Poate că vârsta
nu reprezintă un argument, însă existenţa unor oameni care îşi povestesc
vieţile cu decenţă în cuvinte reprezintă o şansă rară, în vremuri în care deşi
nu ducem lipsă de informaţii, suntem tentaţi să privim evenimentele istorice ca
fiind perioade mult prea îndepărtate de noi.
Astfel, se face
că viaţa, aşa surprinzătoare cum este, ne dă uneori posibilitatea să înţelegem
că întâlnirea unor oameni noi este o formă de a înţelege şi de a ne cunoaşte mai mult pe noi
înşine.
Deşi fiecare dintre
noi este preocupat de grijile cotidiene, de plata facturilor şi îndeplinirea termenelor limită,
se întâmplă ca atunci când avem în faţa noastră un om trecut prin multe
încercări, venit parcă din alte timpuri, să ne oprim şi îi ascultăm povestea de
viaţă.
Aşa se face că
într-o bună zi l-am întâlnit pe bătrânul veteran de război. În vârstă de 94 de
ani, memoria sa dă rar semne de oboseală, iar când se întâmplă acest lucru cere
un răgaz pentru a-şi aduce aminte.
Îmi vorbeşte
despre grija sa faţă de România, despre dorinţa ca oamenii să lucreze împreună
pentru binele Ţării şi de faptul că toţi trebuie să muncească cu conştiinţa
lucrului bine făcut.
Este interesat de
problemele actuale şi priveşte cu încredere şi speranţă spre cei mai tineri,
care, spune el, vor reuşi să îşi aducă contribuţia necesară pentru soluţionarea dificultăţilor întâmpinate de oameni în
fiecare zi. În timp ce îl ascult rămân tăcut, iar tăcerea mea aprobatoare este
verificată, din când în când, de omul care a trecut prin ororile războiului.
Nu mă abţin şi îl
întreb de acea perioadă, iar el îmi povesteşte ceea ce prea puţin am apucat
să vorbesc cu bunicul meu, din partea mamei, şi el luptător sub drapelul Ţării.
Îmi spune de
perioada în care trupele armate române au recăpătat Basarabia, dar şi de
ordinul dat de a trece Nistrul. În timp ce îmi povesteşte misiunea sa,
rememorează din temerile şi cuvintele celor ce îşi lăsaseră acasă familiile.
Crede că îmi
spune acum, la 94 de ani, aceste lucruri doar pentru că a avut credinţă în
Dumnezeu şi pentru că a încercat să facă bine şi nu a căutat să facă rău semenilor săi.
Îl privesc tăcut,
fără să mai socotesc trecerea timpului. Îmi găsesc cu greu cuvintele, iar pentru
a mai destinde discuţia îmi povesteşte cum unul dintre comandanţi i-a spus că
negreşit îl va trimite “sub
ploaia de gloanţe de peste Nistru”.
Îmi spune de
momentul în care a trecut cu barca spre fronturile apărate de către armata
sovietică şi îşi aduce aminte că aceia care erau tentaţi să se retragă riscau
să fie executaţi pentru nesocotirea ordinelor.
În timp ce îşi
povesteşte trecutul, se uită cu grijă la legitimaţia de veteran de război, probabil cu gândul că a fost unul dintre miile de soldaţi români care au încercat să îşi
cinstească patria prin faptele lor.
În tot acest timp,
mă gândesc la tinereţea sa, petrecută în tranşee, şi la tinereţea
noastră, a celor care deşi întâmpinăm probleme, acestea nu se pot compara cu
cele înfruntate de bătrânul veteran de război şi de către camarazii săi.
