sâmbătă, 7 martie 2020

Gânduri pentru zile mai bune


Citind media şi privind spre ecranele posturilor de televiziune, lumea zilelor noastre pare din nou încercată. Poate mai mult ca oricând, în aceste zile e bine să revenim la lucrurile simple, la micile bucurii din jurul nostru. Suntem oameni, trăim cu temerea inevitabilului final de viaţă, dar avem şi datoria de a încerca să facem, acolo unde suntem, câte ceva din puţinul care ne ajută pe noi toţi să trăim într-o lume departe de a fi perfectă, dar mai bună pentru fiecare dintre noi. 

Trăim într-o lume în care oamenii au depăşit graniţele, iar lucrul acesta înseamnă şi că în momentele de încercare trebuie să fim cu toţii solidari. Suspiciunile, etichetările şi rezervele faţă de oamenii din locurile mai greu încercate nu ajută pe nimeni. Prevenţia şi asumarea unor reguli nu e ceva uşor de acceptat, dar este ceea ce autoriţăţile statului ne cer, iar între a da crezare opiniilor neargumentate şi a credita comunicările unor oameni aflaţi în slujba binelui comun, avem nădejde în autorităţile publice.

Recent, mama mea îmi povestea un moment de la slujba de duminică. La predică, părintele le-a spus oamenilor că poate pentru prima dată se temuse că biserica va fi goală în acea zi. Privind spre anumite posturi de televiziune sau citind site-urile de ştiri, probabil că au fost oameni care s-au temut, dar cu toate acestea răspunsul lor a fost acela de a umple biserica la slujbă de duminică. Independent de cine suntem, de locul în care ne aflăm, de studii sau de statul social, credinţa, deşi greu încercată, este cea care ne dă curajul de a înfrânge temerile. Iar lucrul acesta îl simţim în momentele în care fiecare dintre noi e încercat şi de experienţele personale. 

Nu ştim ce va urma şi nici nu putem spune de pe acum dacă reacţiile noastre vor fi pe măsura dorinţei de a ne opune temerilor inevitabile ale vieţii, însă dacă înţelegem că viaţa fiecăruia dintre noi are momentele ei mai grele, ne vom accepta asa cum suntem, cu bune şi rele. Poate aşa ne vom bucura mai mult de acele lucruri care ne aduc linişte şi împăcare cu noi înşine, dar şi cu lumea din jurul nostru. 

Să avem gânduri bune!

joi, 24 octombrie 2019

Poveştile de la gura sobei

În nopţile lungi de toamnă spre iarnă, adormeam la focul de la sobă cu poveştile bunicilor, iar mai târziu citind câte o carte la ceas de seară. Cu tot confortul caselor de la oraşe, cele de la ţară încă păstrează acel farmec al copilăriei de altădată...

Astăzi, atunci când mergem la ţară, ne readucem aminte de vremuri care par, uneori, dintr-o altă lume. Pâinea făcută la foc, mâncarea gătită de casă ne reîntoarce în timp, fie şi pentru o scurtă perioadă, la micile bucurii ale vieţii de zi cu zi.

Dacă veşnicia s-a născut la sat, tot acolo regăsim simplitatea. O simplitate care nu e uşor de găsit în micile sau marile oraşe în care trăim şi muncim. Deşi lumea satului nu mai e cea cunoscută de către bunicii şi părinţii noştri, iar mulţi dintre cei cu care am copilărit şi-au găsit un rost în viaţă prin alte părţi ale globului, amintirile sunt cele care ne readuc, iar şi iar, pe aceleaşi drumuri, uneori greu de parcurs, dar motivaţi de bucuria omului care are sentimentul că se reîntoarce acasă.

Lumea satului, aşa cum am cunoscut-o noi, cu toate greutăţile ei şi ale celor care trăiesc acolo, departe de a fi perfectă, ne aduce aminte fiecăruia dintre noi că un om care are o casă, o masă şi un loc de dormit este un om liniştit. Iar tot lumea satului, cu amintirile oamenilor lângă care am crescut, ne readuce aminte că un om sănătos sufleteşte şi fizic se poate considera un om fericit.

Poate că şi acum, toţi cei plecaţi de lângă noi se bucură de fiecare dată când revenim şi continuăm tradiţia acelor mici bucurii şi a simplităţii vieţii, aşa cum am cunoscut-o şi noi. Şi poate că, la rândul nostru, o să le povestim celor care ne vor urma câte ceva despre oamenii unei lumi a satului în care, seară de seară, la focul sobei, cei din familie mâncau şi povesteau cum le-a fost ziua care abia se încheiase.

joi, 3 octombrie 2019

Toamna zilele noastre


Finalul lui septembrie şi începutul de octombrie aduce poate cele mai liniştite zile de toamnă. Bucuria strugurilor culeşi, dealurile care îşi schimbă culorile şi soarele blând la apus transmite cumva sentimentul că deşi au fost perioade de timp mai bune şi mai grele în toţi aceşti ani, unele lucruri simple, dar importante din viaţă, rămân neschimbate. 

Cumva, poate că toamnă este un anotimp al încercării de a căuta liniştea sufletească, cea fără de care cu greu un om poate să se bucure de viata de zi cu zi, de răsărit, de apus, de fiecare zi din viaţa sa, care, în cele din urmă, poate e un cadou primit. Dincolo de grijile cotidine, de nemulţumiri, de probleme, probabil că avem nevoie de bucuria unor lucruri simple, indiferent de locurile în care trăim, fie că este un oraş sau un sat înşirat pe un deal sau în depărtarea munţilor. Frumuseţea peisajelor o regăsim peste tot, poate doar că uneori suntem prea preocupaţi de cotidian şi nu observăm culorile din jurul nostru care se schimbă sau frumuseţea unui apus de toamnă. Mai mult decât cuvintele mele scrise, fotografiile unor peisaje vorbesc de la sine despre simplitatea şi frumuseţea unor locuri care îmi readuc aminte, de fiecare dată, că acolo sunt rădăcinile. 

În decursul timpului, poate că avem tendinţa de a ne schimba, vedem viaţa din diferite perspective în funcţie de experienţele trăite, însă cred că, indiferent de drumul nostru prin viaţă, este important să ştim de unde am plecat şi unde putem să ne întoarcem pentru a ne aduce aminte de locurile copilăriei sau de cei dragi, pierduţi între timp.

Pentru fiecare dintre noi, ziua de mâine poate fi o zi a bucuriei, a necazului sau pur şi simplu a cotidianului, însă, la finalul ei, ne îndreptăm gândurile la acel refugiu din interior, acolo unde păstrăm amintirile unor locuri, amintirile unor oameni şi acea linişte sufletească, importantă pentru fiecare om.

Foto: Ovidiu Neagoe, Veleşti, 2019. 




vineri, 31 mai 2019

Mai, 33

Revenind la vechiul blog, observ că a trecut ceva timp de la ultima postare. Deşi cuvintele scrise au rostul lor, în ultimul timp am ales să privesc mai degrabă lumea din jur prin intermediul postărilor foto. 

Cu toate problemele, cu toată suferinţa oamenilor şi cu toate grijile noastre, lumea din jurul ne oferă an de an, lună de luna, zi de zi, adevărate lecţii de viaţă. De la nostalgia anotimpului de toamnă, la încercările celui de iarnă şi la speranţa regăsirii culorilor de primăvară şi vară, avem mereu ceva de învăţat de la natură.  

Antrenaţi în problemele cotidiene, ne bucurăm poate prea puţin de simplele bucurii ale vieţii, de ceea ce îi liniştea şi pe înaintaşii noştri şi, desigur, de ceea ce ne-a fericit şi nouă copilăria. Răsăritul zilei, apusul, fructele din grădină sau legumele proaspăt culese ori bucuria de a merge desculţi pe iarbă din curtea casei. 

Cu toate schimbările care apar la fiecare dintre noi şi independent de parcursul pe care îl avem în viaţa personală sau în cea profesională, lumea din jurul nostru are frumuseţea ei. Probabil că vor rămâne multe locuri în care nu vom ajunge să le vedem sau vom spune "mi-aş fi dorit să trăiesc în X loc", dar poate vom înţelege, mai devreme sau mai târziu, că suntem datori să vedem frumuseţea locurilor în care am crescut şi ne-am găsit un rost în viaţă.

E ultima zi de mai. Nu ştiu când o să mai revin la scris, dar sper că aceste cuvinte să ajungă la cei care cred că lumea din jurul lor este cu adevărat frumoasă, iar viaţa, cu perioadele ei bune şi cu cele grele, e un miracol pentru fiecare om care înţelege asta. 

Foto: Ovidiu Neagoe, mai 2019. 


luni, 31 decembrie 2018

Pentru noul an


Ultima zi din 2018 ne duce cu gândul la ceea ce va urma în 2019. La trecerea dintre ani ne aducem aminte şi de momentele bune, dar şi de cele grele. Încercăm să înţelegem că nimeni nu poate să aibă doar fericirea căutată, cum nici suferinţa nu este o stare permanentă. Nu ştim ce ne va aduce noul an, dar dacă ne găsim acasă, cu familia, ne revedem prietenii sau suntem aproape de persoanele dragi, cred că vom putea spune că a fost un an bun, liniştit.

Cu toate că în urările noastre de sărbători vorbim de sănătate, poate cu trecerea timpului sau când suntem puşi în faţa unor evenimente extreme înţelegem că un om sănătos la suflet şi la trup are cele mai importante lucruri în viaţă. Deşi ne dorim oportunităţi mai bune, câştiguri mai mari, vrem să călătorim şi să cumpărăm ceea ce vedem în magazine, ne ia timp să realizăm cât de important este că putem merge pe picioarele noastre, că vedem apusul unor zile de vară sau că ascultăm la radio o melodie care ne place.

Sper să ne regăsim în 2019 poate mai împăcaţi cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru. Societatea în care trăim cu toţii, cu părţile ei bune şi rele, depinde în mare măsură de atitudinea pe care o avem fiecare dintre noi. Putem să încercăm să avem o atitudine bună, cât mai corectă şi poate vom avea sentimentul că lucrurile se pot schimba în direcţia potrivită sau putem să fim asemenea celor tentaţi de drumul resemnării. Alegerea e la fiecare dintre noi.

Dumnezeu să ne ajute! La mulţi ani! :)

miercuri, 17 octombrie 2018

Octombrie, 17


Despre bunicul meu, tataia Ion, am mai scris, dar cred că mereu rămân multe lucruri de spus. Soarta, viaţa a făcut ca să deschid ochii pe bunicul meu, un om rămas fără un picior, dar cu o mare voinţă. Cu timpul am înţeles că era mai mult decât atât, pentru că în pofida pierderilor suferite în decursul timpului, decesul fiului său cel mare şi moartea bunicii mele, era un om împăcat cu viaţa trăită. 

Deşi avem tendinţa de a ne căuta repere în societate, în persoanele publice, cred că putem să îi găsim pe cei care ne inspiră chiar lângă noi. Nu sunt persoane cunoscute, biografiile lor nu vor fi publicate în cărţi şi nici nu se vor face filme despre ei, dar sunt oamenii care au încercat să răzbată vremurilor şi ne-au lăsat în urmă o amintire peste care nu se aşterne uitarea.

Uneori mă gândesc la bunicul şi fratele meu, amândoi plecaţi într-o zi de 17, bunicul în octombrie, iar fratele, 3 ani mai târziu, în mai. Revin la amintirile din anii trecuţi, când bunicul meu îl învăţa pe Dragoş să altoiască pomii de la ţără sau când fratele meu, cu răbădarea şi priceperea pe care eu nu o aveam, îl tundea pe tataie Ion. Gândindu-mă la toate acestea, nu îmi pot imaginea ideea de Rai fără revederea, reîntâlnirea familiei mele. 
Nu ştiu dacă până la finalul vieţii o să pot ajunge la starea împăcare cu sinele a bunicului meu. Este o cale lungă şi un drum cu multe greutăţi. În unele privinţe, legat de problemele medicale, la adolescenţă bunicului îi era tăiat piciorul, iar tot la adolescenţă au început şi problemele mele medicale. Acel medic care îmi promisese că nu voi mai avea probleme la mers, mi-a zis, înainte de ultima intervenţie, că este posibil să mă trezesc cu piciorul tăiat. Nu am ajuns la acest lucru, însă problemele s-au agravat şi a urmat o perioadă dificilă.

Ca şi bunicul meu, am mersul încet, dar am înţeles că există speranţă atâta timp cât paşii nu se opresc.

Ca şi tataia Ion, cred că, independent de toate greutăţile cu care suntem împovoraţi, există mereu loc de nădejde într-o nouă zi.

duminică, 30 septembrie 2018

Treburile cetăţii


Poate de cele mai multe ori este bine să ne căutăm şi să ne găsim, în cele din urmă, un refugiu. Fie că este vorba de un loc, o pasiune pentru un anumit domeniu sau pur şi simplu lucrurile mărunte de zi cu zi. Cu toate acestea, trăim într-o lume cu bune şi cu grele, iar implicaţi sau nu, deciziile care se iau cu privire la treburile cetăţii ne privesc şi ne afectează pe toţi. Nu putem ignora ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va deveni o realitate. 
 
În primii ani de studenţie, aspiram către o carieră în politică. Pe lângă ideea unui loc de muncă, mă gândeam că având toate aceste probleme medicale, cumva, aş fi putut ajuta la schimbarea situaţiei în bine a celor cu care soarta nu a fost şi nu este deloc blândă. Mă gândeam la oamenii pentru care tot universul lor este o cameră de spital sau camera de zi cu zi, poate şi pentru că o anumită perioadă de timp fusesem în situaţia lor. După ce a murit fratele meu, realitatea lumii în care trăim mi-a părut şi mai dură. Într-una din serile în care priveam ştirile de la postul naţional, am văzut numărul de victime al accidentelor rutiere din 2009. Şi mă gândeam că în acea statistică se afla şi fratele meu. Miile de victime ale accidentelor rutiere cauzate de ignoranţa participanţilor la trafic, dar şi de incapacitatea statului de a avea o infrastructură rutieră capabilă să evite atât de multă suferinţă. După ceva timp am înţeles că lucrurile nu aveau cum să se schimbe. Cel puţin nu curând... Nu îmi e clar dacă din lipsă de voinţă sau pur şi simplu, în România, oamenii implicaţi în politică consideră că sunt altele priorităţile de pe agenda publică. 

În ultimii ani am ales să urmăresc mai puţin ştirile politice. Nu cred că din ignoranţă, ci pentru că am început să realizez valoarea timpului şi a modului în care fiecare dintre noi îl gestionează. Monologurile, atacurile şi antagonizarea celor care au alte opinii decât noi nu pot aduce niciun beneficiu societăţii în care trăim.  Respectul şi buna-credinţă ar fi avut şansa lor la un dialog care să unească oamenii, dar cine mai are timp de cumpătare? Cine mai vrea să reflecteze şi să vadă ce nu merge şi ce se poate face pentru ca lucrurile să funcţioneze corect?

Privesc la modul în care este abordat subiectul referendumului de peste o săptămână. Ambele tabere au recurs  la atacuri, dar nu am văzut în spaţiul public un dialog veridic. Mesaje care fac trimitere la furtul copiilor sau cele care spun că iubirea nu se votează au fost promovate în spaţiul public fără ca măcar cineva să se gândească la impactul celor spuse. Vorbim despre un exerciţiu democratic iniţiat de un număr de oameni. Vorbim despre alţi oameni care nu sunt de acord cu tema referendumului. Vorbim despre alegeri, credinţe, valori naţionale, valori universale, nu doar despre mesaje de propagandă.

Cu ce rămânem după toate acestea? Ne retragem tot mai mult spre refugii sau încercăm să citim mai multe opinii, să ne documentăm şi să alegem ceea ce conştiinta noastră ne spune să facem? Sunt întrebările care aşteaptă răspunsurile fiecăruia dintre noi.