luni, 2 aprilie 2018

Săptămâna Patimilor


Deşi, poate de multe ori, suntem tentaţi să asociem sărbătorile cu un nou prilej de vacanţă, zile libere ori ne gândim la timpul pierdut la cumpărăturile pe care le lasăm pe ultimele zile, sărbătoarea Învierii ne aduce aminte că viaţa este un miracol şi o căutare continuă a speranţei.  

Poate că uneori avem bunăvoinţă să postim. Poate că alteori eşuăm în încercările noastre. Uneori sperăm să avem să avem o atitudine mai bună, alteori ne lăsăm duşi de valul discuţiilor şi al evenimentelor cotidiene. Cu toate acestea, simţim că suntem datori să ne gândim că tot ceea ce ni se întâmplă înseamnă mai mult decât casa pe care o avem, maşina pe care o conducem sau locul de muncă ce ne asigură plata facturilor ori a cheltuielilor de zi cu zi. 

De sărbătoarea Învierii gândurile merg la toţi cei plecaţi şi la speranţa că rugăciunile noastre şi lumănările aprinse îi vor aduce la lumina. Mă gândesc la toţi cei plecaţi şi la amintirea fratelui, cu bucuria gândului că am avut un frate, dar cu tristeţe că, în curând, vor fi  deja 9 ani de când nu mai e printre noi.

Ne gândim la suferinţele noastre zilnice, cele fizice, cele interioare. Dar dincolo de suferinţe, în Săptămâna Patimilor, suntem datori să ne gândim la speranţa Învierii pe care noi cu toţii o primim de la Mântuitorul nostru.

Dumnezeu să ne ajute să avem gândul cel bun şi pacea sufletească! 

miercuri, 14 februarie 2018

"Love is not an easy feeling to put into words"


"Love is not an easy feeling to put into words. Nor is loyalty, or trust, or joy."

(Edward Kennedy)









                                                             Foto: Ovidiu Neagoe

duminică, 11 februarie 2018

Centenarul: istoria povestită a neamului nostru

Vocaţia de povestitori a profesorilor de istorie a fost cea care ne-a ajutat pe fiecare din noi să înţelegem că istoria neamului nostru nu este  doar o înşiruire de date cronologice, ci posibilitatea de a înţelege trecutul ţării în care ne-am născut şi contextul lumii în care trăim.

Mergând pe această idee, poate că  nu putem celebra Centenarul fără să povestim despre sacrificiile oamenilor din Primul Război Mondial, despre cele aproximativ 500.000 de suflete româneşti care au pierit şi despre împlinirea idealului de secole al tuturor românilor: Marea Unire.   
Aproape în fiecare localitate din ţara noastră stă mărturie un monument care menţionează preţul plătit pentru unitatea ţării. Un preţ mult prea pentru a putea fi uitat de generaţiile următoare. Aşadar, cred că şi generaţia noastră are datoria de a continua să spună povestea unirii românilor. 
Deşi România anului 2018 este o ţară parte a Uniunii Europene şi  NATO, iar foarte mulţi români îşi caută, tot mai des, un viitor în afară, povestea României de la 1918 încearcă să ne spună că, şi în cele mai grele momente, au fost oameni care au crezut într-un ideal ce părea pierdut.  Poate aşa şi noi avem datoria de a crede că România este o ţară ce merită să fie iubită. Poate că aşteptările pe care le avem de la politicienii aleşi dezamăgesc de cele mai multe ori, dar poate că nu de la ei trebuie să avem aşteptări, ci de la noi înşine. Aşteptări în sensul celor care ne spun să fim deja parte a unei schimbări pe care ne-o dorim la cei de lângă noi sau la cei pe care îi trimitem să ne reprezinte în instituţiile de decizie ale administraţiei locale, centrale sau europene.
Sunt cunoscute cuvintele din urmă cu un secol spuse de către liderul conservator, P.P. Carp: „România are prea mult noroc pentru a avea nevoie de politicieni”. Astăzi, mai mult decât noroc, România are nevoie de oameni care să ţină la ea şi de politicieni care să vadă dincolo de vremelnicia funcţiilor şi satisfacerea unor interese de moment. România are nevoie de oameni care să continue să-i spună povestea şi să fie parte a ei. 
Foto: Monument din curtea Bisericii din satul Rupturile, comuna Murgaşi, judeţul Dolj

duminică, 4 februarie 2018

Peisajele de la ţară şi pasiunea pentru fotografie



Cred că nu greşesc când spun că pasiunea pentru fotografie a început cu pozele de la ţară. Când încă era perioada aparatelor foto cu film, am avut neşansa, la o aniversare, să îmi pierd multe poze. Aşa ca atunci părinţii s-au hotârât să ne cumpere un alt aparat, care a costat destul de mult la vremea aceea. 

Câţiva ani la rând a fost timpul pozelor cu telefonul, în care, drept să zic, nu acordam prea multă atenţie unor detalii legate de încadrare şi perspective diferite. După ce am început lucrul la muzeu, am încercat să fiu mai atent să fiu mai atent la îndrumările unor colegi pasionaţi de fotografie. Uneori ma bucur de ceea ce văd în poze, alteori lucrurile nu ies aşa cum îmi doresc, dar mă gândesc că e o încercare de a surprinde momente din viaţă. Uneori mai inspirat, alteori mai puţin.  

Privind în urmă, la pozele mai vechi sau mai noi cu peisajele de la ţară, îmi aduc aminte de cuvintele lui Antoine de Saint-Exupery, din Micul Prinţ, cel care spunea că limpede vezi doar cu inima. Şi înteleg că nu pot să văd altfel dealurile de la Veleşti fără să mă gândesc că acelea sunt locurile prin care au mers paşii din anii copilăriei, paşii părinţilor, ai bunicilor şi ai tuturor celor dinaintea noastră. 

Un sat de ţară, la aproximativ 40 de kilometri de Craiova, poate nu spune prea multe oamenilor din afară. Drumul nu e uşor, iar oamenii din sat se confruntă cu probleme care rămân din generaţie în generaţie. Resemnarea, pesimismul, neîncrederea se resimt şi aici. Cu toate acestea, Veleştiul este locul de rădicină, atât pentru cei rămaşi acolo, dar şi pentru cei plecaţi care ştu că, independent de ce le-a rezervat viaţa, au unde să revină: la o casă părintească sau la locurile de veci în care odihnesc toţi cei adormiţi, acolo unde merg să aprindă o lumânare sau să aducă flori.

Cu siguranţă că lumea din jurul nostru oferă peisaje spectaculoase, locuri în care oamenii au mai puţine griji, dar ataşamentul fiecăruia dintre noi faţă de locurile natale nu ţine de cât de uşor sau de greu ne este, ci de ceea ce simţim pentru aceste locuri. Şi dacă ne simţim liniştiţi şi suntem împăcaţi sufleteşte cu noi înşine, atunci putem spune că avem mereu un loc de refugiu în care putem să revenim. 

Încă e iarnă, început de februarie, iar eu mă gândesc la verdele crud din luna lui mai.


sâmbătă, 30 decembrie 2017

Despre amintirile lui 2017 şi speranţele pentru 2018



Privesc anul care se încheie prin pozele pe care le-am făcut în 2017. Unele sunt postate pe Facebook şi/sau Instagram, altele le ţin pentru arhiva personală. Îmi aduc aminte de fiecare moment în care am încercat să privesc un răsărit, un apus, un peisaj sau oamenii din jurul meu. Îi revăd pe părinţii mei, îmi revăd prietenii şi colegii. În poze sunt pisicii şi câinele. Şi tot în aceste poze sunt trăirile mele, de bucurie sau de melancolie, de nădejde sau de încercare de a căuta speranţa.  Nu pot spune de care poze sunt mai ataşat, pentru că fiecare din ele a însemnat ceva în acel moment. 

Mă gândesc că fotografia, aşa cum o înţeleg eu, este o pasiune care poate vindeca sufletul, privind către frumosul lumii în care trăim cu toţii. De curând, cineva a văzut o grădină cu flori dintr-o zonă industrială şi a rămas surprinsă când i-am spus că multe fotografii erau din acel loc.

Cred că în jurul nostru sunt multe chestiuni frumoase, dar care trebuie văzute cu ochii inimii. Sunt oamenii dragi, sunt animăluţele noastre sau florile din grădina casei. Sunt peisajele locurilor lângă care am copilărit şi, cu siguranţă, sunt multe locuri frumoase de văzut în lume.

În 2017 am trecut în cel de-al 31-lea an din viaţă. Este şi al 8-lea an fără fratele meu Dragoş. Sunt ani care trec parcă prea repede şi, cumva, sunt momente care parcă au fost ieri. Prin credinţă am nădejdea că fratele meu veghează şi, în momentele grele sau când apare îndoiala, cineva acolo Sus se roagă.

Zilele trecute mi-am adus aminte de un moment de cumpănă din urmă cu câţiva ani. Nu mai reţin ce am simţit atunci: teama sau gândul la suferinţa care ar fi putut urma. Din fericire, a fost doar o sperietură. Dar seara, ajuns acasă, am realizat că tot ce avem se poate pierde într-o clipă. M-am gândit la lucrurile pe care nu le-am făcut, la amânări şi la gândul că fiecare zi trăită este un motiv de bucurie.

Pentru 2018 îmi doresc ce vreau şi pentru anii care vor urma: să am familia sănătoasă, să fac binele care îmi stă în putinţă, să mă bucur atunci când privesc lumea în mijlocul căreia trăiesc şi sa am inspiraţie. 

La mulţi ani! Să aveţi un an bun! :)
    

joi, 30 noiembrie 2017

Aproape de Centenarul Marii Uniri



Cu puţin timp înainte de a intra în ultimul an dinaintea Centenarului Marii Uniri, cred că mai mult ca oricând, pe lângă motivele de celebrare, Ziua Naţională a României trebuie să ne ducă cu gândul lucrurile care mai sunt de realizat pentru ca România de azi să aducă mai multe motive de bucurie şi demnitate pentru românii de mâine. 

Deşi momentele de sărbătoare cer festivităţi, bucurie şi optimism, un secol de la Marea Unire înseamnă şi un moment al bilanţului, al întrebărilor.

Cu toţii ne dorim o Românie de care să fim mândri, o Românie prosperă, cu perspective bune pentru tineri şi cu siguranţă pentru cei în vârstă, cu o clasă de mijloc stabilă. Cât avem din ceea ce ne dorim şi care e contribuţia fiecăruia dintre noi la bunul mers al lucrurilor? Cât de mult înţeleg decidenţii problemele României de azi şi ce pot face pentru a îndrepta lucrurile care nu merg?

Fără a avea pretenţia de a cuprinde în acest scurt text toate problemele ţării noastre - infrastructura pe care circulăm, şcolilele în care studiem, spitalele în care suntem nevoiţi să ajungem - sunt poate principalele subiecte de discuţie pe care le regăsim cu toţii în spaţiul public. De prea puţine ori lucrurile funcţionează bine şi prea mulţi oameni suferă de pe urma unor măsuri luate poate nu din rea-voinţă, dar poate de cele mai multe ori din nepricepere şi nepăsare.

La aproape 100 de ani de la Marea Unire, între vechile provincii româneşti, nu există drumuri rapide şi sigure, iar an de an titlurile ziarelor numără mii de victime ale accidentelor rutiere. Sunt lucruri care se pot realiza. Sunt vieţi care pot fi salvate. 

Cât priveşte imaginea României de azi, cred că ea depinde într-o mare măsură de încercările fiecăruia dintre noi, de atitudinea pe care o avem şi de modul în care învăţăm, lucrăm sau vorbim despre ţara noastră. Greşeli sunt, lucruri de îndreptat rămân, dar câtă vreme există bună-credinţă şi nădejde, atunci poate că România fiecăruia dintre noi se va ridica la nivelul aşteptărilor pe care le avem de la România tuturor românilor.

Închei cu gândul că trebuie să avem memoria trecutului, să ne aducem aminte de sacrificiile celor care au crezut în urmă cu un secol în capacitatea României unite, într-o perioadă a războiului şi a multor sacrficicii. Încrederea şi speranţa oamenilor de atunci să ne ghideze acum şi în toate vremurile care vor urma, indiferent de cât de grele vor fi.  

La mulţi ani, România! 

luni, 25 septembrie 2017

Ultimele zile din septembrie



Poate că toamnă este melancolică, iar frigul zilelor din septembrie aminteşte de iarna care o să vină, însă este un anotimp potrivit pentru gândurile care s-au aşternut în mintea noastră de-a lungul anului.

Privind în urmă, acesta era începutul unui nou an şcolar, după a anului universitar, iar acum este o perioadă a amintirilor. 

Revăd cu nostalgie pozele din primăvară, verdele crud al câmpiilor şi dealurilor de la ţară. Culorile florilor de vară. Imagini care îmi readuc aminte că, în pofida tuturor greutăţilor din viaţa fiecăruia, trăim într-o lume frumoasă. 

De fiecare dată când revin la ţară, merg în livada cu pomi, acolo unde am şi un loc preferat pentru citit şi, uneori, tot aici încerc să găsesc inspiraţie pentru cuvintele scrise. Este locul din care privesc cum se schimbă culorile dealurilor din depărtare. Verdele drag începe uşor să dispară lăsând loc culorilor de toamnă. Mă gândesc că încă avem multe de învăţat de la natură. Natura ştie să moară cu demnitate şi reînvie cu speranţa unui nou început. 

Cred că atâta vreme cât suntem în viaţă, încă avem şansa de a ne bucura de un nou anotimp, de o nouă speranţă.