miercuri, 17 octombrie 2018

Octombrie, 17


Despre bunicul meu, tataia Ion, am mai scris, dar cred că mereu rămân multe lucruri de spus. Soarta, viaţa a făcut ca să deschid ochii pe bunicul meu, un om rămas fără un picior, dar cu o mare voinţă. Cu timpul am înţeles că era mai mult decât atât, pentru că în pofida pierderilor suferite în decursul timpului, decesul fiului său cel mare şi moartea bunicii mele, era un om împăcat cu viaţa trăită. 

Deşi avem tendinţa de a ne căuta repere în societate, în persoanele publice, cred că putem să îi găsim pe cei care ne inspiră chiar lângă noi. Nu sunt persoane cunoscute, biografiile lor nu vor fi publicate în cărţi şi nici nu se vor face filme despre ei, dar sunt oamenii care au încercat să răzbată vremurilor şi ne-au lăsat în urmă o amintire peste care nu se aşterne uitarea.

Uneori mă gândesc la bunicul şi fratele meu, amândoi plecaţi într-o zi de 17, bunicul în octombrie, iar fratele, 3 ani mai târziu, în mai. Revin la amintirile din anii trecuţi, când bunicul meu îl învăţa pe Dragoş să altoiască pomii de la ţără sau când fratele meu, cu răbădarea şi priceperea pe care eu nu o aveam, îl tundea pe tataie Ion. Gândindu-mă la toate acestea, nu îmi pot imaginea ideea de Rai fără revederea, reîntâlnirea familiei mele. 
Nu ştiu dacă până la finalul vieţii o să pot ajunge la starea împăcare cu sinele a bunicului meu. Este o cale lungă şi un drum cu multe greutăţi. În unele privinţe, legat de problemele medicale, la adolescenţă bunicului îi era tăiat piciorul, iar tot la adolescenţă au început şi problemele mele medicale. Acel medic care îmi promisese că nu voi mai avea probleme la mers, mi-a zis, înainte de ultima intervenţie, că este posibil să mă trezesc cu piciorul tăiat. Nu am ajuns la acest lucru, însă problemele s-au agravat şi a urmat o perioadă dificilă.

Ca şi bunicul meu, am mersul încet, dar am înţeles că există speranţă atâta timp cât paşii nu se opresc.

Ca şi tataia Ion, cred că, independent de toate greutăţile cu care suntem împovoraţi, există mereu loc de nădejde într-o nouă zi.

duminică, 30 septembrie 2018

Treburile cetăţii


Poate de cele mai multe ori este bine să ne căutăm şi să ne găsim, în cele din urmă, un refugiu. Fie că este vorba de un loc, o pasiune pentru un anumit domeniu sau pur şi simplu lucrurile mărunte de zi cu zi. Cu toate acestea, trăim într-o lume cu bune şi cu grele, iar implicaţi sau nu, deciziile care se iau cu privire la treburile cetăţii ne privesc şi ne afectează pe toţi. Nu putem ignora ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va deveni o realitate. 
 
În primii ani de studenţie, aspiram către o carieră în politică. Pe lângă ideea unui loc de muncă, mă gândeam că având toate aceste probleme medicale, cumva, aş fi putut ajuta la schimbarea situaţiei în bine a celor cu care soarta nu a fost şi nu este deloc blândă. Mă gândeam la oamenii pentru care tot universul lor este o cameră de spital sau camera de zi cu zi, poate şi pentru că o anumită perioadă de timp fusesem în situaţia lor. După ce a murit fratele meu, realitatea lumii în care trăim mi-a părut şi mai dură. Într-una din serile în care priveam ştirile de la postul naţional, am văzut numărul de victime al accidentelor rutiere din 2009. Şi mă gândeam că în acea statistică se afla şi fratele meu. Miile de victime ale accidentelor rutiere cauzate de ignoranţa participanţilor la trafic, dar şi de incapacitatea statului de a avea o infrastructură rutieră capabilă să evite atât de multă suferinţă. După ceva timp am înţeles că lucrurile nu aveau cum să se schimbe. Cel puţin nu curând... Nu îmi e clar dacă din lipsă de voinţă sau pur şi simplu, în România, oamenii implicaţi în politică consideră că sunt altele priorităţile de pe agenda publică. 

În ultimii ani am ales să urmăresc mai puţin ştirile politice. Nu cred că din ignoranţă, ci pentru că am început să realizez valoarea timpului şi a modului în care fiecare dintre noi îl gestionează. Monologurile, atacurile şi antagonizarea celor care au alte opinii decât noi nu pot aduce niciun beneficiu societăţii în care trăim.  Respectul şi buna-credinţă ar fi avut şansa lor la un dialog care să unească oamenii, dar cine mai are timp de cumpătare? Cine mai vrea să reflecteze şi să vadă ce nu merge şi ce se poate face pentru ca lucrurile să funcţioneze corect?

Privesc la modul în care este abordat subiectul referendumului de peste o săptămână. Ambele tabere au recurs  la atacuri, dar nu am văzut în spaţiul public un dialog veridic. Mesaje care fac trimitere la furtul copiilor sau cele care spun că iubirea nu se votează au fost promovate în spaţiul public fără ca măcar cineva să se gândească la impactul celor spuse. Vorbim despre un exerciţiu democratic iniţiat de un număr de oameni. Vorbim despre alţi oameni care nu sunt de acord cu tema referendumului. Vorbim despre alegeri, credinţe, valori naţionale, valori universale, nu doar despre mesaje de propagandă.

Cu ce rămânem după toate acestea? Ne retragem tot mai mult spre refugii sau încercăm să citim mai multe opinii, să ne documentăm şi să alegem ceea ce conştiinta noastră ne spune să facem? Sunt întrebările care aşteaptă răspunsurile fiecăruia dintre noi.




duminică, 23 septembrie 2018

Restart


Se spune că cele mai mari lupte nu le ducem cu ceilalţi, ci cu noi înşine. Cu ceea ce avem la interior, cu încercările noastre de a ne împăca cu noi înşine şi, chiar fără să le-o spunem, cu semenii noştri. Nu avem posibilitatea de a şterge amintirile care ne-au lăsat urme, nici nu putem alunga dorul din inimi ori de câte ori resimţim anumite goluri. Pentru că suntem martorii faptelor şi gândurilor noastre, seară de seară adormim şi cu gândul la ziua care s-a încheiat. Ce am făcut bine şi ce nu, ce am reuşit să ducem la capăt din tot ce ne propusesem sau ceea ce am amânat ori am lăsat neîncheiat.

E toamna, septembrie şi mă gândesc la vara care a trecut. Dacă atunci când eram copil asociam toamna cu începutul unui nou an şcolar, ulterior am început să privesc acest anotimp ca pe unul al momentelor de linişite. Rămân mereu fascinat de natură, de tot spectacolul frunzelor care îşi schimbă culorile, cad, dar nu se dau bătute, probabil stiind că pomii vor înflori din nou la primăvară. Cred că atunci când avem îndoieli sau ne gândim la golurile noastre, cumva trebuie să privim spre natură. Poate aşa înţelegem că viaţa e făcută din momente de bucurie, din tristeţe, pierderi umane, din optimism şi îndoieli. Dar dincolo de toate acestea, cred că natura încearcă să ne spună un lucru cât se poate de simplu şi important: viaţa înseamnă speranţă.

Cumva, cred că tainele unui sat nu se găsesc neapărat în interiorul satului, acolo unde oamenii se confruntă cu problemele de zi cu zi, ci pe lângă sat, în natură. Tainele satului din care vin ai mei le caut pe dealurile şi câmpiile sale. Sunt locurile pe care au mers şi au lucrat bunicii, părinţii şi toţi cunoscuţii de acolo.  Încerc să îmi dau seama de câtă putere şi tărie de caracter a avut bunicul din partea tatălui meu, cu piciorul tăiat la adolescenţă, care urca şi cobora aceste dealuri fără să-şi fi spus că drumurile sunt prea grele.

Aşa că încerc să revin în oraş cu gândul că deşi, uneori, mai sunt momente de îndoială, viaţa trebuie să meargă înainte, iar atunci când lucrurile nu merg într-o direcţie bună, poate e nevoie de o reconfigurare a traseului. Acasă, oriunde ar fi acel loc pentru fiecare dintre noi, ne aşteaptă nu doar cărţile ce aşteaptă să fie citite şi agenda cu lucrurile care trebuie realizate sau planurile pentru locurile în care încă nu am ajuns. Acasă ne aşteaptă speranţele noastre şi gândul că la finalul zilei vom putea spune că deşi paşii au fost mărunţi, nu ne-am oprit din drum. 

Foto: Ovidiu Neagoe, satul Veleşti, septembrie 2018. 

duminică, 16 septembrie 2018

Cine suntem şi cum vrem să fim percepuţi?


Folosim des reţelele sociale, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Alegem, de cele mai multe ori, discuţiile de chat în locul deja clasicelor întâlniri faţă în faţă, iar când se întâmplă acest lucru suntem mai tentaţi la ceea ce vedem în telefon decât la oamenii din jurul nostru sau la locurile pe care le vizităm.   

Sunt chestiunile de care ne lovim, poate şi pentru că vrem să fim într-o permanentă legătură cu ceea ce se întâmplă în lumea în care trăim. Citim atât de des ştirile, încât la un moment dat ne oboseşte actualitatea. Cumva, simţim că ceva nu e tocmai în regulă nici cu modul în care alegem să comunicăm şi nici cu felul în care suntem prinşi într-un cotidian permanent.

Cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că absenţa de pe reţelele sociale este un act de curaj. Dar de ce am vrea să lipsim dintr-o lume a informaţiei actualizate, a discuţiilor cu prietenii noştri, fosţi colegi sau alte cunoştinţe?

Cu toate că există tentaţia de a ne lăsa duşi de val şi vrem să ne încadrăm în standardele de bunătate, frumuseţe şi importanţă a statutului social, o privire atentă spre interior ne mai trezeşte la realitate. Avem defecte. Şi nu sunt puţine. Avem perioade mai bune şi mai grele. Pentru unii suntem buni, iar pentru alţii suntem dificili. Nu putem să fim într-o permanentă campanie virtuală, în care statutul social să fie validat prin apecierile şi comentariile de la postări.

Şi atunci apar perioadele în care tăcerea ne ajută. Sunt acele momente în care realizăm cât de puţine sunt lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Sunt acele clipe în care realizăm că sunt puţini cei care ne vor fi aproape cu o vorbă de încurajare sau cu o mustrare atunci când greşim. Ne reevaluăm exteriorizările din online şi începem să credem că nu trebuie să expunem nici bucuria peste măsură, dar nici necazul de care ne-am lovit cu toţii. În cel mai bun caz, dacă tot alegem să ne exteriorizăm, sperăm să fie pentru ceva ce credem că e benefic, fie că este un cadru dintr-un peisaj, o carte bună sau un film, etc.
 
Privind în urmă, zâmbesc când îmi aduc aminte de o discuţie cu o fostă prietenă. Pentru că trecuse ceva timp de când ieşeam, iar atunci era perioada afişării relaţiei, a apărut şi întrebarea: tu de ce nu ai modificat? Dacă ne referim la o relaţie asumată, da, cred că este o alegere şi aceasta, dar dacă ajungem să avem relaţii cu alţi oameni doar pentru a ne valida un statut social pe reţelele sociale, probabil că ceva nu este chiar în regulă cu acea situaţie.

Ştiu că au fost momente în care şi eu am greşit exteriorizând anumite stări personale. Nu sunt singurul care are motive de bucurie şi nici primul care a avut motive de suferinţă. În cel mai bun sau rău caz, încerc să înţeleg câte ceva din viaţa aceasta. Tot sper că până la final, când va fi acel moment, să fiu cât mai aproape de a putea spune că am înţeles ceva din viaţă.
 
Dacă despre iubire se spune că nu se laudă şi nu se trufeşte, poate acelaşi lucru l-am putea încerca şi noi în lumea virtuală, în care suntem tot mai mulţi. Până la urmă, răspunsurile sunt individuale, dar în urma noastră nu vor rămâne atât intenţiile, cât mai ales cuvintele şi faptele care o vorbească de la sine despre ce fel de oameni am fost şi cum ne-am dorit să fim percepuţi.


  

sâmbătă, 8 septembrie 2018

Împăcaţi cu noi înşine


Cred că încercările de a fi împăcaţi cu noi înşine nu sunt uşoare, dar sunt necesare pentru liniştea sufletească de care aveam atâta nevoie. Sunt multe momente în care greşim, cu sau fără voia noastră, însă o nouă zi ne dă mereu şansa de a îndrepta ceea ce nu facem bine. Cumva, poate şi pentru că viaţa este imprevizibilă,  ne suntem datori nouă înşine să lăsăm dacă nu amintirea unor oameni buni, cel puţin a unor oameni care au ales să nu profite de necazul semenilor. 

Uneori, dorinţa noastră de a fi fericiţi riscă să îi facă pe alţi oameni nefericiţi, iar când se întâmplă asta, poate că trebuie să ne reevaluăm cuvintele şi acţiunile. Nimeni nu se poate bucura de necazul celui care a pierdut, cum niciunul dintre noi nu se poate bucura privind tristeţea din jurul său.
 
Cei mai în vârstă ca noi – părinţi sau bunici- ne-au vorbit deseori despre măsură. Să avem măsură în toate. În ceea ce spunem. În ceea ce facem. Cu toate acestea, de multe ori ne dovedim lipsiţi de măsură. Ajungem să ne consumăm energiile şi banii pe lucruri care nu ne fac mai fericiţi şi ne fixăm obiective de carieră care costa un timp ce nu mai poate fi recuperat, iar de aici încolo apar întrebările. Multe întrebări şi prea puţine răspunsuri... 

Probabil că e în firea noastră să ne dorim tot mai mult, mai mult decât avem nevoie, dar tot de noi depinde să ştim ce anume ne este de folos şi ce nu. Trebuie să ştim pentru ce merită investită energia şi pentru ce nu.  Trebuie să ştim când să continuăm un drum şi când să renunţăm.  Trebuie să ştim când să insistăm pe o cale sau când să îi felicităm pe cei care au avut câştig de cauză.

Deşi ni se vorbeşte de multe ori despre victorii, câştiguri, cred că din când în când trebuie să apară cineva care să ne povestească şi despre cum a pierdut. Fie că au fost pierderi umane, spirituale, materiale, cumva lecţia pierderilor trebuie să o învăţăm cu toţii. Este ceva atât de inevitabil, încât tot ce rămâne este să sperăm că putem avea o atitudine cât mai demnă şi corectă.  

Pentru că fără să ştim cum să pierdem, nu vom putea nici să ne bucurăm cu măsura cuvenită şi nici să fim mai împăcaţi cu noi înşine.