi să te retragi în spaţiul tău, acolo unde eşti la adăpost de tot ceea ce vrei să eviţi.

Şi poate că da, şi acum sunt momente în care vreau să am momente de siguranţă, dar cred că pot să îmi doresc altceva decât dorinţa de a sta într-un loc ferit de prejudecăţi sau generalizări.

Nu ştiu dacă voi reuşi pe viitor să fac tot ceea ce ar trebui să fie, dar ştiu că dacă nu voi încerca, mă voi confrunta cu regretul de a nu fi încercat. Iar dacă eu nu voi reuşi, atunci ştiu că sunt alţi oameni cu dizabilităţi care încearcă, zi de zi, să aibă o atitudine corectă faţă de suferinţele lor, iar prin munca lor ridică barierile de prejudecăţi pe care le punem între noi şi ceilalţi.

Sursă foto

Cel mai important cuvânt

Întrebat fiind, la lansarea cărţii “Între acte”, care a fost cuvântul pe care l-a folosit cel mai mult în viaţa sa, Radu Beligan a răspuns că mereu a fost vorba de mulţumesc. Deşi trăim într-o societate în care ne consumăm rapid străile emoţionale şi cuvintele, a-i spune unui prieten, coleg sau doamnei de la magazin că îi mulţumeşti reprezintă acel moment în care avem posibilitatea să ne arătăm recunoştinţa celor care printr-un comportament decent încearcă să facă viaţa mai suportabilă semenilor.

Deşi ni se spune că trăim într-o societate care duce lipsă de oameni buni, integri şi fideli, zi de zi, clipă de clipă, avem posibilitatea de a cunoaşte destui oameni ce pot contrazice o parte din percepţiile fataliste ale celor mai negativişti dintre noi.

Ştiu că sunt destui cei cărora avem posiblitatea să le mulţumim, iar dacă nu îi vedem că apar prea des în media sau dacă nu îi avem lângă noi, poate ar trebui să ne întrebăm de ce alegem să urmărim ceea ce nu ne place la televizior şi de ce alegem să avem lângă noi oameni în care nu credem?

Poate că alegem să facem toate aceste lucruri pentru că aşa ne este mai simplu, iar dacă comoditatea opţiunilor nu este răspunsul pe care îl căutăm, atunci există posibilitatea de a ne înţelege acţiunile şi de a analiza consecinţele lor.

Cu toate că mulţumirile nu pot plăti ratele la o bancă sau facturile lunare, ele pot acoperi acel gol din interiorul sufletului fiecărui om care a înţeles că acel principiu spus de Machiavelli, conform căruia “scopul scuză mijloacele”, are validitate doar dacă este vorba de o cauză bună.

P.S.: Săptămâna trecută mi s-a spus că cei care scriu, nu o fac pentru ei, ci pentru ceilalţi. Nu ştiu dacă aşteptările celor ce citesc acest blog sunt pe măsura celor scrise, dar ţin să vă mulţumesc pentru atenţie şi încurajările de a continua. 

Sursă foto

Refugiul în pasiuni

Nu ştiu dacă exteriorizarea unor stări de spirit poate fi privită ca o slăbiciune sau ca vreun act de curaj, dar poate că în cele din urmă este vorba de o opinie subiectivă, cu bune şi rele, care poate fi apreciată  sau criticată de cei ce aleg să citească acele cuvinte.

Astfel, încep prin a vă întreba ce ne facem atunci când suntem marcaţi de un eveniment personal? Care ne este refugiul? În cazul meu, o parte importantă a refugiului s-a numit pasiunea către lumea politicului, o lume destul de blamată de societate, dar care îi reprezintă atât pe cei ce aleg să se implice cât şi pe cei care preferă să fie indiferenţi.

Într-un timp, o veche prietenă aproape îmi interzisese să purtăm discuţii cu subiecte politice în zilele de la finalul unei săptămâni. Deşi la început reacţiile mele n-au fost tocmai cele de aprobare, din preţuire pentru

acel om am început să fiu mai rezervat cu privire la cererea ei.

Desigur că este de preferat să fim preocupaţi de ceea ce facem şi să depunem toată pasiunea în ceea ce credem, însă, din când în când, probabil sunt necesare momentele de deconectare de la viaţa cotidiană.

În acest fel avem timp să ne gândim la noi înşine, la cei din jurul nostru şi la ceea ce ni se întâmplă. Avem timp să ne revedem prietenii la o cafea, să citim o carte interesantă, să ne amintim cine suntem şi să înţelegem că viaţa are destul de multe lucruri pe care atunci când le minimalizăm, de fapt înţelegem că sunt o parte importantă a zilelor care ne-au fost date să le trăim.

Poate că la finalul vieţii se vorbeşte despre cariera unui om, despre ceea ce a strâns din punct de vedere material, însă din experienţele persoanale am văzut că oamenii îşi amintesc de prietenia şi devotamentul celor ce nu mai sunt printre noi.

Ce altă amintire poate fi mai frumoasă decât aceasta? Să  îţi trăieşti viaţa cu gândul că poate într-o zi cineva o să îşi aducă aminte de tine, iar astfel memoria ta o să rămână vie în inimile celor rămaşi în viaţă.

Şi poate că da, poate că nu este încă timpul pierdut să recuperăm momentele potrivite, să îi revedem pe cei pe care nu i-am mai văzut şi să facem un lucru bun, care, oricât de neînsemnat ar fi, poate fi motivul unei nopţi liniştite.

Sursă foto

Despre lupta interioară şi alegerile noastre

Cred că în urma cu 2 ani am văzut primele clipuri cu Nick Vujici, omul care, deşi nu are mâini şi picioare, vorbeşte lumii despre lucrurile cu adevărat importante în viaţă. Cu toate că fiecare dintre noi are experienteţele sale, mai mult sau mai puţin fericite, cuvântările acestui om impresionează prin mesajele motivaţionale pe care le transmite.

Poate că există destule citate motivaţionale pe site-urile de socializare, pe care le postăm din când în când pe conturile noastre de Facebook, dar oare câţi dintre noi chiar credem în ceea ce postăm?

Şi da, este vorba de o lupta cu noi înşine, cu temerile şi îndoilele noastre, cu incertitudinea şi dezamăgirea care ne pândeşte la tot pasul. Este o luptă pe care oameni precum Nick Vujici ne îndeamă s-o purtăm zi de zi, deoarece ea nu poate fi evitată.

Cred, cu riscul de a repeta, că dacă fiecare om are propriul său destin, atunci trebuie să şi-l asume şi să facă în aşa fel încât să spună că a încercat să îşi depăşească problemele şi a trecut peste obstacolele care au apărut inevitabil.

Ştiu că sunt momente în care, asemenea unor călători, rătăcim în drumul nostru către ceea ce trebuie să fie locul de destinaţie. Asemenea momente sunt cele în care nu ştim ce să alegem, nu ştim de ce fel de oameni să fim înconjuraţi şi în care nu ştim dacă avem sau nu destule motive încât să regretăm opţiunile noastre.

Poate că mereu va exista riscul de a pierde, dar nu totul în viaţă se rezumă doar la termenii de ”câştig” şi “pierdere”, deoarece mai importantă este atitudinea noastră, pe care o avem în momentele de fericire sau în cele de suferinţă.

Poate că da, poate că sunt un idealist, însă idealurile şi optimismul care a rezultat din momentele de disperare sunt motivele care mă fac să spun ceea ce simt, să scriu ceea ce cred şi mai ales să cred în ceea ce scriu.

Recunosc că lupta cu limitele şi barierile pe care mi le-am impus singur, destul de mult timp, nu este una finalizată, dar încerc să urmez recomandările celor care mi-au spus că izolarea şi introvertirea nu sunt soluţii care mă pot ajuta pe mine şi cu atât mai puţin pe ceilalţi.

Ştiu că pierderea unui om drag, decepţiile personale sau cele profesionale nu pot fi înlocuite de cuvintele scrise într-o postare de pe un blog personal, dar sper că cei care citesc aceste rânduri să creadă în propriile lor capacităţi de a face bine, chiar şi atunci când există destui oameni dispuşi să le facă rău.

Deşi cred în Dumnezeu, mă tem că nu sunt suficient de credincios încât să fiu sigur de ceea ce va urma după moarte. În cel mai bun caz, sper că dacă va exista ceva, atunci acela să fie locul în care i-aş putea revedea pe cei dragi.

Nu spun că a face bine în viaţa aceasta va însemna un loc în Rai, dar cred în ceea ce poate fi numită o lege a compensaţiei, prin care, mai devreme sau mai târziu, avem parte de binele şi răul pe care l-am făcut.

Nu în ultimul rând, cred că dacă viaţa este departe de a fi perfectă, atunci o putem face mai suportabilă printr-o atitudine pozitivă, de care dau dovadă oamenii care au înţeles că optimismul este singurul lucru cert în viaţă. 

Sursă foto

Despre lucrurile cu adevărat importante în viaţă

Întrebaţi care ar fi cele mai frumoase sentimente, probabil că oamenii ar vorbi despre iubire ca fiind principala resursă pentru fericire. Fie că este vorba de iubirea faţă de părinţi, faţă de fraţi şi surori, faţă de femeia aleasă sau faţă de prieteni, nobleţea acestui sentiment aduce însă şi suferinţa atunci când oamenii care ne sunt dragi încep să plece din vieţile noastre.

Rămaşi singuri, unii dintre noi ajungem să ne refugiem în pasiunile noastre, pe care încercăm să le înlocuim cu iubirea faţă de o persoană dragă. De curând, un om deosebit mi-a spus că ea crede că şi cei care şi-au concentrat vieţile pe cariere au iubit cândva, când poate au dezamăgit sau au fost dezamăgiţi.

Poate că succesul profesional are rostul lui, însă îmi aduc aminte cuvintele unei diplomate de carieră, cea care spunea că diplomele de pe pereţi nu pot înlocui iubirea unui soţ, a copiilor şi nepoţilor.

Acelaşi lucru îl spunea şi Ştefan Iordache, în cartea de memorii „Regele scamator”, când a fost  întrebat de regretele vieţii sale, el a vorbit de lipsa copiilor, atât de necesari într-un cămin.

Nefiind încă în situația de a înţelege pe propria piele ce înseamnă să ai o familie, pot spune însă că înţeleg de la părinţii mei ce înseamnă să îţi pierzi un fiu. Oamenii care şi-au văzut copiii îngropaţi înaintea lor au în suflet şi în priviri ceva aparte, care exprimă atât durere, disperare, dar şi blândeţe faţă de copiii altor părinţi pe care soarta i-a fericit să-i aibă aproape. 

Dacă în viaţa ar trebui să respectăm proverbul care spune că datoria unui om este să sădească un pom, să construiască o casă şi să aibă o familie, oare câţi dintre noi vom putea spune, la finalul vieţii, că ne-am achitat datoria faţă de pământul pe care-l vieţuim?

Sursă foto: garbo.ro

Timpul potrivit

Poate că deseori ne întrebăm care ar fi fost timpul potrivit în care să fi trait? Care ar fi fost alegerile cele mai potrivite din viaţa noastră sau care sunt oamenii cei mai potriviţi pe care trebuie să-i avem lângă noi?

Deşi întrebările sunt destule, iar răspunsurile acoperă prea puţin din nelămuririle noastre, rămâne cert că timpul potrivit, pentru fiecare dintre noi, este cel pe care îl trăim. Astfel, suntem în măsură să alegem cele mai bune opţiuni şi să fim aproape de cei de care ştim că nu vom separa uşor.

Nu ştiu dacă voi fi făcut cele mai potrivite alegeri pentru timpul pe care îl trăiesc, însă consider că este o datorie să nu risipesc şansa la viaţa de care beneficiez. Poate că, până la urmă, cel mai mare coşmar nu este temerea gândului că viaţa are sfârşit, cât ideea că ar putea fi o viaţă cu multe alegeri nepotrivite.

Astăzi, privind în urmă, încerc să rememorez momentele cele mai de cumpănă din timpul pe care l-am trăit. Fie că este vorba de clipele petrecute în spitale, fie că este vorba de accidentul fratelui meu, fie că este vorba de diverse experienţe nereuşite, toate acestea par să fi fost dintr-un timp atât de îndepărtat, dar mereu atât de aproape.

Poate că, aşa cum spunea Octavian Paler, omul nu este niciodată liber, deoarece este legat de memorie, iar amintirile sale îi sunt uneori motiv de bucurie sau de tristeţe. Dar ce am fi noi fără amintiri? Am vrea o libertate fără de memorie?

Nu ştiu dacă voi ajunge la momentul în care să pot aşterne pe hârtie ceea ce trebuie să fie însemnările mele din timpul pe care îl trăiesc, dar ştiu că cititul şi scrisul mi-au fost cele mai la îndemană mijloace prin care am încercat să-mi transmit trăirile.

Paradoxal este că, iniţial, am fost destul de reticient cu privire la ideea de a avea un blog, dar mi-am dat seama, după un timp, că a fost o alegere potrivită. Dacă se spune că atunci când cunoştem oameni noi ajungem să ne cunoaştem şi mai mult pe noi însine, atunci scrisul mi-a oferit posibilitatea de a cunoaşte mulţi oameni potriviţi.

Mărturisesc că este un sentiment deosebit acela pe care îl trăieşti atunci când oameni care te-au cunoscut sau care nu te cunosc îţi transmit că trebuie să continui.

Nu ştiu cât de mult mă pricep să mulţumesc, însă dacă cineva se regăseşte în ceea ce scriu, atunci pot spune că postările sunt cea mai directă formă de a mulţumi celor care cred în puterea cuvintelor.

17 Mai

17 mai 2009. Ziua în care viaţa fratelui meu Dragoş se sfârşea la aproape 19 ani. O zi de duminică, cu mult soare, o zi de primavară. Deşi sunt 4 ani de zile de la momentul accidentului, modul în care percep această perioadă de timp îmi este uneori de neînţeles. Pe de o parte simt că parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, iar pe de alta parte parcă tot ceea ce s-a întâmplat, până în acea zi, este parte dintr-o altă viaţă. 

Nu ştiu cât de credincios pot să mă consider, însă trag nădejde că singura speranţă de a-mi revedea fratele este în ceea ce e scris in Biblie legat de reînvierea celor ce nu mai sunt în viaţă. 

Pănă atunci trebuie continuată lupta, pentru că altfel nu-i pot spune, din justiţie, pentru ca cei care se fac vinovaţi de producerea accidentelor rutiere să realizeze urmările faptelor şi să nu mai reprezinte exemple negative pentru alţi participanţi la trafic.

Faptul că zilnic apar cazuri asemănătoare cu cel în care a decedat fratele meu mă face să realizez că în trafic se duce un conflict permanent între conducătorii de autovechicule şi motociclişti, în care riscul de deces este dublu pentru cei din urmă.

E vorba de oameni, de familii, de lacrimi, de regrete, de lipsa unui sistem de justiţie eficient, de o infrastructură slabă şi, în cele din urmă, este vorba de o societate în care se acceptă tacit orice nedreptate cu gândul că aşa a vrut Dumnezeu. 

Fără să intru în polemici legat de ceea ce ar fi vrut divinitatea, nu am cum să accept ideea că ne putem declina responsabilitatea atunci când greşim. Nu mai reţin numele autorului, însă cuvintele sale spuneau că cel mai mare cadou pe care oamenii îl primesc de la Dumnezeu este libertatea de a alege între fapte bune şi rele.

Deşi trecerea timpul se spune că vindecă rănile din suflet, mărturisesc că încă îmi mai tresare inima când aud sirenele de la SMURD, că încă tresar când aud zgomotul produs de motociclete şi continui să port la mână ceasul pe care îl avea fratele meu în ultimele sale clipe de viaţă.

Nu ştiu cum par aceste lucruri din exterior, dar cred că nu aş putea să explic şi nici nu ar fi cazul să cer cuiva să înţeleagă ceea ce nu poate fi înţeles. 

Îmi aduc aminte cuvintele spuse de un profesor în facultate, precum că “viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere”, cuvinte la care m-am gândit în noaptea ce-a urmat accidentului. A fost o noapte din care îmi amintesc de lumânările pe care le aprindeam încontinuu, de paşii pe care îi făceam până la poarta şi înapoi, de o aşteptare de la care nu mai ştiam ce va urma. Privind în urma realizez prin ceea ce am fost nevoit să trec alături de părinţii mei. A fost greu... 

Nu ştiu ce va întâmpla astăzi, în recursul de la Curtea de Apel din Craiova, ziua aleasă pentru termenul de judecată fiind ziua în care în urmă cu 4 ani a avut loc accidentul.

Poate fi o zi a dreptăţii sau poate fi o zi a dezamăgirilor, însă nu poate fi o zi a renunţării la ceea ce este drept şi care, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla. 

Dumenzeu să-i odihnească în pace pe Dragoş şi Robert, iar pe noi, cei rămaşi în viaţă, sper să ne ajute să alegem ceea ce este bine de urmat. 

Despre un om rar

Deşi în viaţă sunt destule momente de rătăcire şi clipe de deznădejde, avem uneori sanşa de a cunoaşte oameni rari, pentru care credinţa şi demnitatea nu sunt doar vorbe spuse de dragul celor ce vor să le asculte. Un astfel de om am avut şansa să-l cunosc, în urmă cu doi ani. M-a impresionat prin credinţa ei sinceră în Dumnezeu şi bunătatea de care a dat dovadă, de fiecare dată când discutam, cu toate că fusese un om încercat de viaţă.

Mi-a vorbit cu pasiune de profesia ei, aceea de educator, pentru care a depus multă pasiune. Dacă suferinţa lasă urme adânci pe chipurile celor încercaţi, ea îşi găsea puterea să zâmbească şi spera în credinţa ei neatinsă de boală. Pentru că uneori sunt oameni care clachează în faţa suferinţei, ea nu a căutat compasiunea celorlalţi, ci a preferat să-şi ducă cu demnitate greutăţile, până în ultimele clipe de viaţă.

Ieri, atunci când Irina m-a anunţat că prietena noastră Geanina a plecat într-un loc mai liniştit, mărturisesc că am rememorat discuţiile pe care le-am avut cu ea, iar dacă acum scriu nu este pentru că pot descrie cel mai bine viaţa prietenei noastre, ci pentru că ea m-a încurajat să folosesc scrisul ca pe o formă de a-mi exprima trăirile. Sper că cele spuse de Nae Ionescu, precum că suferinţa este calea spre mântuire, să se adeverească pentru prietena noastră Geanina. 

  

Voi păstra amintirea om bun, credincios şi demn, ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că am avut privilegiul de a cunoaşte un om rar. Dumnezeu să o odihnească în pace.