Media şi politica

Dat fiind faptul că în România televiziunea este principala sursă de informaţii, momentul referendumului a readus în actualitate vizibilitatea partizanatul  pentru competitorii politici. Chiar dacă nu este vorba de jurnalişti care îşi asumă o opţiune politică, putem constanta destul de uşor că indepedenţa mediatică tinde să fie un mit.

Astfel, dacă trustul Intact a rămas fidel politicii anti-Băsescu pe care o susţine încă din 2007, nu acelaşi lucru îl putem spune şi de postul de telviziune Realitatea Tv, care s-a repoziţionat dintr-un adversar al preşedintelui suspendat într-un susţinător mediatic.

Dacă la Antena3 există un grup de jurnalişti uniţi care împărăşesc aceleaşi opţiuni politice, la Realitatea Tv unitatea grupului redacţional nu este atât de mult animată de opţiunile politice.

Pe de altă parte,  televiziunea naţională încearcă să îşi menţină o politică mediatică neutră, având în vedere că în ultimii ani a fost acuzată, în dese rânduri, pentru modul în care s-a raportat la fosta guvernare şi la preşedintele suspendat.

Despre celelalte posturi de televiziune se poate spune că B1Tv rămâne un post fidel reprezentanţilor P.D.L. şi lui Traian Băsescu, în timp România Tv lasă impresia unui partizanat pentru U.S.L.  

Nu în ultimul rând, cu privire la The Money Channel şi Digi 24 se poate spune că reprezintă o zonă mediatică gri din punct de vedere al opţiunilor politice, fiind poate alternative mediatice la partizanatul politic pe care îl regăsim la Antena3, Realitatea Tv şi B1tv.  

Sursă foto 

Cum înţelege Traian Băsescu să coabiteze cu U.S.L.?

Deşi ieri seară preşedintele suspendat a declarat la postul de televiziune Realitatea Tv că dacă va rămâne preşedinte în funcţie o să coabiteze cu prim-ministrul Victor Ponta evenimentele politice de după referendumul din 19 mai 2007 îl contrazic.

Pentru că nu a trecut mult timp ne putem aduce aminte de conflictul permanent dintre Traian Băsescu şi prim-ministrul Călin Popescu-Tăriceanu, dat fiind faptul că liderul liberal a refuzat să aibă un raport de subordonare faţă de  actualul preşedinte suspendat. 

 Este de amintit ceea ce s-a întâmplat în 2008 cu legea majorării salariilor profesorilor cu 50%, un moment în care Traian Băsescu l-a acuzat pe liderul guvernului liberal că nu vrea să investească în sistemul românesc de învăţământ.

După alegerile legislative din 2008 actualul preşedinte suspendat şi-a manifestat bucuria că partidele care obţinuseră cele mai multe mandate în Legislativ, P.S.D. şi P.D.L., au format guvernul condus de Emil Boc, un personaj politic care a îndeplinit criteriile pe care le cerea Traian Băsescu pentru cel care trebuia să ocupe funcţia de prim-ministru.

Pentru că Traian Băsescu nu mai putea face opoziţie guvernului a început să acuze "greaua moştenire" a fostului guvern Tăriceanu, un motiv suficient de puternic pentru  a nu pune în practică legea majorăriii salariilor profesorilor cu 50% pe care o susţinuse fără nicio reţinere în 2008.

A urmat ruptura dintre cele două partide care formau arcul guvernamental şi la scurt timp, în toamna lui 2009, guvernul Emil Boc a fost demis printr-o moţiune de cenzură. Chiar dacă potrivit Constituţiei preşedintele trebuie să desemneze un candidat pe care îl propun partidele politice parlamentare pentru a forma guvernul, Traian Băsescu a refuzat să-l numească pe Klaus Johannis, propunerea coaliţiei P.N.L, P.S.D. şi U.D.M.R., numindu-l  în schimb pe Lucian Croitoru.

În condiţiile în care se apropiau alegerile prezidenţiale, iar Lucian Croitoru nu a primit votul de încredere al Legislativului, scopul lui Traian Băsescu a fost ca guvernul Emil Boc să asigure interimatul cel puţin pe perioada celor două tururi ale alegerilor prezidenţiale.

Pentru că rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2009 i-a asigurat cel de al doilea mandat de preşedinte al României, Traian Băsescu l-a menţinut pe Emil Boc în funcţia de prim-ministru, prin susţinerea unei coaliţii de guvernare compusă din P.D.L, U.D.M.R. şi U.N.P.R., până în februarie 2012, moment în care Emil Boc i-a predat mandatul lui Mihai Răzvan Ungureanu.

Chiar dacă fostul director al S.I.E. era văzut ca viitorul lider al P.D.L. şi urmaşul lui Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale din 2014 evenimentele de pe scena politică românească au infirmat planurile de viitor ale actualului preşedinte suspendat odată cu demiterea guvernului Ungureanu din luna mai.

Cu toate că Traian Băsescu a declarat în repetate rânduri că nu va numi un prim-ministru din partea U.S.L., el s-a văzut nevoit să-l desemneze pe Victor Ponta după ce mai mulţi parlamentari P.D.L. au trecut la P.N.L. şi P.S.D.  iar U.N.P.R. a ales să susţină guvernul Ponta.

Având în vedere cele enumerate anterior, afirmaţia lui Traian Băsescu că va coabita cu primul-ministru Victor Ponta nu poate fi credibilă, dat fiind faptul că preşedintele suspendat îşi doreşte un executiv care să-i urmeze indicaţiile. 

Sursă foto

Percepţiile Comisiei Europene despre România

Deşi România este membră cu drepturi depline a Uniunii Europene din 1 ianuarie 2007 se pare că pentru decidenţii de la Bruxelles realitatea politică românească înca reprezintă o necunoscută.

Faptul că liderul Comisiei Europene a transmis o serie de cerinţe de care trebuie să ţină cont atât preşedintele interimar, Crin Antonescu,  cât şi Guvernul Victor Ponta este un exemplu elocvent cu privire la modul în care este percepută România.

Nu putem avea pretenţia să spunem că suntem un model de ţară democratică cu privire la modul în care funcţionează instituţiile politice, dar în acelaşi timp nici nu se pot accepta tacit toate declaraţiile defăimătoare la adresa României.

Fie că înţeleg sau nu autorităţile de la Bruxelles, a doua suspendare a lui Traian Băsescu a respectat Constituţia României şi a avut loc într-un moment în care era clar că între preşedintele suspendat şi Guvernul Ponta nu există loc pentru colaborări instituţionale.

Putem fi de acord că liderii U.E. îşi pot manifesta îngrijorarea, atunci când este cazul, cu privire la ceea ce se întâmplă în politica internă a unui stat membru, dar deciziile trebuie să le aparţină în exclusivitate cetăţenilor cu drept de vot. 

Dacă totuşi autorităţile de la Bruxelles vor considera că trebuie să se implice mai mult în competiţia politică internă din România este posibil  să asistăm la începutul unei mişcări  româneşti de euroscepticism.

Astfel, ceea ce poate s-a vrut o formă de susţinere a lui Miguel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene, pentru Traian Băsescu poate mobiliza cetăţenii români cu drept de vot să participe masiv la referendumul din 29 iulie 2012.

Chiar dacă Traian Băsescu a spus că nu vrea să câştige la masa verde, miza referendumului este tocmai prezenţa la vot a cetăţenilor români care au acest drept. 

Sursă foto

Tema de campanie a lui Traian Băsescu pentru referendum

Începând cu primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2004 şi până în ziua de astăzi, preşedintele suspendat al României a fost adeptul temelor de campanie negative pe care le-a utilizat cu destul de mult succes în confruntarea cu Adrian Năstase, la referedumul din 19 mai 2007 şi la alegerile prezidenţiale din 2009.

Astfel, în tot acest timp, Traian Băsescu şi-a asociat imaginea cu cea a unui haiduc politic în luptă cu sistemul corupt şi cu cea a unui cruciat anticomunist împotriva ruşilor. 

Prin faptul că a făcut apel la asemenea teme de campanie Traian Băsescu nu poate fi considerat un om lipsit de inteligenţă politică, deoarece atât tema anticorupţiei, cât şi cea a comunismului, dar şi relaţiile tensionate dintre România şi Rusia sunt chestiuni cu impact asupra conştiinţei publice româneşti.

Dacă până acum a fost învigător în cele trei competiţii electorale enumerate anterior, de data aceasta Traian Băsescu se confruntă cu o cota de popularitate de până în 10% care nu îi mai poate asigura imaginea de "victimă a sistemului" din mai 2007.

Aşa cum s-a prezentat la prima conferinţă de presă din campania electorală Traian Băsescu pretinde să fie un apărător al Constituţiei pe care a fost acuzat că a încălcat-o flagrant în ultimii opt ani, motiv pentru care Parlamentul i-a suspendat atribuţiile în două rânduri.

Pentru ca nu mai poate organiza băile de mulţime din perioada anilor trecuţi, tot ceea ce poate face preşedintele suspendat este să aibă cât mai multe apariţii media prin intermediul cărora să descurajeze participarea la vot a populaţiei, iar astfel validarea rezultatului referedumului din 29 iulie să devină imposibilă.

 Sursă foto

Crin Antonescu, preşedintele interimar al României

Candidat la alegerile prezidenţiale din 2009 din partea P.N.L.  în urmă cărora a obţinut aproximativ 2 milioane de voturi, Crin Antonescu, preşedinte al Senatului,  este începând de ieri noul preşedinte interimar al României după ce Parlamentul a votat la finalul saptămânii trecute suspendarea lui Traian Băsescu.

Potrivit Constituţiei Românei preşedintele interimar îndeplineşte aceleaşi atribuţii ca şi preşedintele ales, cu excepţia Articolelor 88 şi 90 care prevăd că preşedintele interimar nu are dreptul să adreseze mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii şi că nu poate să consulte voinţa poporului prin referendum legat de probleme de interes naţional.

Dacă la prima suspendare a lui Traian Băsescu din 2007 interimatul funcţiei a fost asigurat de către Nicolae Văcăroiu, o personalitate interesantă a scenei politice româneşti, de data aceasta fostul preşedinte al P.N.L. trebuie să fie o alternativă la comportamentul de “preşedinte jucător” pe care l-am văzut în ultimii opt ani şi să dea asigurări partenerilor din N.A.T.O. şi U.E. că România îşi va respecta angajamentele.

Astfel, Crin Antonescu va ocupa funcţia de preşedinte interimar până la votul din ziua de 29 iulie în care cetăţenii români cu drept de vot vor avea posibilitatea să confirme decizia de suspendare a lui Traian Băsescu.  

În această situaţie mandatul de preşedinte interimar se prelungeşte, iar în termen de trei luni de zile Guvernul are obligaţia să organizeze alegeri pentru funcţia de preşedinte al României. 

Sursă foto

Percepţiile germanilor cu privire la politica românească

Cu investiţii ale firmelor germane în România de peste 5,6 miliarde de euro în 2011, reacţia cancelarului Angela Merkel nu poate fi trecută cu vederea de către guvernanţii români, dar nici nu poate fi considerată doar ca o luare de poziţie pentru preşedintele suspendat, Traian Băsescu. 

Pe lângă faptul că Angela Merkel este lidera Partidului Creştin-Democrat care face parte din Partidul Popular European, acolo unde îi regăsim şi pe democrat-liberalii lui Traian Băsescu, atitudinea cancelarului are drept scop dorinţa ca în România să existe un mediu politic predictibil de pe urma căruia afaceriştii germani să obţină profituri semnificative. 

Faptul că politicienii germani se îngrijorează de soartă instituţiilor democratice din România este un lucru bine de ştiut, însă schimbarea unui preşedinte în funcţie înainte de a-şi finaliza mandatul nu este ceva străin nici germanilor.

Dacă în România preşedintele are un mandat de cinci ani şi este ales direct de către cetăţenii cu drept de vot, în Germania există o republică parlamentară în cadrul căreia preşedintele este ales de către Adunarea Federală pentru un mandat de cinci ani. 

Deşi modalitatea de alegere a preşedinţilor din România şi Germania este diferită atribuţiile acestora sunt asemănătoare:

-preşedintele are rol de reprezentare;

- preşedintele trebuie să aibă o atitudine neutră şi nepărtinitoare;

- preşedintele hotăreşte dacă dizolvă Parlamentul după ce guvernul primeşte un vot de neîncredere din partea Legislativului;

- preşedintele aprobă şi semneză legile pentru intrarea lor în vigoare;

 - preşedintele poate fi reals numai pentru un singur mandat;

Fiind vorba de un eveniment relativ recent ne putem aduce aminte de cazul fostului preşedinte al Germaniei, Christian Wulff, care a fost acuzat acuzat în presa germană de acte de corupţie.

Totul a culminat însă cu presiunile pe care a încercat să le facă fostul preşedinte german la redacţia ziarului Bild, un fapt care a agravat şi mai mult situaţia lui Christian Wulff.

Astfel, deşi se bucura de susţinerea cancelarului Angela Merkel, Christian Wulff s-a confruntat cu o serie de proteste care l-au forţat în cele din urmă să-şi înainteze demisia din funcţia de preşedinte al Republicii Federale Germania.

Comparativ cu ceea ce se întâmplă în România, preşedintele suspendat, Traian Băsescu a fost acuzat în mass-media de acte de corupţie, iar în iarna lui 2012 miile de protestatari i-au cerut demisia câteva săptămâni la rând.

Având în vedere că Traian Băsescu nu a considerat aceste lucruri drept motive suficient de puternice pentru a-şi înainta demisia, reacţia majorităţii parlamentare a Uniunii Social-Liberală poate fi considerată în acord cu dorinţele românilor.

Deşi nu cred că politicienii germani duc lipsă de informaţii cu privire la scena politică românească, actualii guvernanţi români au datoria de a le explica că procedura de suspendare a fost un demers democratic care a respectat prevederile Constituţiei.

Aşa cum Germania este un stat suveran în care cetăţenii ei au dreptul să-şi aleagă conducătorii de care se simt reprezentaţi şi România este un stat suveran în care avem dreptul de a ne vota reprezentanţii politici. 

Sursă foto

Examenul de Bacalaureat

De obicei, atunci când ne raportam la perioada în care noi am fost elevi  avem tendinţa  de a spune că nivelul nostru de pregătire era cu mult mai bun decât cel din prezent. Probabil şi de aceea preferăm să spunem că în România nu se mai învaţă, iar rezultatele de la examenul de Bacalaureat de anul acesta sunt cele mai reprezentative.

Nu ştiu dacă generaţia din care fac parte a învăţat mai mult  sau mai puţin decât cea de acum pentru notele pe care le-a obţinut la examene, însă poate că un cuvânt important de spus pentru diferenţa dintre procentul de promovabilitate din anii trecuţi şi cea din ultimii doi ani o reprezintă tocmai felul în care s-a desfăşurat supravegherea în sălile de examene.

Din păcate, ceea ce ar trebui să fie o evaluare a cunoştinţelor dobândite în perioada celor patru ani de liceu s-a transformat într-o competiţie în care directorii unităţilor de învăţământ au pus pe primul plan prestigiul şcolilor şi astfel au încurajat modalităţile de fraudare a examenului de Bacalaureat. 

Faptul că există şi elevi care se simt afectaţi din punct de vedere emoţional de existenţa camerelor de supraveghere video din sălile de examen este un lucru adevărat, dar de aici şi până la a spune că tocmai de aceea trebuie eliminat sistemul de supraveghere video cred ca este o cale lungă. 

Deşi acum se discută despre nivelul de pregătire al elevilor care au fost evaluaţi la Examenul de Bacalaureat uităm să vorbim şi despre cei care timp de patru ani le-au fost profesori şi i-au evaluat continuu. 

Poate că sunt oameni care la rândul lor au beneficiat de un sistem de supraveghere lejer la susţinerea examenului de Bacalaureat, iar după aceea au absolvit o facultate care le-a permis accesul într-o unitate de învăţământ. 

Astfel s-a ajuns în situaţia paradoxală în care avem prefesori cu o pregătire intelectuală discutabilă de la care avem pretenţia să obţină rezultate bune cu elevii lor la examene şi olimpiade.

Desigur, sistemul de învăţământ are nevoie de reforme care să evelueze cât mai obiectiv competenţele profesorilor şi nivelul de pregătire al elevilor, dar cred că dorinţa fiecărui ministru de a aduce modificări trebuie discutată mai serios, deoarece rolul unui sistem este să fie eficient şi predictibil. 

Fără dezbateri între partidele politice parlamentare prin intermediul cărora să se ajungă la un consens politic sistemul de învăţămând va funcţiona predispus la modificările noilor miniştrii şi fără priorităţi asumate de către decidenţi.

În aceste condiţii este destul de probabil ca şi anul viitor să comentăm că la examenul de Bacalaureat am avut o rată de promovabilitate de mai puţin de un elev din doi.

 Sursă foto

Comentarii în presa internaţională după suspendarea lui Traian Băsescu

“Preşedintele României a fost suspendat” este titlul articolului scris de Liliana Ciobanu pentru C.N.N. în care se prezintă o imagine de ansamblu a celor mai recente evenimente de pe scena politică românească.  

Autoarea articolului spune că ieri prin votul celor 256 de parlamentari, cu 30 mai mult decât minimul necesar, preşedintele Traian Băsescu a fost suspendat deoarece potrivit Uniunii Sociale Liberale a încălcat Constituţia pentru că şi-a depăşit autoritatea. 

Se apreciază că cel mai probabil pe 29 iulie cetăţenii români vor vota pentru a confirma sau a infirma suspendarea Parlamentului faţă de Traian Băsescu. 

De asemenea, se prezintă declaraţia preşedintelui Senatului, Crin Antonescu, care va asigura perioada de intermat al preşedintelui României, că va renunţa la politică dacă Băsescu nu va fi suspendat.

Pe de altă parte, preşedintele suspendat, Traian Băsescu se află la a doua procedură de suspendare iniţiată de Parlament după cea din 2007. Acesta din urmă acuză guvernanţii că vor să preia controlul asupra justiţiei şi a instituţiilor publice.

Nu în ultimul rând se face referire la faptul că ambasadorul american la Bucureşti, Mark Gitenstein, şi-a declarat îngrijorarea faţă de evenimentele politice din România, iar liderul guvernului a fost chemat săptămâna viitoare la Bruxelles pentru a informa instituţiile Uniunii Europene.

Postul de ştiri Euronews spune că Preşedintele Băsescu a fost suspendat după ce actuala coaliţie l-a acuzat că şi-a depăşit atribuţiile constituţionale prin extinderea autorităţii şi se va ţine un referendum pe 29 iulie în urmă căruia românii vor decide finalitatea procesului de suspendare iniţiat de Parlament. 

Un alt aspect la care fac referire jurnaliştii Euronews este faptul că de curând au fost schimbaţi liderii celor două Camere a Parlamentului şi Avocatul Poporului deoarece erau consideraţi aliaţi ai preşedintelui Traian Băsescu. În final se spune că unii observatori sunt îngrijoraţi de soarta democraţiei din România.

Portalul web Vocea Rusiei se limitează să spună că preşedintele Traian Băsescu a fost suspendat cu 256 „pentru”, iar Parlamentul a propus printr-o hotărâre aprobată de plen ca referendumul pentru suspendarea preşedintelui să aibă loc în data de 29 iulie. 

Sursă foto

A doua suspendare a lui Traian Băsescu

În campania electorală din 2004 omul politic Traian Băsescu promitea să fie ceea ce a numit atunci un “preşedinte jucător”. Putem constata faptul că cel puţin în privinţa aceasta actualul locatar al Palatului Cotroceni s-a ţinut de cuvânt. 

Ce-i drept, ideea de preşedinte jucător a fost tocmai motivul pentru care Traian Băsescu nu a reuşit să ducă la îndeplinire poate cel mai important atribut al Preşedintelui României: acela de a fi un mediator al societăţii româneşti. 

Într-o ţară în care scandalurile de corupţie şi incompetenţa sunt poate cele mai grave atentate la siguranţa naţională un animal politic precum Traian Băsescu a speculat dorinţa românilor de a avea un lider solitar care lasă impresia că se luptă cu sistemul ticăloşit. 

Astfel, referendumul din 19 mai 2007 pentru suspendarea preşedintelui a confirmat popularitatea de atunci a lui Traian Băsescu, un fapt ce avea să aducă implicit beneficii pentru P.D.L. care a obţinut la alegerile generale din 2008 un scor aproape egal cu cel al P.S.D.

În prezent, la cinci ani de la momentul suspendării preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu, noua majoritate parlamentară a U.S.L. încearcă să reuşească ceea ce nu a putut în 2007. 

Va avea sorţi de izbândă? Sau ne aflăm în faţa unui moment pe care Traian Băsescu îl aştepta pentru a-şi relansa cariera politică?  

Având în vedere că în prezent cota de popularitate a preşedintelui în funcţie este de 9% încredere întoarcerea la votanţi ar putea fi mai dificilă decât şi-ar imagina-o. 

Este de menţionat că ieri preşedintele Traian Băsescu a readus în discuţie o temă de campanie foarte controversată pe care a utilizat-o şi la alegerile prezidenţiale din 2009: Parlament Unicameral cu maxim 300 de reprezentanţi.

Dacă votul Parlamentului de astăzi va fi unul pozitiv este de aşteptat ca să avem pe lângă temperaturile ridicate şi o campanie politică cu discuţii încinse, deoarece pe scena politică românească dialogul între actualii guvernanţi  şi cei ai fostei guvernări este unul cât se poate de tensionat. 

Sursa foto

Speranţele unui nou început

Opţiunea majorităţii cetăţenilor cu drept de vot din Craiova pentru candidatul U.S.L., Lia Olguţa Vasilescu, se poate spune că a reprezentat una dintre surprizele competiţie electorale a alegerile locale din 10 iunie a.c.

În condiţiile în care fostul guvern Boc a modificat legislaţia pentru desfăşurarea alegerilor locale într-un singur tur s-a apreciat că acest lucru va avantaja primarii aflaţi în funcţie, un lucru care era şi în beneficiul candidatului U.N.P.R., Antonie Solomon, primar al Craiovei ales în 2004 şi reconfirmat de către electoratul craiovean în 2008.

Deşi în competiţia pentru funcţia de primar al Craiovei s-au înscris şi reprezentanţii altor partide (P.D.L, P.P.D.D., P.N.Ţ.C.D., etc) disputa electorală a fost între reprezentantul U.S.L. şi cel al U.N.P.R.

În timp ce Antonie Solomon a încercat să prezinte realizările celor două mandate ale sale şi să minimalizeze procesul în care este judecat pentru acte de corupţie, Lia Olguţa Vasilescu a prezentat problemele din cartierele periferice ale oraşului, situaţia locurilor de muncă, a câinilor fără stăpâni şi a promis că va încerca să găsească o soluţie pentru  echipa de fotbal Universitatea Craiova patronată de către Adrian Mititelu.

Chiar dacă se aştepta un duel televizat între cei doi candidaţi cu şanse pentru primaria Craiovei el nu a mai avut loc, un lucru care se poate spune că a fost în dezavantajul cetăţenilor oraşului. Fără îndoială că exista riscul ca discuţia dintre cei doi candidaţi să aibă multe momente de tensiune, însă politica este o lupta a ideilor în care dialogul trebuie să se axeze pe argumente.

Dacă la finalul campaniei era greu de spus care dintre cei doi candidaţi va ocupa funcţia de primar pentru următorii patru ani rezultatul exit-poll-urilor au evidenţiat o victorie a candidatului U.S.L. pentru funcţia de primar al Craiovei.

De asemenea, foarte important este că noul primar beneficiază în Consiliul Local de majoritatea necesara pentru ca proiectele sale să aibă susţinere politică.

Cum orice început reprezintă un motiv de speranţă aşteptările craiovenilor sunt ca noua administraţie locală să caute soluţii pentru problemele pe care le-a prezentat în campania electorală şi să nu repete din greşelile fostei administraţii a oraşului. 

Sursă foto

Pentru votanţi

Dacă la precedentele scrutine electorale pentru alegerile locale existau două tururi de data aceasta vom asista la un singur tur electoral, un fapt despre care se consideră că avantajează reprezentanţii aleşi în funcţie şi scade prezenţa la vot a celor care consideră "jocurile ca fiind deja făcute".

Astfel, după o lună de campanie nu putem spune că am asistat la o competiţie a ideilor şi a viziunilor, ci mai degrabă scenariul s-a desfăşurat conform tradiţiei campaniilor electorale din România.

Şi de data aceasta cu muzică populară şi mici, plase, brichete sau alte materiale candidaţii au încercat să-şi atragă electoratul dornic de a primi cât mai multe „cadouri electorale” de la toţi competitorii politici.

Într-un asemenea context pentru alegerile de mâine partidele politice vor încerca să-şi mobilizeze electoratul deja cunoscut, un lucru care ar putea duce automat la o prezenţa la vot destul de redusă şi cu rezultate previzibile pentru competiţiile electorale.

Probabil de aceea ideea unui sistem de vot obligatoriu nu va deveni realitate pentru că nu există suficientă voinţă politică din partea reprezentanţilor noştri din legislativul românesc.

Deoarece nu sunt sancţiuni pentru absenţa de la vot trebuie să avem în vedere că dacă nu ne vom prezenta la vot riscăm să legitimăm practicile politice deja existente, iar după aceea nemulţumirile noastre cu privire la problemele din comunitate nu vor mai putea avea un temei moral.

Nu cunosc problemele din fiecare comunitate a celor care citesc aceste rânduri, dar cred că şi în comunitatea dumneavoastră primarul îşi aduce aminte de cetăţeni doar în preajma alegerilor, iar când apar realizări acestea sunt adjudecate de către el ca fiind lucruri pentru care cetăţenii trebuie să-i fie  recunoscători.

Probabil şi în comunitatea dumneavoastră atunci când primarul este acuzat de acte de corupţie el se victimizează, iar alte persoane îl consideră o victimă a sistemului, un lucru care într-o societate în care legile sunt mai presus de puterea oamenilor este inacceptabil.

Tot am auzit în ultima vreme “dar ce crezi că alţii sunt mai buni"? Nu ştiu dacă sunt mai buni sau mai răi, însă  cred că fatalismul şi principiul conform căruia se alege răul deja cunoscut nu au fost cele mai utile alegeri pe care noi le-am facut până acum pentru societatea în care trăim.

Aşa cum spunea Raymond Aron în “Spectatorul Angajat” politică nu este o alegere între “bine” şi “rau”, ci o opţiune prin care uneori este de preferat să alegi un om politic în defavoarea altuia.

De aceea, închei cu speranţa că mâine prezenţa la vot va fi una masivă de care vor ţine cont atât reprezentanţii locali aleşi cât şi partidele politice pentru alegerile generale de la sfârşitul anului.  

Sursă foto

Fragmente din viaţa lui Corneliu Coposu

<< La Cluj se desfăşoară  procesul “Skoda”. Romulus Boilă a fost acuzat că a luat un comision de 2,7 milioane de lei în urma contractului de armament cu această firmă, în timpul primei guvernări ţărăniste. Corneliu Coposu a fost acuzat pentru posesia unor documente; după declaraţiile sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat şi Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de aceasta împotriva „camarilei”. 

Corneliu Coposu a fost condamnat la trei luni şi o zi de închisoare (pînă la trei luni pedepsele erau cu suspendare!) pentru „lezmajestate”. Şi-a ispăşit pedeapsa în condiţii speciale: aşternut personal, îşi cumpăra mîncare de la restaurant, era servit de un chelner în frac, uşa celulei nu era încuiată etc. Aici a cunoscut-o pe Ana Pauker (închisă ca ilegalistă a PCR), care avea şi ea de toate; totuşi i-a adus portocale şi prăjituri şi au stat mult de vorbă.

Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte  inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrească impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere. (C. Coposu)

În 1945 aveau să se revadă în cadrul unei recepţii de la Palat. Ana Pauker i-a spus: Atunci eraţi condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înţeleg că v-aţi schimbat convingerile? Corneliu Coposu a răspuns: Nu, mi-am schimbat regele…>>

Sursă:  Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, Editura Maşina de scris,p. 12-13, Bucureşti, 1996

Foto

Sărbătorirea zilei de 10 mai

Ziua de 10 mai,  ziua naţională a României între anii 1866-1947,  începe să reapară în conştiinţa publică românească ca fiind o zi de sărbătoare naţională. Astfel, ieri la orele 10:00 organizaţia Tineretului Naţional Liberal  din Craiova a depus o coroană de flori la statuia Regelui Carol I.

În mass-media centrală şi locală evenimentul este din ce în ce mai mediatizat, iar asta înseamnă că o bună parte dintre români sunt interesaţi de importanţa acestei zile. Pentru partidele politice, în special pentru cele istorice, un astfel de lucru reprezintă un semnal de luat în seamă pentru o dezbatere cât se poate de onestă cu privire la cea mai bună formă de guvernământ.

După abdicarea forţată a Regelui Mihai în 30 decembrie 1947 şi proclamarea republicii de către autorităţile comuniste prosovietice împotriva monarhie s-a dus o puternică propagandă care a continuat chiar şi după Revoluţia din Decembrie 1989 prin aceia care au preluat puterea politică din România.

Consecinţele propagandei încă se simt, dar ele pot fi combătute prin manifestaţii care să se readucă în conştiinţa publică românească semnificaţiile celor mai importante zile din istoria României.

Premiza  că sărbătorind 10 mai nu vom mai face acelaşi lucru de 1 decembrie este una falsă. Nu am fi putut să sărbătorim ziua Unirii din 1 decembrie 1918 dacă înainte de asta pe 10 mai 1866 nu ar fi venit pe tronul Ţării Carol I. De asemenea, nu am fi putut să sărbătorim 1 decembrie 1918 dacă pe 10 mai 1877 România nu şi-ar fi declarat independenţa. Şi, desigur, nu am fi putut să sărbătorim 1 decembrie 1918 dacă în 10 mai 1881 România nu ar fi devenit Regat.

Se poate constata destul de uşor faptul că sunt puţini cei care au o opţiune pentru monarhie sau pentru republică, ceea ce înseamnă că majoritatea românilor privesc cu neîncredere modul în care sunt guvernaţi.

Chiar dacă Constituţia României adoptată în 1991 şi modificată în 2003 prevede la Articolul 80 că preşedintele republicii exercita funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate s-a observat destul de uşor faptul că un om care provine dintr-o formaţiune politică şi are nevoie de susţinerea acelui partid nu-şi poate exercita funcţia de preşedinte al Ţării cu imparţialitate.

Avem exemplele mandatelor lui Ion Iliescu, al lui Emil Constantinescu, iar din 2004 asistam la modul în care preşedintele Traian Băsescu mediează evenimentele sociale şi politice din România.

Nu ştim în ce măsură acela care va câştiga alegerile prezidenţiale din 2014 o sa fie un mediator, însă având în vedere exemplele preşedinţilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu ne putem gândi că scenariul are toate datele să se repete.

Închei considerând că trebuie să avem în vedere toate aspectele pe care le putem discuta pentru a alege forma de guvernământ care ne reprezintă cel mai bine ca naţiune.

Tema de campanie "adevăraţii liberali"

Înainte de turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2009 staff-ul de campanie al P.D.L. a promovat o serie de manifeste şi afişe împotriva alianţei dintre P.S.D. şi P.N.L. 

Pentru că există un electorat liberal destul de reţinut cu privire la radăcinile doctrinare ale P.S.D. cei din cadrul P.D.L. au lansat ideea precum că “adevăraţii liberali nu votează niciodată cu stânga.”

Prin intermediul acestei mişcări s-a dorit ca o parte a electoratului P.N.L. să sancţionze susţinerea pentru candidatul P.S.D. la turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2009.

Dat fiind faptul că Traian Băsescu a ieşit câştigător în competiţia cu Mircea Geoană se poate spune că strategia electorală pentru turul al doilea a fost una câştigătoare pentru P.D.L.

Nu ştiu în ce masură aceia care l-au votat pe Traian Băsescu în 2009 l-au considerat un om de dreapta, însa poate ar fi bine să ne amintim că atât P.S.D. cât şi P.D.L. provin din ceea ce s-a numit Frontul Salvării Naţionale. Şi mai mult de atât, fostul P.D. a fost cel care a blocat pentru o perioadă îndelungată aderarea P.S.D. la Internaţionala Socialistă.

Desigur, am putea continua spunând că aceia care au fost numiţi “adevăraţii liberali” au votat cu stânga atunci cand au avut de ales un rau pe care l-au considerat mai mic. În 2004 candidatul Alianţei Dreptate şi Adevăr (P.N.L. şi P.D.) la alegerile prezidenţiale a fost Traian Băsescu, liderul unui partid social-democrat.

Asemenea altor teme de campanie şi tema “adevăraţilor liberali” ar putea fi de actualitate date fiind încercările P.D.L. de a fragmenta alianţa dintre P.S.D. şi P.N.L.  Nu poate fi considerată întâmplătoare declaraţia Prim-Ministrului Mihai Răzvan Ungureanu care într-o emisiune la B1Tv s-a declarat membru P.N.L. şi îi cerea preşedintelui partidului să fie chemat la sedinţe.

Răspunsul liderilor P.N.L. a fost că Mihai Răzvan Ungureanu nu se află în nicio bază de date, iar astfel calitatea sa de membru P.N.L. din care spune ca s-a autosuspendat în 2007 nu este validă.

Pe lângă faptul ca o asemenea declaraţie încearcă să inducă în confuzie electoratul care nu acordă o atenţie deosebită evenimentelor politice se poate remarca încercarea de distanţare a lui Mihai Răzvan Ungureanu faţă de modelul politic Traian Băsescu care nu mai este unul aducător de voturi.

Un alt aspect de care trebuie să se ţină cont este declaraţia unui fost vicepreşedinte al P.D.L., Mihaela Popa, care dupa ce s-a înscris la P.N.L. a declarat că “a venit în partidul din care face parte şi Mihai Răzvan Ungureanu.” 

Toate aceste declaraţii nu fac altceva decât să alimenteze ideea potrivit căreia singura şansă care ar permite P.D.L. să rămână la guvernare o poate reprezenta numai revenirea Alianţei Dreptate şi Adevăr.

Sursă foto

Apel de departe

"AdyApr 5, 2012 03:29 AM

Buna ziua,

Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.

dumitru_gabriela31@yahoo.com" 

Primăvara trădărilor

Una dintre definiţiile  ştiinţelor politice spune că politica reprezintă un lung şir de trădări. Privind scena politică românească putem spune că în cele din urmă fiecare a trădat ceva sau pe cineva.  În faţa acestor lucruri cetăţenii români au devenit tot mai absenţi din spaţiul public, iar astfel cu sau fără voia lor se încurajează migraţia politică prin lipsa sancţiunilor ce se pot da la vot.

S-a ajuns ca în cadrul actualului legislativ să avem o serie de parlamentari care folosindu-se de pretextul votului uninominal au frecventat câteva partide parlamentare fără nicio jenă faţă de cei  care se presupune că îi reprezintă.

Aleşii locali, neputând să se bucure de libertatea de migraţie de care dispun parlamentarii, s-au văzut nevoiţi uneori să facă tot posibilul pentru a fi excluşi din partidele pe listele cărora fuseseră votaţi, iar alteori au preferat să rămână în cadrul aceluiaşi partid, dar să fie prezenţi la întâlnirile partidelor din coaliţia de guvernare. 

Fără îndoială că migraţia politică nu este ceva nou în politica românească postdecembristă, noutatea fiind că de data aceasta migraţia politică a permis ca un număr de parlamentari, foşti membri ai P.S.D. şi P.N.L., să înfinţeze un partid parlamentar care se bucură de aceleaşi drepturi de care dispun şi partidele care au luat parte la competiţia pentru alegerile generale din 2008.

Cum în viaţă roata se învârte, odată cu apropierea alegerilor locale migraţia politică a început să îşi schimbe cursul, de data aceasta o parte dintre parlamentarii şi aleşii locali ai partidelor din coaliţia de guvernare se îndreaptă cu speranţe către partidele din opoziţie.

Acum este rândul politicienilor din coaliţia de guvernare să acuze migraţia politică, un lucru care în ultimii trei ani le-a asigurat majoritatea parlamentară necesară susţinerii guvernării.

Răspunsul Opoziţiei cu privire la migraţia politică începe să fie mult mai tolerant, fiind acceptate fostele cadre ale P.D.L. şi U.N.P.R. care şi-au negociat mutările având speranţe că vor fi parte la viitoarea guvernare U.S.L.

În faţa unor asemenea mişcări o parte a electoratului român, în special cei nehotărâţi, şi-ar putea îndrepta voturile către aşa numitele partide anti-sistem. Poate că votul uninominal nu  avantajează prea mult partide precum P.R.M. şi P.P.D.D., însă nu ar fi surprinzător dacă numărul voturilor către cele doua partide le-ar permite să treacă peste cele 5% necesare pentru a deveni partide parlamentare.

 Sursă foto

Ziua unirii românilor despărţiţi de Prut

În ziua de 27 martie 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău şi-a dat avizul favorabil pentru ca Basarabia să revină în interiorul graniţelor româneşti pe care fusese forţată să le părăsească în 1812 prin înţelegerea dintre Imperiul Otoman şi cel Ţarist. După unirea cu Transilvania din 1 decembrie 1918 se împlinea visul de veci al tuturor românilor: acela de a fi parte a aceluiaşi neam în aceleaşi graniţe.

Şi totuşi idealul românesc avea să fie limitat în timp, dat fiind faptul că în 28 iunie 1940 România primeşte un ultimatum din partea U.R.S.S. de a se retrage din Basarabia. Potrivit înţelegerii dintre nazişti şi sovietici Basarabia intra în zona de influenţă a U.R.S.S., iar astfel românii de peste Prut reveneau tot printr-o înţelegere a marilor puteri în mâinile ruşilor.

Modul în care au reacţionat autorităţile româneşti rămâne un subiect de discutat. Faptul că s-a pierdut Basarabia fără luptă armată este posibil să fi creat un sentiment de frustare în rândurile opiniei publice româneşti. 

În 1941 a urmat ordinul Mareşalului Antonescu prin care Armata Română a recuperat Basarabia. Nu a trecut mult timp, iar după trei ani Basarabia se afla sub autoritate sovietică, devenind ulterior una dintre republicile care au facut parte din U.R.S.S. până în 27 august 1991, moment în care îşi declara indepedenţa faţă de  Moscova.

 Faptul că România a fost primul stat care a recunoscut indepedenţa Republicii Moldova este un alt subiect, asemenea discuţiei despre modul in care au reacţionat autorităţile româneşti la ultimatulul sovietic din 28 iunie 1941, asupra căruia încă se mai reflectă.

   

Pe deoparte, recunoşterea indepedenţei Republicii Moldova faţă de U.R.S..S. se putea considera un prim pas catre un proces de reunificare, iar pe de altă parte recunoşterea unui nou stat însemna că România a reununţat la ideea unirii considerând-o nerealizabilă în acele condiţii.

În cartea Geopolitica Matrioşkăi, Adrian Cioroianu aduce în discuţie un lucru ce poate fi deosebit de important în evoluţia relaţiilor dintre Bucureşti şi Chişinău la începutul anilor ‘90.  Într-un moment în care semnalele prounioniste erau tot mai evidente pe ambele maluri ale Prutului la Târgu Mureş aveau loc conflicte între români şi etnicii maghiari, iar la Tiraspol se autoproclama aşa numita Republică Transnistreană, un stat fantomă susţinut de către Moscova prin fosta Armata a 14a sovietică care avea rol de “menţinere a păcii” în Republica Moldova.

Date fiind aceste lucruri s-ar putea înţelege reţinerea de care au dat dovada autorităţile de la Bucureşti care au înţeles destul de repede că dorinţa de unire cu Basarabia nu este posibilă în condiţiile în care nu exista susţinere externă, iar pericolul unor conflicte entice în Transilsvania era unul de luat în calcul.

În ce masură este de actualitate ideea unirii dintre România şi Republica Moldova este greu de spus, mai ales în condiţiile în care România este membră a U.E. şi N.A.T.O., iar la Chişinău autorităţile n-au reuşit încă să-şi asume faptul că Transnistria este un teritoriu pierdut.

Singurul beneficiar al situaţiei incerte dintre Chişinău şi Tiraspol rămâne Federaţia Rusă care printr-un joc dublu îşi menţine influenţa asupra Republicii Moldova şi autoritatea faţă de dorinţa Transnistriei de a fi recunoscută ca un stat independent.

Până nu va fi gasită o soluţie cu privire la statutul Transnistriei relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinau nu vor putea avea continuitate, cum la fel nici aspiraţiile Republicii Moldova de a fi stat membru al  U.E. nu vor putea fi realizabile.

Despre ideea reunificarii actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, spunea că românii din stânga şi din dreapta Prutului se vor reîntâlni odată ce Republica Moldova va fi in U.E.

Cu privire la perspectivele reunificarii Romaniei şi Republicii Moldova în interiorul U.E. trebuie să avem în vedere că singura unire reală va putea fi una de ordin spiritual, în sensul în care românii de la Bucureşti şi Chişinău vor putea să-şi împărtaşească aceleaşi valori în cadrul aceluiaşi spaţiu european.

Sursă foto

Selecţia cadrelor politice

Potrivit Constituţiei României Parlamentul este organul suvern de reprezentare şi legiferare a poporului român. Ajuns la o cotă de încredere de până în 10% la începutul lui 2012  actualul legislativ ales în 2008 se vede nevoit să îşi mai piardă din credibilitate, şi asta nu datorită sistemul de vot pe listă sau unoniminal, ci pentru că indiferent de sistemul de vot selecţia cadrelor promovate de către partidele politice se dovedeşte a fi în unele cazuri destul de superficială.

Atunci când s-a făcut trecerea de la sistemul de vot pe listă la cel uninominal unul dintre principalele argumente a fost că astfel se va evita introducerea pe liste a unor persoane ale căror calităţi morale şi competenţe politice erau discutabile.

În zilele acestea în care cazul deputatului Mihail Boldea este prezent în toate mijloacele de comunicare mass-media se discută mai puţin de sistemul de vot în care a fost alesă respectiva persoană, ci asupra felului în care a fost promovat şi susţinut de către P.D.L. în alegerile legislative din 2008.

Care sunt criteriile de promovare ale unui om politic în funcţii de reprezentare şi conducere ale Statului? Opţiunile doctrinare probabil contează prea puţin, din moment ce introducerea votului uninominal a dat prilejiul mutărilor  unor parlamentari din Opoziţie la Putere şi invers.

Probabil mai credibile sunt criteriile ce ţin resursele financiare şi relaţiile cu liderii partidului. Fără îndoială că în politică banii de care dispune un om cu pretenţii de candidat contează foarte mult, iar dacă nu îi are există alternativa sponsorizarilor care creează o legătură de depedenţă între omul politic şi sponsorii săi.

Pe de altă parte, argumentul cu promovarea tinerilor în politica nu reprezintă un adevăr doar dacă acei tineri sunt oameni pregătiţi intelectual şi pot fi o alternativă credibilă la ceea ce au avut de oferit până acum partidele politice în campaniile electorale.

Pentru că suntem într-un an cu alegeri locale şi parlamentare poate ar fi indicat să existe o cât mai mare transparenţă privind criteriile după care au fost nominalizate persoanele care vor reprezenta partidele politice în scrutinele electorale.

Dacă nu se va ţine cont de calitatea oamenilor promovaţi în politică atunci singura explicaţie ar fi că şi infractorii trebuie să fie reprezentaţi în Parlament de oameni asemenea lor. 

Sursă foto

Moscova nu crede în democraţie

Cu privire la Federaţia Rusă în "Diplomaţia" lui Henry Kissinger se spune că Rusia este o ţară fără cauză aflată în cautarea unei cauze. Care ar putea fi cauza ruşilor? Tendinţele expansioniste specifice oricărui mare imperiu s-au manifestat atât în perioada Imperiului Ţarist cât şi după Revoluţia din 1917, fapt ce a dus la crearea U.R.S.S.

Obişnuiţi cu un nivel economic stabil şi cu gândul că aparţin unei mari puteri globale ruşii şi-au declinat drepturile şi libertăţile în favoarea comunismului, deoarece era unicul sistem politic pe care îl cunoşteau. Astfel, încercările lui Gorbaciov de reformare a U.R.S.S. din anii 1985-1991 care aveau drept scop o societate cu o "democraţie dirijată"  s-au dovedit a fi cele care au scos la iveală vechile conflicte entice dintre republicile sovietice.

Este de actualitate disputa dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru regiunea Nagorno-Karabah, o enclavă armeană în care pe 20 februarie 1988 cetăţenii săi au votat ca regiunea lor autonomă să fie alipită R.S.F.S. Armenia. De asemenea, un alt conflict etnic din perioada sovietică a fost în Georgia, acolo unde cele două republici autonome, Abhazia şi Oseţia de Sud, cereau alipirea la R.S.F.S Rusă.

 Faţă de aceste cereri de separare de Georgia în capitala Tibilisi au avut loc proteste timp de câteva zile în aprilie 1989. Chiar dacă era vorba de aproape şapte decenii de sovietizare sentimentele naţionaliste pareau a fi intacte. De acest lucru s-au convins liderii sovietici care au reprimat manifestaţia georgienilor din Tibilisi în ziua de 9 aprilie 1989. 

Se pare că numarul victimelor a fost de ordinul zecilor sau al sutelor de morţi din rândurile protestatarilor.Chiar şi astăzi, ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, este acuzat de faptul că a fost cel a cauzat destrămarea imperiului sovietic prin reformele sale. 

Au urmat primele alegeri prezidenţiale considerate libere în 1991 câştigate fără drept de apel de Boris Elţin. Confirmarea acestuia la scrutinul electoral din 1996 a reprezentat un alt moment în care devenea clar că ruşii au optat pentru modelul unei societăţi conduse de către un lider a cărui putere să fie mai presus de cea a Parlamentului.

O confirmare a acestui lucru a fost greva parlamentarilor comunişti din octombrie 1993,  care au ocupat timp de aproape trei săptămâni Casa Albă (Parlamentul Rus). Răspunsul preşedintelui Borin Elţin a fost acela de a bombarda clădirea Parlamentului.

Pentru că era vorba de o trecere bruscă de la o societate comunistă la una de piaţă, o bună parte din ruşi au considerat  anii ’90 o perioadă cenuşie, în condiţiile în care regulile unui capitalism sălbatic erau dictate de către cei care aveau să fie numiţi oligarhi. În plan extern s-a încercat păstrarea sferei de influenţă în fostele republici sovietice prin crearea Comunităţii Statelor Indepedente, o alternativă la Uniunea Europeană.

Dacă problemele de sănătate erau de cele mai multe ori invocate pentru ca liderii comunişti să fie retraşi din prima linie, în acelaşi mod a avut loc şi retragerea preşedintelui Borin Elţin în ziua de 31 decembrie 1999. Cedarea puterii către Primul Ministru Vladimir Putin, numit în luna august a aceluiaşi an a reprezentat atunci un moment în care criza politică de la Moscova devenea tot mai vizibilă.

Despre Vladimir Putin nu se ştiau prea multe, nefiind unul dintre cele mai populare personaje politice din Rusia. Totuşi, printr-o retorică de cruciat împotriva corupţiei oligarhilor şi a promisiunilor privind redobândirea bunăstării economice şi a prestigiului de mare putere politică, Vladimir Putin a început să devină un personaj vizibil, poate chiar acel lider pe care îl aşteptau ruşii nostalgici după puterea pe care a avut-o U.R.S.S.-ul.

Cunoscând foarte bine faptul că dorinţele ruşilor nu sunt de a fi conduşi de un Parlament puternic, ci de un lider providenţial preşedintele Vladimir Putin a iniţiat în 2001 o reglementare foarte importantă cu privire la modul în care puteau fi înfinţate partidele politice. Astfel, una dintre condiţii era ca pentru a putea fi înscris la Tribunal un partid politic trebuie să aibă cel puţin zeci mii de membrii răspândiţi în cel puţin jumătate din numărul regiunilor Federaţiei Ruse.

De asemenea, pentru a-şi asigura liniştea Vladimir Putin şi apropiaţii săi au cumpărat rând pe rând toate posturile de televiziune şi ziarele care erau ostile puterii de la Moscova. Tot în perioada aceasta meseria de jurnalist în Federatia Rusa a devenit una destul de riscantă, chiar dacă primele cazuri privind uciderea de jurnalişti au fost semnalate în anii în care era preşedinte Boris Elţin.

Cel mai reprezentativ caz este cel al jurnalistei Anna Politkovskaya, una dintre cele vocile care acuzau atrocităţile comise de armata rusă în Cecenia, ucisă în data de 7 octombrie 2006, ziua de naştere a preşedintelui Vladimir Putin.

Nu în ultimul rând, speculând necesitatea statelor europene cu privire la resursele naturale pe care le deţine Federaţia Rusă, Vladimir Putin a  sesizat rolul pe care îl poate juca Gazprom ca un veritabil actor geopolitic al interselor Federaţiei Ruse  în vecinatatea apropiată.

Iarna lui 2005/2006 a fost momentul în care ţările europene s-au văzut prinse la mijloc în disputa pe care Federaţia Rusă o avea cu noua putere politică de la Kiev ale cărei aspiraţii erau spre U.E. şi N.A.T.O.

Cu un astfel de preşedinte Rusia a redevenit un actor politic global într-o lume în care multipolaritatea a devenit o certitudine. Nu este nicio surpriză că la finalul celui de al doilea mandat de preşedinte Vladimir Putin se bucura de o cota de popularitate de 80% în randul ruşilor.

Deşi a existat o puternică dorinţă privind continuitatea în funcţia de preşedinte Constituţia Federaţiei Ruse limitează dreptul de a deţine doar două mandate consecutive de preşedinte, dar lasă loc de interpretari privind numarul total al mandatelor de preşedinte.

   

Speculând acest lucru Vladimir Putin a procedat asemenea lui Borin Elţin numindu-şi succesorul  în persoana lui Dimitri Medvedev, o mai veche cunoştinţă de-a sa. În cartea “La persoana întâi” aparută în 2000, Vladimir Putin îl menţiona pe Dimitri Medvedev ca fiind unul dintre apropiaţii săi, dat fiind faptul că lucrase cu el la Universitatea de Drept din Sankt-Peterburg şi la primaria aceluiaşi oraş.

Un astfel de personaj politic odată ajuns în funcţia de preşedinte nu putea şi nu a avut nicio clipă intenţia de a fi o alternativă la tipul de lidership impus de Borin Elţin şi continuat de Vladimir Putin.

Într-o ţară în care politica nu ţine de doctrine şi idei politice, ci de puterea liderilor,  revenirea lui Vladimir Putin în urma alegerilor prezidenţiale din 4 martie 2012 este una firească.

Cel mai probabil Federaţia Rusă  nu îşi va dori prea curând să îndeplinească criteriile privind funcţionarea instituţiilor democratice ce i-ar putea permite aderarea la spaţiul Uniunii Europene. Asemenea Turciei şi Rusia face apel la trecutul său de imperiu, ceea ce înseamnă că în anii următori disputa dintre societatăţiile democratice liberale şi cele autoritare va avea continuitate. 

Sursă foto

Discursul politic în situaţii de criză

Într-una din primele sale declaraţii în calitatea de prim-ministru Mihai RazvanUngureanu a declarat că “este inadmisibil să ajungi pe străzile unei localităţi în România şi să-i vezi pe militari desfundând drumurile în timp ce beneficiarii direcţi, care sunt şi concentăţenii noştri, stau în casă la caldură."

Afirmaţia liderului guvernului a avut loc într-un moment în care intervenţia autorităţilor statului a fost considerată ineficientă de către o bună parte a românilor care au avut de suferit din cauza zăpezilor.

Vorbim de zeci de mii de oameni care au fost izolaţi în casele lor înghiţite de zăpezile unei ierni de neuitat ce a lăsat în urma aproximativ 80 de victime. Într-un asemenea moment este atitudinea lui Mihai Răzvan Ungureanu legitimă? Fără îndoială că nu.

Spusele lui fac parte însă dintr-o serie de declaraţii ale liderilor statului roman care au ales prin această modalitate să-şi scuze propriile greşeli de administrare, dar mai ales au dovedit o neînţelegere mare cu privire la obligaţiile pe care le are un om politic în momente dificile pentru ţara sa.

Ar fi fost de aşteptat ca noul prim-ministru să nu mai repete aceleaşi greşeli de comunicare pe care le-am văzut la preşedintele Traian Băsescu în 2011, cât şi la fostul prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu la indundaţiile din 2005.

Nimeni nu poate contesta că nu există cazuri izolate ale unor oameni care îşi declină responsabilitatea individuală în aşteptarea ajutoarelor ce se strâng în asemenea momente de o încărcătura emoţională puternică pentru societatea românească.

Totuşi un lider de stat nu are dreptul să îşi jignească naţiunea pe care o reprezintă prin afirmaţii care au la bază cazuri izolate. Astfel de opinii pot să aibă oamenii fără demnităţi publice.

Dacă oamenii politici ţin la faptul că nu vor să fie catalogaţi cu toţii corupţi, atunci ar fi bine ca în momente dificile pentru cei care îi reprezintă să-şi cântărească cu mare atenţie cuvintele.

Sursă foto