În
2016, potrivit datelor emise de barometroul Comisiei Europene, 70% dintre
românii au declarat că sunt optimiști față de viitorul Uniunii Europene, asta
deși în campaniile electorale din România au existat competitori politici care
au desconsiderat rolul Uniunii în societatea românească. Incapacitatea
partidelor politice de extremă de a convinge electoratul român a fost vizibilă
la alegerile parlamentare din 2016, atunci când nici un partid populist nu a
trecut de pragul electoral necesar pentru a accede în Parlamentul României.
În contextul Brexit și al discuțiilor despre
viitorul Uniunii, paradoxul face ca tocmai cetățenii unui stat din fostul
spațiu ex-comunist, încă deficitar la multe capitole ce țin de dezvoltare, să
aibă cea mai mare încredere în viitorul Uniunii.
Confruntată
cu probleme externe, dar și interne, Uniunea Europeană se află într-o perioadă
în care amânarea deciziilor înseamnă un risc mare de accentuare a neîncrederii
în dinamica construcției politice europene. În acest sens, problemele Greciei, zona
euro, gestionarea valurilor de migranți, influența tot mai mare a Rusiei în
vecinătatea apropiată și noul tip de lidership al Statelor Unite sunt subiectele
care țin agenda politică a decidenților europeni. Pe lângă cauzele externe, în
interiorul Uniunii statele se confruntă cu ascensiunea ideologiei de extremă
dreapta pe fondul stării de insecuritate tot mai mare cauzată de atentatele
care au zdruncinat unele dintre cele mai importante capitale ale Europei.
În
discursul susținut de către George C. Marshall, la Universitatea Harvard, din 5
iunie 1947, acesta a vorbit despre „refacerea încrederii europenilor în
viitorul economic al țărilor lor și al Europei ca întreg”. Astăzi, poate mai
mult decât oricând, revenim la discuțiile despre recâștigarea încrederii
europenilor în propria construcție politică.
Ce
fel de Europă vrem? Este una din cele mai utilizate întrebări în discuțiile
despre viitorul Uniunii. Cred că înainte să avem în vedere subiectele
economice, politice și cele de țin de legislație, în calitate de cetățeni
europeni avem datoria de a conștientiza că Uniunea Europeană are la bază o
cultură comună (filosofia greacă, dreptul roman și creștinismul).
Deși există o
perspectivă privind un viitor federalist, statele-națiuni nu pot fi privite ca
tinând de trecut, ci trebuie să fie pare a viitorului politic, în sensul de a
aduce plusvaloare proiectului Uniunii Europene. În același timp, apartenența la
o uniune politică, existența unei monede unice, nu este suficientă dacă tocmai
europenii nu conștientiează că aparțin unui spațiu multicultural compus dintr-o
diversitate religioasă, lingvistică și etnică.
Pentru
a putea transmite și credibiliza proiectul politic al Uniunii Europene, Europa
are nevoie de un lidership care să recâștige încrederea cetățenilor săi. Deși
populismul a pierdut marile bătălii în alegerile legislative din Olanda și în
cele prezidențiale din Franța, idologiile de extremă dreapta au suficiente
subiecte pentru a se putea repoziționa pe poziții.
În fața unor asemenea competitori, cetățenii
europeni trebuie să aibă încredere în liderii Uniunii, iar pentru a putea avea
încredere în ei, instituțiile europene trebuie să fie cât mai aproape de
oameni.
Dacă după cel de-Al Doilea Război
Mondial, liderii politici, precum Konrad Adenauer, au înțeles importanța unificării europene prin
depășirea naționalismului limitativ, în prezent, lidershipul european are datoria de
a reașeza Uniunea pe valorile ei de bază.
Cred că, în pofida tuturor
provocărilor care vor urma, Europa are capacitatea de a renaște și de a fi unul
dintre principalii decidenți politici globali.
