Viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere

Pe langă educaţia primită în familie şi la şcoală, un om are nevoie ca de apă de repere morale după care să se ghideze în viaţă. Fără aceste lucruri, el riscă să fie un veşnic rătăcitor, care nu ştie de unde vine şi unde trebuie să ajungă.

Se întamplă ca atunci când spunem că "trăim într-o societate fără repere" să trecem cu vederea tocmai ce este cel mai important. Căutam în spaţiul public ceea ce a fost mereu lângă noi, iar din păcate, uneori ne dăm seama prea târziu de acest lucru.

Într-o asemenea situaţie trebuie să recunosc că sunt şi eu. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că în cele din urmă cele mai mari bătălii în viata le dam chiar cu noi înşine.

Despre o astfel de luptă am onoarea să scriu, iar faptul că este vorba de bunicul meu, Neagoe Ion, îmi dă un sentiment nepreţuit de mândrie.

S-a născut într-o familie de ţărani simpli în satul Veleşti, Comuna Murgaşi din judeţul Dolj. N-a avut o viaţă uşoară, iar aceasta s-a complicat şi mai mult atunci când la vârsta de 14 ani i-a fost amputat piciorul stâng.

A fost un om puternic, iar după acest moment s-a gândit la ceea ce poate să facă el cel mai bine în viaţă. A învăţat să lucreze cu lemnul şi astfel s-a făcut dogar.

Toată viaţa lui a făcut şi reparat putini şi butoaie, iar pentru că era un om priceput şi-a câştigat respectul semnilor săi prin multă muncă şi seriozitate.

După ce s-a însurat cu bunica Anica au avut patru copii, tatăl meu fiind mezinul familiei. Le-a fost greu, însă şi-au educat copiii cu credinţa în Dumnezeu şi respect faţă de muncă.

Dacă mai era nevoie să fie puşi la încercare de viaţă, atunci când tatăl meu avea câteva săptămâni, casa le-a fost mistuită de flăcări. Chiar şi aşa, nu s-a resemnat nicio clipa şi ajutat de oamenii din sat şi-a construit o nouă casă.

Totuşi, cea mai mare lovitură pe care au primit-o bunicii mei a fost in 1990, deoarece fiul lor cel mare, unchiul meu Victor din Timişoara a decedat. La scurt timp, bunica mea s-a îmbolnăvit, fiind paralizată, iar trei ani mai târziu a decedat.

Au fost momente grele pentru bunicul meu şi familia noastră. Cu toate acestea, el a continuat să muncească, să fie demn şi desi avea destule motive să se plângă, nu s-a plâns nimănui.

Nu a aşteptat să fie ajutat, ştiind că trebuie să se ajute singur, şi de aceea mereu a căutat să fie pregătit pentru toate problemele care puteau să apară.

Ne spunea că în viaţă trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să treci peste toate problemele care apar. Să nu cedezi şi să mergi mai departe. Aşa a fost bunicul meu, un om care n-a cedat şi a mers mai departe.

A decedat în 2007, la vârsta de 85 de ani, iar oamenii care l-au cunoscut îşi aduc aminte de el cu respect, si asta nu este puţin lucru. A fost un om cu o poveste de viaţă care impresionează mult prin caracterul puternic de care a dat dovadă în toate momentele dificile prin care a fost nevoit să treacă.

Dacă viaţa a făcut ca pe lângă problemele mele medicale să fie şi decesul fratelui meu, Dragoş, atunci bunicul meu este un model de urmat. Reperele după care trebuie să ma ghidez în alegerile pe care le am de făcut în viaţă sunt chiar oamenii dragi pe care sper că-i voi reîntâlni într-o bună zi.

Atunci şi acum (2009-2011)

În urmă cu aproximativ doi ani, atunci cand m-am hotarât, în cele din urmă, să îmi fac publice opiniile prin intermediul prezentului blog, mi-am propus să scriu despre lucrurile în care cred.

Pentru că sunt un om interesat de evenimentele politice am ales să comentez diverse momente pe care le-am considerat importante, şi despre care am crezut că pot avea opinii cât mai argumentate.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că iniţial am avut destule reţineri cu privire la ideea de a avea un blog. Fiind vorba de o expunere a ideilor şi opiniilor pentru care militez, am luat în calcul modul în care mă voi raporta mai târziu la ceea ce am scris înainte.

Fie că ne place sau nu, odată cu trecerea timpului, a acumulării de noi cunoştinţe şi a experienţelor de viaţă prin care suntem nevoiţi să trecem ne apar noi perspective.

Cred că indiferent de modul de viaţă pe care şi-l alege fiecare dintre noi, nu putem fi mereu aceaşi oameni, iar lucrul acesta se poate observa cel mai bine la modul în care ne raportăm la diverse evenimente.

În toată această perioadă de timp, ştiu că au fost posturi mai mult sau mai puţin reuşite. Nu ştiu cât am reuşit, însă am încercat să păstrez un anumit raport de moderaţie în opinii şi judecăţi de măsură.

Nu îmi plac opiniile fără argumente din discursurile publice în care tonalitatea vorbelor încearcă să acopere lipsa de conţinut a faptelor. Sunt lucruri pe care le văd la tot pasul, şi dacă tot nu îmi plac, atunci un prim pas a fost să nu recurg la ele.

În final, ţin să le mulţumesc celor care m-au susţinut să trec peste reţinerile de a-mi expune ideile prin intermediul unui blog. Trag nădejde că pe viitor aşteptările celor care citesc ceea ce scriu să fie cât mai aproape de calitatea posturilor.

Îmi rămâne datoria de a crede în ceea ce trebuie să scriu.