miercuri, 16 august 2017

Amintirea sărbătorilor de la ţară

În satul copilăriei mele, priveam Praznicul Adormirii Maicii Domnului ca o sărbătoare a Învierii în plină vară. Oamenii se pregăteau cu bucurie la gândul  revederii copiilor plecaţi şi a nepoţilor ori a rudelor pe care le vedeau poate doar o singură dată pe an. Tot atunci se revedeau colegii de şcoală ori prietenii din copilărie.

Pentru că ambele biserici din sat poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, în curtea bisericii erau aşezate darurile aduse de fiecare familie. Toată atmosfera din jur, vânzătorii de pepeni care aşteptau la porţile bisericii, totul era o sărbătoare în plină desfăşurare.

Aproape de orele prânzului, după se slujba de la biserica se finaliza, oamenii mergeau încet, încet spre case. Urma masa în familie. Acele mese micuţe, cu trei picioare, pe care erau puse mâncărurile, cozonacii şi lubeniţa, aşa cum îi spun oamenii din Oltenia pepenului verde. Parcă doar în acea zi, toate cele de pe masă aveau gust sau poate că lucrul acesta se întâmpla doar pentru că erau alături toţi cei din familie. După toate acestea, noi, copiii, ne continuam liniştiţi vacanţa de vară, singurele griji fiind legate de noul an şcolar care urma să înceapă în scurt timp.

După ce, rând pe rând, au decedat bunicii şi după plecarea la Domnul a fratelui meu nu am mai ajuns în sat, în această zi de sărbătoare. Am rămas doar cu amintirea acelor zile din trecut. Nu ştiu ce mai fac oamenii din satul Veleşti de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Cu siguranţă, cei norocoşi să-i aibă aproape de bunici merg să-i vadă. Şi poate e aceeaşi atmosferă de sărbătoare, care, cândva, mă făcea şi pe mine să aştept această zi.


Din acea perioadă, din păcate, nu am fotografii la care să privesc acum. Doar amintirile acelor zile de sărbătoare pe care să le pot nota aici, cu speranţa că nu le voi uita vreodată. Aceste amintiri şi memoria celor dragi plecaţi la Domnul transmit o stare de nostalgie şi speranţă că poate, cândva, îi vom revedea pe cei plecaţi. 
 
Sursă foto: ziarullumina.ro

marți, 25 iulie 2017

Despre viitorul Uniunii Europene. Recâștigarea încrederii

În 2016, potrivit datelor emise de barometroul Comisiei Europene, 70% dintre românii au declarat că sunt optimiști față de viitorul Uniunii Europene, asta deși în campaniile electorale din România au existat competitori politici care au desconsiderat rolul Uniunii în societatea românească. Incapacitatea partidelor politice de extremă de a convinge electoratul român a fost vizibilă la alegerile parlamentare din 2016, atunci când nici un partid populist nu a trecut de pragul electoral necesar pentru a accede în Parlamentul României. 

În contextul Brexit și al discuțiilor despre viitorul Uniunii, paradoxul face ca tocmai cetățenii unui stat din fostul spațiu ex-comunist, încă deficitar la multe capitole ce țin de dezvoltare, să aibă cea mai mare încredere în viitorul Uniunii.

Confruntată cu probleme externe, dar și interne, Uniunea Europeană se află într-o perioadă în care amânarea deciziilor înseamnă un risc mare de accentuare a neîncrederii în dinamica construcției politice europene. În acest sens, problemele Greciei, zona euro, gestionarea valurilor de migranți, influența tot mai mare a Rusiei în vecinătatea apropiată și noul tip de lidership al Statelor Unite sunt subiectele care țin agenda politică a decidenților europeni. Pe lângă cauzele externe, în interiorul Uniunii statele se confruntă cu ascensiunea ideologiei de extremă dreapta pe fondul stării de insecuritate tot mai mare cauzată de atentatele care au zdruncinat unele dintre cele mai importante capitale ale Europei.

În discursul susținut de către George C. Marshall, la Universitatea Harvard, din 5 iunie 1947, acesta a vorbit despre „refacerea încrederii europenilor în viitorul economic al țărilor lor și al Europei ca întreg”. Astăzi, poate mai mult decât oricând, revenim la discuțiile despre recâștigarea încrederii europenilor în propria construcție politică.

Ce fel de Europă vrem? Este una din cele mai utilizate întrebări în discuțiile despre viitorul Uniunii. Cred că înainte să avem în vedere subiectele economice, politice și cele de țin de legislație, în calitate de cetățeni europeni avem datoria de a conștientiza că Uniunea Europeană are la bază o cultură comună (filosofia greacă, dreptul roman și creștinismul). 

Deși există o perspectivă privind un viitor federalist, statele-națiuni nu pot fi privite ca tinând de trecut, ci trebuie să fie pare a viitorului politic, în sensul de a aduce plusvaloare proiectului Uniunii Europene. În același timp, apartenența la o uniune politică, existența unei monede unice, nu este suficientă dacă tocmai europenii nu conștientiează că aparțin unui spațiu multicultural compus dintr-o diversitate religioasă, lingvistică și etnică.

Pentru a putea transmite și credibiliza proiectul politic al Uniunii Europene, Europa are nevoie de un lidership care să recâștige încrederea cetățenilor săi. Deși populismul a pierdut marile bătălii în alegerile legislative din Olanda și în cele prezidențiale din Franța, idologiile de extremă dreapta au suficiente subiecte pentru a se putea repoziționa pe poziții. 

În fața unor asemenea competitori, cetățenii europeni trebuie să aibă încredere în liderii Uniunii, iar pentru a putea avea încredere în ei, instituțiile europene trebuie să fie cât mai aproape de oameni.

Dacă după cel de-Al Doilea Război Mondial, liderii politici, precum Konrad Adenauer, au înțeles importanța unificării europene prin depășirea naționalismului limitativ, în prezent, lidershipul european are datoria de a reașeza Uniunea pe valorile ei de bază. 

Cred că, în pofida tuturor provocărilor care vor urma, Europa are capacitatea de a renaște și de a fi unul dintre principalii decidenți politici globali.

marți, 20 iunie 2017

Înapoi la cuvinte




Cred că a trecut ceva timp de când nu am mai revenit la postările de pe blogul personal.  Este drept că în ultima perioadă am lasat partea de fotografie să acopere ceea ce cuvintele n-au găsit inspiraţie să facă. Îmi amintesc că mult timp m-am considerat o persoană introvertită. Am căutat prin scris, după momentul accidentului fratelui meu, să deschid o fereastră către lume. Aşa am ales cuvintele în locul lacrimilor.

În momentele în care înclinam să privesc doar părţile negative, cuvintele altor oameni m-au ajutat să văd binele acolo unde se afla. Cuvintele celor din jur m-au ajutat să găsesc speranţa în clipele în care mă luptam cu îndoiala. Nu ştiu cât am reuşit sau cât mai rămâne de lucrat în acest sens, însă m-ar bucura să ştiu că neacceptarea resemnării  i-ar putea ajuta pe alţi oameni, cu experienţe asemănătoare, să se gândească că timpul vindecă şi rănile cele mai grele.

Amintesc de memoria fratelui meu prin cuvinte, nu atât ca pe o formă de a plânge, ci ca pe o datorie de martor al memoriei sale. Cred că atâta vreme cât sunt amintite vieţile celor plecaţi, ei trăiesc prin intermediul nostru şi a faptelor prin care putem să facem binele atunci când ne stă în putinţă.

În pofida tuturor perioadelor de viaţă, bune şi grele, rămân convins că am avut şansa de a mă naşte într-o familie cu părinţi buni, iar timp de aproape 19 ani am avut un frate la care astăzi mă gândesc cu drag şi dor. 

vineri, 16 decembrie 2016

Ceea ce ne uneşte



Vorbind despre puterea binelui, preotul duhovnic a spus o pildă despre un om care se încadra în profilul unui egoist. Forţat de împrejurări, la un moment dat, ajunge să facă o faptă bună. Finalul vieţii îl aduce în faţa Judecăţii. Deşi părea să aibă soarta hotărâtă, Dumnezeu şi-a adus aminte de acea faptă bună, care a însemnat salvarea acelui suflet.

Credinţa noastră ne spune că nicicând nu este prea târziu pentru îndreptarea greşelilor şi pentru faptele bune. Atunci când învelişul trupurilor va fi uitat, binele poate înclina balanţa spre salvarea sufletelor noastre. În faţa tentaţiilor de tot felul, a egoismului şi a răului pe care riscăm să-l facem semenilor, ceea ce ne uneşte este gândul că avem datoria de a face din lumea în care trăim un loc mai bun.

Suntem tot mai aproape de sărbătorile de iarnă. Ne gândim că pe lângă bucuria de a avea aproape familiile şi de a-i revedea pe cei dragi, această perioadă din an este un bun prilej de a căuta să facem ceea ce credem că este drept. Ne bucurăm atunci când vedem că sunt tot mai multe campanii caritabile. Oamenii donează. Îşi ajută semenii. Acesta cred că este, cu adevărat, spiritul sărbătorilor. 

Poate că nu putem să fim prezenţi la mai multe acţiuni caritabile, dar alegerea uneia din ele înseamnă că vrem să facem din lumea în care trăim un loc mai bun. La un moment dat, cu toţii vom fi puşi în situaţia omului din pilda preotului duhovnic. Este de sperat că sărbătorile de iarnă ne vor găsi mai liniştiţi sufleteşte şi împăcaţi cu gândul că am încercat să facem şi puţin bine.

Sursă foto

vineri, 2 decembrie 2016

Ce înseamnă să ai o dizabilitate?


În 1992, Adunarea Națiunilor Unite a decis ca data de 3 Decembrie să fie marcată ca fiind Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. În România, peste 700.000 de oameni se află în această situație. Cu toate acestea, dincolo de statistici sunt oamenii. Sunt poveștile lor de viață.


Cum e să te naști cu probleme medicale? În primul rând sunt spitalele. Este suferința și neputința fizică de a fi asemenea celorlalți. Trăiești sentimentul de furie. Te cerți cu Dumnezeu și te superi. Îl întrebi de ce tu? Poate că, dacă ar fi de găsit o explicație, s-ar putea spune că este vorba de o plată a unor greșeli din alte vieți.

Crești. Mergi la școală. Zi de zi îți încalți pantofii ortopedici cu aceeași reținere. Ai vrea să te trezești într-o zi și să nu-i mai vezi acolo. Problema aceasta te face să te izolezi. Nu vrei să ieși în evidență, dar privirile oamenilor te caută. Unii întreabă. Alții te compătimesc. Te saturi să explici. Preferi să stai în casa ta, la locul tău. Aici ai o familie care te înțelege și te susține. Îți spune să înveți și să te lupți pentru că dizabilitatea ta fizică nu poate pune capăt abilităților tale.

După o perioadă ajungi la un medic. Îți spune că o să faci uitați pantofii ortopedici și că nu vor exista probleme medicale când vei crește mare. Acum ai speranțe și te gândești că toată suferința se va merita. Și suferința începe. După primele operații te trezești cu niște cercuri, niște fiare care îți intră și îți ies din tibie și sunt puse pe genunche. Ai glezna operată. Este în ghips. Ești operat și la genunchele drept. Ești întins pe un pat de spital.

Practic rămâi imobilizat pentru o lungă perioadă de timp. Sunt luni de durere. Sunt nopți de chin. Sunt dureri mult prea mari. Simți că nu mai reziști. Te cerți iar cu Dumnezeu și îl întrebi de ce te chinuie atât de mult? Ce i-ai făcut să meriți asta? Ești disperat. Ai tăi sunt la fel. Aștepți să treacă și să ți se zică ca ești pe drumul cel bun. Aștepti… 

La final ți se zice că lucrurile s-au agravat. Înainte de ultima operație, cel care îți promitea că va fi bine, îți spune că este posibil să îți taie piciorul. Piciorul care te chinuise atât de mult și pe care îl voiai să fie bine. Ești disperat. Ai tai sunt devastați. Nu mai înțelegi nimic. Intri în operație cu o stare pe care nu ti-o poți explica.  Ieși din operație cu piciorul întreg, dar chinuit. Cel care îți dăduse speranțe că vei fi bine după operații, acum te trimite la recuperare. Acolo vei afla că toate lunile de chin, toată durerea a fost în zadar. Operațiile au fost greșite. 

Mergi în cârje. Nici 14 ani nu ai. Acum trebuie să găsești un alt medic. Trebuie să faci alte operații. Alte cercuri și fiare care îți intră în picior și îți ies din picior. Adormi, seară de seară, cu mâinile la ochi. Te gândești la ce mai fac colegii tăi de școală în tot acest timp. Ești în București. Ai mereu unul din părinți lângă tine. Acasă ai un frate mai mic. Te liniștește gândul că el este sănătos și nu trebuie să treacă prin ce treci tu. 

Timpul trece. Urmează perioada de final. Ești pus pe picioare, dar mergi în baston. După operații, cineva de vârsta ta te întreabă ironic dacă nu te-ai mai făcut bine. Se grăbește și îți dea și soluția. Îți zice că mai bine ți-l tăiau și îți puneau altul din lemn. Ai trecut prin prea multe ca să vrei să dai un răspuns. Preferi tăcerea. Și o să taci mereu când alți oameni vor face la fel.

Realizezi că nu te va aștepta o viață ușoară. Știi asta de la bunicul tău. El trăise toată viața cu o dizabilitate fizică. Îl iei ca reper și te gândești că el a luptat și a reușit să fie un om bun. Vrei să îi urmezi exemplul. 

Timpul trece. Treci și tu către alte etape din viață. Poate ți-ar plăcea să te comporți altfel cu oamenii. Să ai deschidere. Mai multă încredere în tine. Nu îți iese de fiecare dată lucrul acesta. Îți dai seama că o asemenea atitudiune înseamnă să pierzi multe șanse. Accepți și posibilitatea că vor fi și multe pierderi.

Ajungi la etapa din viață în care te îndrăgostești. Și o iubești pe ea pentru că a reușit să vadă la tine părțile bune și ti-a acceptat defectele. E o perioadă frumoasă. După un timp, vă gândiți la viitor. Situația ta medicală dificilă poate să se schimbe în rău. Îți spune că nu ar face față unor asemenea probleme. Este momentul în care accepți că trebuie să te retragi. Nu te gândești cu supărare la ce a fost. Păstrezi doar o amintire și un gând bun.

Te întorci la cărțile tale. Te concentrezi pe muncă. Îți cauți și îți găsești noi pasiuni. Te fascinează fotografia. Prin aparatul tău realizezi frumusețea lumii în care trăiești. Porți aceiași pantofi ortopedici. Uneori îți sunt grei la pași mulți, alteori te dor, dar ceva s-a schimbat. Atitudinea ta. Speri că ești pe o cale bună.

Vrei să trăiești făcând lucrurile bine. Poate, cândva, un alt om, cu aceleași probleme ca ale tale, va putea spune că a continuat să creadă în el pentru că tu ți-ai continuat drumul. Speri să îți continui drumul vieții tale. Nu îți e clar dacă va fi un drum scurt sau lung, dar speri să fie un drum la capătul căruia să poți spune că s-a meritat toată suferința.


sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Trupul, carcasa sufletului

Trupul nostru este legătura efemeră cu lumea în care trăim. Suntem o imagine într-o mare infinită de alte imagini. O imagine într-o continuă schimbare fizică. Cu toate acestea, dacă carcasa noastră se schimbă, rămân stările noastre interioare. Fie că sunt amintirile vieții pe care o trăim, bucuriile și necazurile, ele păstrează gândul că există o anumită vârstă care rămâne aceeași pe tot parcursul anilor trăiți.

Departe de a discuta despre idealul de frumusețe, ne putem întreba ce reprezintă frumosul pentru noi? Ce anume ne face să ne atașăm și să păstrăm sentimente pentru persoanele alese? Un bărbat îndrăgostit va putea răspunde că pentru el frumusețea înseamnă femeia iubită. Și da, este un răspuns subiectiv, însă este un răspuns care are la bază un mare adevăr: cel care iubește vede cu ochii sufletului ceea ce alți oameni nu reușesc să vadă.

Capacitatea de a vedea dincolo de carcasă, de înțelege că trupul este doar un loc închiriat de suflet pentru viața noastră pe pământ, este un semnal important că, într-un fel sau altul, trebuie să conștientizăm ceea ce este cu adevărat important și ceea ce trebuie acceptat ca atare.

Fiind un om născut cu o problemă medicală și supus mai multor interventii medicale de natură ortopedică, mărturisesc că am simțit ce înseamnă durerile propriul trup. Durerile pașilor de după operații sunt cele care dau de gândit și îți arată și o altă perspectivă asupra vieții trăite și a alegerilor care trebuie făcute.

De aceea, una din credințele după care mă ghidez în viață este în existența unei legi a compensației. De curând, chiar cineva apropiat mi-a întărit această convingere spunându-mi că pentru fiecare slăbiciune a trupului nostru primim, în plus, alte două calități. Poate sunt chiar calitățile pe care trebuie să le căutam cu multă răbdare, încredere și credință în binele pe care suntem datori să-l facem atunci când ne stă în putință.

Sursă foto

luni, 14 noiembrie 2016

„Memento Mori"



În urmă cu câteva zile, în timp ce vizitam Muzeul de Istorie a Farmaciei din Sibiu, am văzut un dulap pe care era inscripționat mesajul Memento mori. Amintirea de final al vieții m-a făcut să recitesc mesajul și să încerc să înțeleg sensul. 

Poate că tocmai conștientizarea propriului final al vieții ne dă de gândit cu privire la ceea ce suntem noi, ca oameni, ce facem zi de zi și unde vrem să ajungem. În acest sens, înclin să cred că mesajul ne îndeamnă să luăm decizii cât mai bune în viață.

După accidentul în urma căruia a decedat fratele meu, ideea de final vieții mi-a devenit tot mai neclară. Ceva s-a rupt atunci, iar orice încercare de înțelegere îmi era imposibilă. Un timp am încercat refugiul în cărți, dar și aici am realizat că lipsea ceva. 

Lipsea tocmai credința, cea care ne ajută să acceptăm ideea de final al vieții. Supărările mele și neliniștea au fost înlocuite de credința pe care mi-a transmis-o mama mea, aceea că rugăciunile noastre vor ajunge la fratele meu. Păstrez speranța că fratele meu este într-un loc bun și am nădejdea că amintirea lui este o încercare de a-i păstra memoria vie.

Atâta timp cât un om are credință în bine, amintirea finalului vieții nu poate să fie privită cu teamă. Și cred că aici credința nu ține de cât de mult citim, ci mai ales de cât și ce anume vrem să înțelegem în viață. 

Asemenea multor oameni de la țară, în simplitatea lor, bunicii mei aveau bine întipărite în minte credința despre viață și erau împăcați cu ideea de final al ei. Ca și ei, sper să păstrez credința în bine, fără teama de final a vieții.