duminică, 25 decembrie 2011

În spiritul sărbătorilor

Trebuie să recunosc că iniţial îmi propusesem să scriu un comentariu despre ceea ce mai înseamnă sărbătorile de Crăciun. Mi-am dat seama că până la urmă Crăciunul reprezintă pentru fiecare dintre noi ceea ce este. Pe deoparte, naşterea Mântuitorului Isus Hristos, pe de altă parte un moment în care familiile se reunesc, şi nu în ultimul rând perioada din an în care magazinele îşi lichidează stocurile. 

Dacă despre adevăr se spune că nu se află la mijloc, ci în inima fiecăruia, atunci şi adevărul despre sărbătorile de Crăciun se află în inima fiecăruia dintre noi.

Aşadar, permiteţi-mi să vă urez un Craciun fericit şi toate gândurile de bine alături de cei dragi. Sper că prin ceea ce facem fiecare dintre noi, în domeniile în care activam, să ne putem aduce contribuţia la schimbarea în bine de care are nevoie ţara noastră. Doamne Ajută!  

luni, 19 decembrie 2011

Vaclav Havel şi Kim Jong Il. Destinul unui democrat vs. destinul unui dictator



Pentru actualitatea politică internaţională decesul fostului preşedinte al Republicii Cehe, Vaclav Havel,  dar şi decesul liderului Nord-Coreean, Kim Jong Il,  a reprezentat o situaţie aparent inedită.

Se pare că este o ironie a sorţii faptul că în aceaşi perioadă suntem martorii decesului unui dizident anticomunist, dar şi al unuia dintre ultimii dictatori comunişti. 

Fiindcă este vorba de doua personalităţi cu totul diferite, care reprezintă  doua sisteme politice opuse,  şi relatările din mass-media despre Vaclav Havel şi Kim Jong Il păstrează acelaşi ton al diferenţelor care separă lumea regimurilor democratice de cea a celor totalitare.

În timp ce la Praga cehii se reculeg aşteptând în linişte pentru a-şi aduce un ultim omagiu lui Vaclav Havel, unul dintre simbolurile dizidenţei împotriva comunismului instaurat de către sovietici, la Phenian vestea decesului „liderului suprem” Kim Jong Il este relatată de către mass-media comunistă drept un moment de maximă tragedie în care nord-correeni se întrec în a-l jeli pe cel care i-a condus dictatorial în ultimii 17 ani.

Într-o asemenea situaţie ştirile din actualitatea politică internaţională încearcă să acopere cele două subiecte. În condiţiile în care despre Vaclav Havel se vorbeşte în termeni pozitivi care evidenţiază destinul celui care a rostit celebre cuvinte „puterea celor fără de putere”, despre personajul politic Kim Jong Il se manifestă un inters ciudat, poate şi datorită notorietăţii pe care a dobândit-o acest lider excentric al unei societăţi închise.

Ce rămâne în urma lui Vaclav Havel? Cum va fi amintit Kim Jong Il? Sunt întrebări care fac ca disputa ideilor democratice împotriva celor totalitare să fie într-un permanent conflict, atât pentru societăţile prezente cât şi pentru cele viitoare.

În timp ce Vaclav Havel lasă moştenire celor care cred în valorile democratice faptul că o naţiune poate fi reprezentată cu onestitate în spiritul libertăţii care face ca putere legilor să fie deasupra puterii oamenilor, Kim Jong Il lasă moştenire puterea politică fiului său,  Kim Jong-uen, noul lider al unui regim politic care în timp ce îşi înfometează populaţia are asipiraţii de mare putere nucleară.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Remember Decembrie 1989


Se spune că odată cu trecerea timpului se vindecă chiar şi cele mai grave răni pe care le poate suporta un om în viaţă. La fel şi în cazul naţiunilor răspunsul la toate problemele cu care se confruntă este trecerea timpului şi raportarea la viitor. Poate că uneori atunci când trecutul ne dă motive de nelinişte, iar prezentul este incert, ce altceva ne mai rămâne decât speranţa în viitor?

Din momentul Revoluţiei din 1989 şi până în prezent s-au legat multe speranţe cu privire idealurile democraţiei, ale libertăţii şi unităţii naţiunii române pentru care şi-au dat viaţa peste o mie de suflete româneşti.

În toţi aceşti ani ne-am întrebat mai mult dacă a fost vorba despre o revoluţie sau de o lovitură de stat, dar am uitat tocmai faptul că au fost oameni care chiar au crezut în idealurile pe care astăzi le batjocorim prin nepăsare şi resemnare atunci când ni se încalcă drepturile.

Trăim cu impresia falsă că ştim ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 atunci când la posturile de televiziune îşi fac apariţia o serie de personaje controversate care din dorinţa de a se face remarcaţi declară aceleaşi teorii pe care noi le îmbrăţişăm cu patimă.

Pentru că da, despre adevăr este vorba. Cât de mult suntem interesaţi să aflăm adevărul despre crimele împotriva celor peste o mie de suflete care au devenit eroi ai Revoluţiei din 1989?

De peste 20 de ani de ani se vorbeşte de implicarea pe care au avut-o fosta instituţie a Securităţii şi Armata în reprimarea celor ce s-au revoltat împotriva regimului comunist condus de familia Ceauşescu.

A trecut multă vreme, s-au dat multe certificate de revoluţionari pentru tot felul de personaje, dar cel mai important este că încă nu s-a aflat cine sunt cei vinovaţi de sângele care a curs în Decembrie 1989. Pentru o naţiune precum este România este ruşinos modul în care ne raportăm la propria noastră revoluţie.

Şi mai neliniştitor este gândul că acei indivizi responsabili cu represiunea, care au dat dovadă de exces de zel, au ucis fără milă oameni pe care demnitatea şi iubirea faţă de libertate i-a făcut să fie solidari cu ceilalţi români împotriva celor care puseseră stăpânire pe România.

Îi vom vedea vreodată judecaţi pe cei vinovaţi? Este foarte probabil ca aceia care au mâinile pătate de sângele Revoluţiei din 1989 să fie oameni respectaţi în societate sau personaje care lucrează încă în structurile statului român.

De prea multe ori am auzit că este bine să ne vedem fiecare de viaţa noastră, să nu ne facem singuri probleme gândindu-ne la alte lucruri decât cele care trebuie sa ne intereseze pe fiecare dintre noi, şi poate de aceea de la solidaritatea din Decembrie 1989 am ajuns în Decembrie 2011 să fim o naţiune de oameni solitari.

Atât de solitari încât nici măcar oamenii cu suferinţe comune nu mai au încredere să sta unii lângă alţii atunci când este vorba să-şi protejeze drepturile.

În aceste condiţii, pe lângă speranţele pe care încă le păstrăm cu privire la aflarea adevărului Revoluţiei din Decembrie 1989 trebuie să fim mândri de toţi aceia care nu s-au gândit doar la ei, pentru că datorită unora ca ei astăzi putem scrie liber ceea ce gândim fără să avem teama că faptele noastre pot constitui “infracţiuni împotriva ordinii de drept a statului”.

Dumnezeu sa-I ierte şi să-I odihnească în pace pe toţi cei care şi-au vărsat sângele în numele libertăţii pe care ne-au lasat-o moştenire.


Sursă foto

miercuri, 7 decembrie 2011

Dimitra grecilor şi Elena românilor

Despre Grecia ştim că a devenit un subiect nelipsit în fiecare jurnal de ştiri, iar guvernanţii noştri îşi justifică orice reducere bugetară invocând situaţia economică a grecilor.

Cu toate că România şi Grecia sunt două ţări care nu împărtaşesc prea multe lucruri comune, ambele state suferă de incompetenţa şi corupţia celor ce le conduc.

În aceste condiţii nu este nicio surpriză rezultatul Eurobarometrului din 17 octombrie 2011 care a evidenţiat faptul că românii şi grecii sunt printre cei mai pesimişti europeni cu privire la situaţia financiară, şi ce mai neîncrezători cetăţeni ai U.E. în administraţia publică.

În cartea lui Patrick Girard, “Aceşti Don Juani care ne conduc”, atunci când am ajuns la paginile cu privire la Andreas Papandreu, fost Prim-Ministru al Greciei între anii 1981-1989 şi 1993-1996, mi-a atras atenţia rolul pe care l-a jucat un personaj care îmi părea cunoscut cu un alt personaj de pe scena politică românească.

Cu privire la Andreas Papandreu, tatăl lui Georges Papandreu (Prim-Ministru al Greciei în perioada 2009-2011), se spune că a fost un care a iubit femeile mai mult decât o poate face un bărbat de stat. Căsătorit de tânăr cu o compatrioată, acesta a divorţat de ea în 1951 căsătorindu-se cu Margaret Chant o tânăra pe care o întâlnise în Statele Unite.

Fiindcă nu se putea abţine tentaţiilor, Andreas Papandreu a mai bifat o nouă aventură cu Rania Noplum, o militantă socialistă suedeză cu care a avut o fiică. Cum toate lucrurile au un final, şi răbdarea doamnei Margaret Papandreu a luat sfârşit atunci când soţul ei a întâlnit-o pe stewardeza, Dimitra Liani, o tânăra cu rădăcini în burghezia ateniană, tatăl ei fiind general, iar unchiul fusese ambasador în Japonia.

Dacă Andreas Papandreu se afla la a doua căsnicie, şi Dimitra Liani era casatorită a doua oară cu un fondator al unui grup comunist maoist. Din dragoste pentru soţia sa Dimitra, Alexis Kapopolus a pus bazele unei emisiuni pentru publicul feminin la un post tv din Grecia, în care Dimitra să fie moderatoare.

Deoarece se dorea să fie o emisiune de succes domana Liani şi-a folosit legăturile cu Andreas Papandreu pentru a-l invita la prima ei emisiune. Acesta din urmă a acceptat, dar chiar şi aşa emisiunea a fost un dezastru care o va face pe Dimitra Liani să se refugieze în braţele protectorului ei, Andreas Papandreu.

Este de menţionat momentul din septembrie 1987, în care Prim-Ministrul Greciei a lipsit de la comemorarea cutremurului de la Calamatha pentru a fi pe o plajă alături de Dimitra. A urmat după aceea operaţia de triplu by-pass coronarian la care a fost supus în Londra, acolo unde i-a fost alături tot Dimitra.

În tot acest timp în care era tot mai evidentă legătura dintre Andreas Papandreu şi Dimitra Liani, fosta stewardeză şi moderatoare de televiziune era o prezenţă cotidiană în primele pagini ale ziarelor din Grecia. Ea era acuzată că împreună cu alte persoane vroiau să acapareze puterea politică şi să creeze un guvern paralel.

Considerat “viu din punct de vedere sexual, dar mort din punct de vedere politic”, Andreas Papandreu a fost învins la alegerile din iunie 1989, moment de care a profitat pentru a divorţa şi a-şi oficializa căsătoria cu Dimitra Liani.

Pentru că oamenii au în general tendinţa de a uita şi a-i regreta pe foştii lideri politici, Andreas Papandreu a revenit în forţă, după ce partidul socialist grec PASOK a caştigat alegerile în faţa conservatorilor. În cine putea să aibă încredere mai mult Andreas Papandreu decât în soţia sa, Dimitra?

Se explica astfel de ce a numit-o şefă de cabinet, ea fiind omul care accepta sau refuza audienţe, şi îşi da acordul asupra dosarelor care erau de interesul soţului ei sau nu. Zvonurile spuneau că bunăvoinţa noii doamne Papandreu se câştiga în schimbul unor sume considerabile de bani.

Totul a culminat cu un scandal atunci când s-a aflat că reşedinţa familiei Papandreu fusese construită în schimbul unui împrumut de 1.900.000 de franci de la diverse personaje, printre care şi trei dintre miniştrii săi.

În timp ce puterea Dimitrei Papandreu era la apogeu, o parte a partidului socialist a început o campanie împotriva şefei de cabinet a Primului-Ministru, care a cerut o serie de represalii împotriva celor care îi puneau la îndoială imaginea publică.

Prin aceste metode Dimitra Papandreu îşi prezenta tot mai mult intenţiile de a-i urma soţului ei într-o carieră politică, în condiţiile în care sănătatea lui Andreas Papandreu dădea dovadă de tot mai multe semne de slăbiciune. Un prim pas era ca Dimitra Papandreu să-şi anunţe intenţia de a candida pe listele PASOK la alegerile legislative din 1997.

Pentru că problemele de sănătate se accentau tot mai mult, iar Primul-Ministrul Andreas Papandreu se afla în incapacitate de a mai conduce guvernul, Dimitra Papandreu devenise de fapt şeful executivului din Grecia.

În aceste condiţii, Georges Papandreu, fiului Primului-Ministru, i-a cerut tatălui său o retragere demnă de pe scena publică. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Dimitra Papandreu a cerut garanţii că nu vor exista acuzaţii cu privire la împrumutul contractat pentru reşedinţa din Ekali, şi va beneficia de azil parlamentar după dispariţia soţului.

Chiar daca totul părea să decurgă spre beneficiul Dimitrei Papandreu, Primul-Ministru Andreas Papandreu a decedat pe 23 iunie 1996 înainte ca cererile soţiei sale să fie acceptate de către cei cu care negociase.

Aşadar, Grecia a închis un capitol politic agitat, în care Andreas Papandreu este amintit mai mult pentru aventurile sale, iar numele Dimitrei Papandreu trezeşte amintiri neplăcute grecilor.

Dacă aşa au stat lucrurile în cazul grecilor, în România după alegerile din 2004 în care a ieşit câştigător candidatul alianţei D.A., Traian Băsescu, şi-a făcut apariţia doamna Elena Udrea, o persoană controversată, care atrăgea privirile multor oameni politici.

De menţionat este că Elena Udrea a avut acces la cele trei forţe politice din România, P.S.D., P.N.L. şi P.D.L, fiind pe rând membră în toate cele trei partide. După perioada de consilier prezidenţial, a activat tot mai mult în P.D.L., acolo unde se pare că şi-a găsit liniştea politică.

Nu este pentru nimeni niciun secret că s-au spus şi s-au scris multe lucruri despre relaţia dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea, ea fiind considerată o protejată a ocupantului funcţiei de la Cotroceni.

În asemenea condiţii şi având sprijinul celui mai puternic om din stat nu este de mirare că doamna Elena Udrea nu şi-a ascuns intenţiile politice cu privire la ocuparea funcţiei de preşedinte al României. Dacă va ajunge până acolo sau nu, asta va rămâne de văzut.

Totuşi, istoria recenta a grecilor ne demonstrează că personaje de genul Dimitrei Liani nu au făcut niciodata bine unui stat democratic. Problema nu este de a alege un şef de stat pe criterii de gen, masculin sau feminin.

Germania este condusă de Angela Merkel, Anglia a avut Prim-Ministru pe Margaret Thatcher, iar în fruntea F.M.I. se află franţuzoaica Christine Lagarde. România nu poate şi nici nu trebuie să fie condusă de persoane care promovează o femeie în funcţie de alte criterii decât competenţa.

Cu toţii ştim că sunt multe femei în politică, şi nu numai, care prin competenţa şi caracterul lor pot da României o soartă mai bună decât cea de până acum. Rămâne ca aceste persoane să-şi facă treabă în domeniile în care activează, iar atunci când se vor decide să candieze într-o funcţie publică este de datoria noastră de a alege competenţa, şi nu imaginea de pe afişul electoral.

miercuri, 30 noiembrie 2011

România reală vs. România profundă

Care este adevărata faţă a României? Cea pe care o vedem zilnic atunci când mergem pe stradă? Sau cea despre care citim în cărţile lui Petre Ţuţea şi Dan Puric?

Dacă despre adevăr se spune că se află undeva la mijloc, atunci probabil nici situaţia din România nu este atât de neagră precum o vedem în anumite jurnale de ştiri, dar nici atât de prosperă precum ar vrea să ne dea de înţeles cei care guvernează ţara.

Într-o societate bipolarizată între Putere şi Opoziţie, semnificaţia zilei de 1 Decembrie nu reprezintă decât o ocazie de a remarca că apelul la deşteptare şi unitate din versurile imnului naţional sunt cuvinte rostite şi nu făptuite de către cei al căror rol este să reprezinte cât mai bine interesele neamului românesc.

În tot acest timp, majoritatea românilor preferă să rămână într-o stare de resemnare atunci când iau contact cu sistemul de educaţie, cu cel medical şi cu cel de justiţie. Răspunsul tuturor este că “aşa se întâmplă la noi în ţară".

În România reală resemnarea are statut de dogmă, cu atât mai mult cu cât însuşi instituţiile statului îşi dau toată silinţa să păstreze starea de fapt în care ne naştem şi trăim.

Se pare că oricat de mult timp ar trece scenariul rămâne acelaşi, chiar dacă actorii se schimbă periodic cu fiecare ciclu electoral la care poporul român ia parte votându-şi reprezentanţii politici în funcţie de plasele cu ulei şi kg de făină.

O asemenea situaţie exprimă limitarea de care dau dovadă cei care oferă şi cei care primesc şi îşi dau votul după alte criterii decât cele în care ar putea să creadă că vor aduce soluţii la problemele de interes general.

Toate astea mă duc cu gândul la vorbele lui O. Paler, cel care spunea că în România nici măcar nefericiţii nu sunt solidari între ei, iar în asemenea condiţii, pentru că oamenii s-au lămurit care este grija statului pentru ei, singura speranţă le-a rămas credinţa în Dumezeu.

Şi atunci ne întrebăm care sunt opţiunile noastre? Ce este de făcut? Să fugim din România reală în cuvintele scrise de Ţuţea şi Puric?Ar fi o soluţie, însă nu ne va fi de folos nici nouă şi nici societăţii din care facem parte.

România nu duce lipsă de solitari. Sunt destui cei care n-au încredere în ţara lor, iar acest lucru se vede de fiecare dată când oameni cu probleme comune refuză să militeze cu ceilalţi asemenea lor.

Încep să cred că România profundă nu reprezintă acea mistificare pe care avem tendinţa să o facem atunci când suntem sătui de realitatea pe care o vedem zilnic. România profundă este România tuturor celor care continuă să creadă că aşa cum un om are o singură familie, tot aşa unui singur loc îi poate spune acasă.

Acest loc este România. Reală în ochii unora, profundă în ochii altora.


miercuri, 23 noiembrie 2011

Tulburările social-democrate


În România postdecembristă social-democraţia reprezentată de către Frontul Salvării Naţionale, care s-a rupt la scurt timp după Revoluţie în tabara "conservatoare" condusă de Ion Iliescu şi cea "liberală" a lui Petre Roman, a fost şi rămâne un segment important pe eşichierul politic. Dat fiind faptul că suntem o ţară cu un trecut comunist, în care rolul statului a fost unul centralizator, nu este deloc surprinzător faptul că un asemenea curent politic a reuşit să conducă destinele ţării în primii ani de la schimbarea regimului politic dictatorial.

Chiar dacă Revoluţia din Decembrie '89 a readus pe scena politică vechile partide istorice, P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D., dar şi multe alte noi formaţiuni politice, o mare parte a electoratului român a rămas ataşat ideilor de stânga promovate de către reprezentaţii P.D.S.R. şi P.D. Paradoxal sau nu, zonele cele mai slab dezvoltate economic din România au reprezentat bazinul electoral al social-democraţiei româneşti.

Deşi între cele doua partide de stânga a existat un permanent conflict, pentru că fiecare vroia să-şi însuşească rolul de cel mai important partid social-democrat din România, ceea ce a contat decisiv a fost tipul de lidership pe care l-au promovat. În acest duel al liderilor stângii romaneşti a câştigat de departe reprezentatul P.D.S.R., Ion Iliescu, primul preşedinte al României ales la alegerile din mai 1990, care şi-a menţinut mandatul de preşedinte după alegerile din 1992 până în 1996, şi a revenit în cea mai importantă funcţie a ţării câştigând scrutinul prezidenţial din 2000.

Deoarece Constituţia României nu îi mai permitea să mai candideze la un nou mandat prezidenţial, Ion Iliescu a trebuit să predea ştafeta de lider al partidului către Adrian Nastase, fost prim-ministru în perioada 2000-2004, şi candidat al alegerilor prezidenţiale din 2004. Dacă în cazul lui Ion Iliescu s-a spus că deşi n-a fost corupt a acceptat tacit actele de corupţie făcute de cei din jurul său, despre Adrian Năstase şi oamenii din guvernul său au existat destul de multe zvonuri cu privire la actele de corupţie în care ar fi fost implicat.

Chiar dacă Adrian Năstase este considerat un om politic cu o pregătire intelectuală de luat în seamă, şi a fost apreciat ca unul dintre cei mai buni prim-miniştrii pe care i-a avut România după '89, asocierea imaginii sale cu actele de corupţie a fost cartea pe care a jucat-o cu succes Traian Băsescu, candidatul opoziţiei la alegerile prezidenţiale din 2004.

Deşi P.D.S.R. câştigase alegerile legislative din 2004 împreună cu colegii de alianţă umanişti (care au devenit între timp conservatori), ei nu au putut forma un nou guvern social-democrat deoarece partidul condus de către Dan Voiculescu a ales să susţină guvernul Tariceanu, în schimbul unei înţelegeri pe care au avut-o cu noul preşedinte al României, Traian Băsescu.

Pentru un partid cu o organizaţie puternică, precum era P.D.S.R.-ul în teritoriu, pierderea alegerilor prezidenţiale şi incapacitatea politică de a forma un nou guvern a fost un moment de criză politică interna ce a culminat cu "devorarea" fostului lider, Adrian Năstase, care si-a pierdut functia de preşedinte al Camerei Deputaţilor.

Deoarece imaginea lui Adrian Năstase era una care nu mai prezenta credibilitate în faţa electoratului, iar Ion Iliescu nu mai avea dreptul de a concura pentru un post de preşedinte al României, P.D.S.R. a ales o schimbare de lidership pentru a accentua apropierea de valorile stângii europene. În acest mod P.S.D.R. şi-a schimbat titulatura şi a devenit P.S.D.

Astfel în competiţia internă a P.S.D. din martie 2005 a fost vorba de o luptă între tabara "conservatoare" reprezentată de către Ion Iliescu şi susţinătorii lui Mircea Geoană, un om politic ce era apreciat pentru cariera în diplomaţie, deoarece fusese ambasador la Washington şi lăsase o impresie bună în funcţia de ministru externe al României în perioada guvernării Năstase.

Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, aceia care nu câştigă competiţiile electorale sunt victime sigure în faţa tulburărilor interne din partid. Aşadar, deşi Ion Iliescu se bucură de o reputaţie puternică în P.S.D., victoria a fost de partea lui Mircea Geoană.

Printre cele mai importante evenimente care au urmat după aceea a fost susţinerea tacită a P.S.D. pentru guvernului Tăriceanu II, după ce alianţa D.A. a încetat să mai existe datorită conflictelor dintre P.N.L. şi P.D.

Un alt moment, poate cel mai important pentru acea perioadă, a avut loc în 2007 odată cu începerea procedurilor de suspendare de către P.S.D., P.N.L. şi P.C. a preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu.

După eşecul acestor demersuri au urmat alegerile din 2008, în care P.S.D. a obţinut un scor de peste 30% din voturi, fiind foarte aproapre de cel obţinut de către P.D. Pentru că ţara avea nevoie de un nou guvern după alegerile parlamentare, P.S.D. a acceptat invitaţia lui Traian Bpsescu de a face parte dintr-un guvern alături de P.D.L.

Potrivit negocierilor dintre cele doua partide Emil Boc a fost desemnat Prim-Ministru al Guvernului, iar Mircea Geoană a obţinut funcţia de preşedinte al Senatului României.
Chiar dacă cele doua partide au invocat alianţele din Germania dintre social-democraţi şi conservatori de la sfârşitul anilor '60 şi din 2008, în cazul situaţiei politice din România era greu de crezut că un asemenea aranjament ar fi putut rezista, dat fiind faptul că vorbim de două partide cu rădăcini doctrinare comune şi un numar aproximativ egal de parlamentari.

A urmat momentul alegerilor europarlamentare din iunie 2009, iar aici P.S.D.-ul a obţinut un uşor avantaj faţă de P.D.L., procentajul social-democraţilor fiind de 31% din voturi, fapt ce le-a conferit 11 mandate în Parlamentul European.

Chiar şi aşa, inevitabilul urma să se întâmple, iar astfel "Parteneriatul pentru România" dintre P.D.L. şi P.S.D. s-a rupt către sfârşitul anului 2009, cu puţin timp înainte de alegerile prezidenţiale din acelaşi an.

În situaţia în care pe deoparte vroaiau să fie la guvernare cu orice preţ, dar pe de alta parte vroiau să lase impresia unui partid care poate da un nou preşedinte al României, social-democraţii conduşi de Mircea Geoană şi-au readus aminte de momentul din 2004, după ce Traian Băsescu a reuşit să câstige alegerile prezidenţiale din 6 decembrie 2009 în faţa candidatului P.S.D., Mircea Geoană.

Pentru P.S.D. a urmat un congres naţional în februarie 2010 în care au avut loc alegeri pentru funcţia de preşedinte al partidului. De data aceasta Mircea Geoană s-a văzut pus în situaţia lui Ion Iliescu din 2005, fiind învins în alegeri de către Victor Ponta, fostul sau colaborator din campania pentru alegerile prezidentiale din decembrie 2009.

Deşi a fost trecut pe linie moartă în interiorul partidului şi a pierdut majoritatea susţinătorilor, fostul lider social-democrat s-a consolat cu funcţia de preşedinte al Senatului României. Considerând că mai are un cuvânt de spus în politica românească, Mircea Geoană a încercat în tot acest timp să facă opoziţie la modul în care P.S.D. este condus de către Victor Ponta.

S-a ales astfel cu o suspendare de şase luni din partea propriului partid pentru că nu a respectat regulile impuse de noua conducere, iar de curând, mai exact la sfârşitul lui octombrie 2011 a fost într-o vizită la Washington în care a încercat să lase impresia de lider al opoziţiei din România.

Cum o asemenea situaţie nu a fost deloc pe placul liderilor U.S.L., atât Crin Antonescu cât şi Victor Ponta au avut comentarii destul de acide faţă de Mircea Geoană, totul culminând cu ceea ce s-a întâmplat în ziua de ieri la şedinta liderilor social-democraţi.

Membru al P.S.D. din 2001, Mircea Geoană a fost exclus din partidul pe care l-a condus şi i-a fost retrasă susţinerea pentru funcţia de preşedinte al Senatului României, ceea ce înseamnă că omul care ar fi putut fi preşedintele României a ajuns acum atât fără partid cât şi fără funcţia de preşedinte al Senatului.

Daca ar fi să dăm curs scenariilor, unul dintre acestea îl vede pe Mircea Geoană lângă cei care susţin actualul guvern, în timp ce altele vorbesc despre încercarea acestuia de a forma o noua formaţiune politică, lucru puţin probabil, dat fiind faptul că ar necesita un efort uman şi financiar mult prea mare pentru un om politic aflat în situaţia fostului lider social-democrat.

În timp ce P.S.D.-ul consideră că prin excluderea lui Geoană are mai multă linişte în interiorul partidului, Geoană ar putea beneficia de o uşoară simpatie din partea acelora care de obicei iau apărarea celor puşi la pământ de către foştii colegi de partid.

Cum orice lucru făcut are un preţ al său, P.S.D. riscă acum să rămână fără funcţia de preşedinte al Senatului, dată fiind influenţa şi resursele pe care le au cei din actuala guvernare. În asemenea condiţii pentru un partid precum P.S.D. perioadă petrecută în opoziţie ar pute eroda tot mai mult structurile slăbite ale partidului, deoarece o parte destul de importantă a foştilor lideri social-democraţi au ales să facă politică în U.N.P.R., un partid care se prezintă ca fiind de stânga şi al cărui scop politic este "apărarea interesului naţional".

Pentru electoratul român şi pentru scena politică din România problemele stângii, ca şi cele ale dreptei, ar putea cauza noi crize politice, fapt ce ar accentua tot mai mult dezinteresul românilor faţă de evenimentele politice.

Fără o conducere politică bazată pe un tip de lidership competent, tulburările din cadrul partidelor vor rămâne la ordinea zilei, iar foştii lideri care n-au reuşit să-şi ducă partidele la putere vor fi "devoraţi" în continuare de către propriile partide.



sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Ziua internaţională a comemorării victimelor accidentelor de circulaţie

În 2005 Organizaţia Naţiunilor Unite a decis ca în fiecare an în a treia duminică a lunii noiembrie să existe o zi dedicată memoriei celor care şi-au pierdut vieţile în accidente de circulaţie.

Anual în lume mor peste 1,3 milioane de oameni în accidente rutiere, fapt ce a dus la un acord al comunităţii internaţionale pentru perioada 2011-2020 numit "Decada acţiunii pentru siguranţa rutieră" care şi-a propus salvarea a peste cinci milioane de vieţi.

În România, din 1990 şi până în prezent, se aproximează că au murit 70.000 de oameni în accidente de circulaţie. Chiar dacă autorităţile din ţara noastră şi-au propus să reducă cu 50% numarul accidentelor rutiere soldate cu victime, siguranţa rutieră nu este un subiect de interes naţional pentru factorii de decizie politică din România.

Am vazut acest lucru în data de 4 noiembrie a.c., atunci când am fost la un seminariu de siguranţă rutieră la Palatul Parlamentului ţinut de către Asociaţia Victimelor Accidentelor de Circulaţie din Româia. Deşi membrii Consiliului Interministerial de Siguranţă Rutieră erau invitaţi la dezbatere nici unul dintre aceştia nu a găsit de cuvinţă să-şi trimită măcar un reprezentat acolo.

Am aflat atunci că acel consiliu pentru siguranţă rutieră nu s-a reunit niciodata în cei 11 ani de când funcţionează, iar de cinci ani de cand A.V.A.C. organizează seminarii de siguranţă rutieră nu a fost niciun reprezentat al Guvernului.


În condiţiile în care avem o infrastructură slabă, educaţia rutieră a conducătorilor auto este una discutabilă, iar reprezentanţii poliţiei rutiere şi cei din justiţie nu reuşesc să gestioneze bine problemele cu care se confruntă accidentele rutiere din România sunt privite drept o fatalitate.

Ştiu că sunt diferenţe mari între noi şi tările în care numărul accidentelor rutiere soldate cu decese este unul redus, însă se observă destul de lejer că în ţara noastră subiectul accidentelor de circulaţie este tratat superficial de către autorităţi.

Şi e puţin probabil să fie considerat unul de siguranţă naţională în condiţiile în care decidenţii politici sunt oameni care îşi permit multe dintre lucrurile care îi ţin departe de tot ceea ce înseamă un accident de circulaţie soldat cu victime.

Până când va exista suficientă responsbilitate din partea guvernanţilor nu ne rămâne decât să avem mai multă grijă de vieţile noastre şi de cele ale celorlalţi participanţi la trafic, şi să sperăm că odată plecaţi de acasă ne vom întoarce cu bine la familiile noastre.

P.S.: Memoriei fratelui meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe, decedat într-un accident rutier în data de 17 mai 2009.

marți, 15 noiembrie 2011

Democracy through dance

De problemele persoanelor cu dizabilităţi fizice din România se vorbeşte mult şi se face puţin.
Deşi există o lege a persoanelor cu handicap fizic, legea 448/2006, autorităţile statului preferă de multe ori să mimeze integrarea unor oameni cu care soarta n-a fost norocoasă, iar societatea încă are unele reţineri cu privire la felul în care îi priveste şi îi acceptă ca o parte a sa.

Neavând prea multe posibilităţi de a se integra, o bună parte a persoanelor cu dizabilităţi fizice ajung automat oameni cu posibilităţi financiare reduse care nu îşi pot permite o viaţă decentă.

Astfel, o primă întrebare ar fi ce e de facut? La acest lucru m-am gandit atunci când am fost invitat să iau parte ca voluntar în cadrul proiectului "Democracy through dance" finanţat de către Comisia Europeană şi coordonat de către ong-urile craiovene Anter şi Pro Civica Oltenia într-un parteneriat cu alte două ong-uri din Sofia.

În condiţiile în care şi eu am o dizabilitate fizică trebuie să recunosc că deşi sunt implicat în activităţi de voluntariat încă din 2006 a fost pentru prima dată cand m-am implicat într-un proiect care şi-a propus să atragă atenţia autorităţilor din România şi Bulgaria asupra problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap fizic şi posibilităţi reduse.

Probabil aceia care mă cunosc pot să spună că în general am destule reţineri faţă de anumite lucruri şi de multe ori prefer să fiu într-o postură de om rezervat în ceea ce spune şi ce face. De data aceasta a trebuit să fiu parte a unui grup de oameni care să-şi lase reţinerile deoparte şi să organizeze un flash mob în două locuri publice din Craiova şi Sofia, iar astfel să atragă atenţia autorităţilor şi a trecătorilor asupra scopului proiectului.

Nu a fost vorba de un dans precum se poate vedea în competiţiile sportive sau la "Dansez pentru tine". Faptul că în cadrul aceluiaşi grup au fost oameni fizic sănătoşi şi oameni cu dizabilităţi fizice a fost ceea ce a contat cel mai mult, pentru că şi unii şi alţii au reuşit să aibă alte perspective decât cele pe care le-au avut până acum.

Pentru că România şi Bulgaria au destul de multe probleme comune nu a fost nicio surpriză să văd modul superficial în care sunt tratate persoanele cu dizabilităţi fizice. Cel mai vizibil exemplu este pentru cei care sunt în scaune cu rotile, oameni care nu au posibilitatea de a circula singuri deoarece mijloacele de transport public şi accesul în cladiri şi instituţii le este practic interzis.

Mi s-a părut interesantă remarca unuia dintre voluntarii bulgari care ne spunea că atunci când a fost în Belgia şi S.U.A. se întreba cum de acolo vede aşa de mulţi oameni cu dizabilităţi fizice peste tot, iar la el în ţară persoanele cu handicap fizic lipsesc din peisajul general.

Diferenţa dintre cele două state şi ţări precum Bulgaria şi România este că acolo există facilităţi pentru oamenii cu disabilităţi fizice prin care ei pot să traiască decent şi să circule liber, fiind stăpânii propriei lor vieţi.

Devine cumva logic că un om care nu are aceleaşi oportunităţi să îşi piardă din stima de sine, iar astfel să trăiască izolat de restul societăţii. În timp, acest lucru poate duce la alte probleme, precum sunt cele de ordin psihic, dat fiind faptul că un om izolat este mai vulnerabil la căderi psihice.

Un astfel de om devine astfel depedent de familia sa sau îşi găseşte refugiul într-un centru medical în grija unei administraţii care mereu se plânge de cheltuieli prea mari cu sistemul medical.

Ce s-a schimbat după acest proiect la care am participat? Vor face autorităţile publice modificările pentru persoanele cu dizabilităţi? Sunt două întrebări la care nu pot răspunde decât prin a spera că într-un timp relativ scurt vom vedea schimbările în bine care să asigure şanse şi oportunităţi egale pentru toţi oamenii, indiferent de problemele de medicale pe care le au.

Cât mă priveşte pe mine mi-am dat seama că deşi este vorba de o problema pe care o cunosc destul de bine am avut mai mereu alte priorităţi, poate în încercarea de a uita de problemele medicale, iar astfel am ajuns după destul de mult timp să ma implic într-un proiect care poate ajuta mulţi oameni cu probleme comune sau mai grave decât ale mele.

Cert este că până să căutăm schimbarea atitudinii celorlalţi şi a autorităţilor publice trebuie să ne schimbăm fiecare dintre noi atitudinea prin lucrurile simple pe care le facem zi de zi. Cred că noi, participanţii din proiectul "Democracy through dance" am reuşit să facem un prim pas în acest sens.

luni, 31 octombrie 2011

Ce au în comun P.C. şi U.N.P.R.?


Unul dintre subiectele cărţii de memorii ale fostului Prim-Ministru interimar al României din 2004, Eugen Bejinariu, este legat de alianţa politică din 2004 dintre P.D.S.R şi P.U.R. (Partidul Umanist Român) al lui Dan Voiculesc, în prezent P.C. (Partidul Conservator).
Dat fiind faptul că după alegerile generale şi prezidenţiale din 2004 în Romania a avut loc un lucru fără precedent pentru scena politică, în care partidul câştigător al alegerilor generale nu a fost acela al cărui candidat să câştige alegerile prezidenţiale a apărut o iminentă criză politică.
Chiar dacă potrivit Constituţiei preşedintele trebuie să numească pe primul ministru din rândurile partidului sau alianţei care a câştigat alegerile, de data aceasta cel care ocupa funcţia de la Cotroceni avea alte planuri care să includă neapărat Alianţa D.A., al cărei candidat a fost în competiţia prezidenţială.
Pentru că Alianţa P.D.S.R. + P.U.R. obţinuse 41% din voturi, compartiv cu 31% cât avea alianţa portocalie dintre liberali şi democraţi, nu se putea forma noul guvern care să administreze treburile Ţării. În aceste condiţii au urmat negocieri prin care Alianţa D.A. a obţinut suportul U.D.M.R. , P.R.M. şi nu în ultimul rând P.U.R. care a ales un nou drum alături de noul preşedinte al României, Traian Băsescu.
Cum şi-au argumentat foştii colegi de alianţă ai P.D.S.R. alegerea?
"Umaniştii lui Dan Voiculescu s-au decis ieri să susţină în Parlament şi în afara lui orice forumulă guvernamentală << capabilă să asigure continuitatea procesului de reformă>>, fără a condiţiona acest gest de participarea la guvernare. << Politica noastră constantă pe parcusul negocierilor electorale a fost aceea de a pune interesul naţional înaintea celui de partid şi în lipsa oricărei pretenţii, cu excepţia respectării propriei noastre identităţi politice şi doctrinare>> , a spus într-o conferinţă de presă un responsabil al partidului [...] Ziua, 22 Decembrie 2004.
După alegerile prezidenţiale din 2009, acelaşi preşedinte, Traian Băsescu, a reuşit "să readucă la viaţă interesul naţional" sub coordonarea fostului psdist Gabriel Oprea într-un aşa numit grup "al parlamentarilor independenţi", care în primavara lui 2010 a devenit partid politic şi grup parlamentar cu titulatura de U.N.P.R. (Uniunea Naţională pentru Progreseul României), un partid care pretinde că are drept principală doctrina politică interesul naţional.
Aşadar, Parlamentul României are în componenţa sa două partide balama, P.C. şi U.N.P.R , care oricând pot juca cartea decisivă în actul guvernării. În timp ce P.C. beneficiază de un puternic trust mediatic, U.N.P.R. fiind parte a guvernării actuale îşi menţine fidelitatea membrilor prin beneficiile puterii politice la care este parte.
Chiar dacă până acum drumurile P.C. şi U.N.P.R. nu s-au intersectat, nu este deloc exclus ca acest lucru să se întâmple după alegerile din 2012. Până atunci rămâne ca atât P.C. cât şi U.N.P.R să caute noi nemulţumiţi din rândurile celorlalte partide parlamentare care ar putea să li se alăture.

luni, 24 octombrie 2011

Discursul Regelui

Cu privire la mesajul pe care îl va adresa Majestatea Sa, Regele Mihai, în Parlamentul României s-au spus multe comentarii.

De la temerile celor mai înverşunaţi dintre republicani că Regele ar proclama revenirea la monarhie şi până la entuziasmul celor care au rămas fideli monarhiei, parcă mai mult ca oricând aniversarea Regelui Mihai a devenit un subiect de actualitate în mass-media românească. Să fie interesul public o formă de sancţionare a reprezentanţilor politici?

Foarte posibil, mai ales în contextul în care avem de-a face cu un discurs public agresiv care se va accentua tot mai mult cu cât ne apropiem de scrutinele electorale din 2012.

Cu toate acestea, indiferent de disputele politice dintre actualele partide parlamentare, invitaţia în Parlament a reprezentanţilor P.N.L. pentru Majestatea Sa, Regele Mihai, este o încercare de a reabilita imaginea celui mai longeviv suveran român care după momentul abdicarii forţate din 30 decembrie 1947 a fost acuzat pe nedrept de către reprezentanţii regimului comunist de până în '89, liderii Frontului Salvării Naţionale şi nu în ultimul rând ne putem aduce aminte de acuzaţiile de trădare ale preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu.

Nu ştiu dacă mâine la manifestaţiile de aniversare ale Regelui Mihai vor fi prezenţi mulţi dintre cei care se declară monarhişti sau cei care apreciază modul în care Majestatea Sa îşi face simţită prezenţa în cadrul societăţii româneşti. Poate cei care l-au acuzat pe Rege vor înţelege că încrederea şi loialitatea faţă de un lider se câştigă doar printr-o atitudine demnă de a fi respectată de către oameni.

Probabil sunt lucruri ce nu pot fi înţelese şi acceptate de către competitorii politici mereu aflaţi în dispute electorale pentru accederea la guvernare. Toate acestea ne pot duce cu gândul că disputele politice şi monarhia nu trebuie amestecate, aşa cum i se propusese Regelui Mihai la începutul anilor '90, atunci când liderul P.N.L., Radu Câmpeanu, i-a propus Majestaţii Sale să candideze la funcţia de preşedinte al României.

Refuzul Regelui de a amesteca instituţia monarhiei cu cea a preşedintelui unei republici a reprezentat un gest de respect faţă de istoria neamului românesc.

Chiar dacă nu sunt un monarhist sper că ziua de 25 octombrie 2011 va fi o zi de sărbătoare pentru tot ceea ce înseamnă România profundă. La mulţi ani, Majestate!

marți, 27 septembrie 2011

O seară de neuitat

De obicei, în România, se spune că oamenii nu mai citesc şi nu mai merg la teatru, deoarece televiziunea şi internetul au un rol tot mai important în viaţa fiecăruia dintre noi.

Şi, totuşi, de fiecare dată când merg la teatru (spre ruşinea mea, destul de rar) îmi este dat să văd mereu o sală plină, cu aceiaşi oameni eleganţi care aşteaptă liniştiţi, la locurile lor, ridicarea cortinei de pe scenă.


Învăţați cu evenimentele cotidiene, sălile de teatru lasă impresia unei lumi pierdute, dar pe care tot mai mulți oameni încep s-o repreţuiască. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că n-aş fi ajuns luni seara, la Teatrul Naţional Marin Sorescu" din Craiova, să văd piesa Egoistul", dacă Radu Beligan n-ar fi fost prezent pe scenă.

N-am reuşit să-l văd pe Gheorghe Dinică jucând într-o piesă de teatru şi, de aceea, seara de luni a fost o ocazie, probabil unică, de a-l vedea jucând, pe scena, pe Radu Beligan, unul dintre cei mai mari actori români, pe care, până atunci, îl văzusem doar în filme şi la emisiunile de televiziune.


Mi-am adus aminte de un interviu de-al său, din Jurnalul Naţional", în care vorbea, precum Octavian Paler, despre o Românie personală", în care carţile sunt zidurile ce ne despart de rutina vieților noastre cotidiene.
Ca spectator prezent în sală, pot spune că a fost o seară de neuitat, iar momentele de la final au fost cu adevărat emoţionante. Se simţea o stare de apreciere sinceră pentru Radu Beligan, iar mâinile spectatorilor aplaudau încontinuu. Am plecat de la teatru cu un gândul că am participat la un eveniment frumos.

În final, orice s-ar spune, munca şi valoarea pe care o depune un om este apreciată. Radu Beligan este un exemplu în acest sens.


Sursă foto : vreaubilet.ro

joi, 18 august 2011

Revoltele periferiilor europene

Sunt evenimen-tele recente din Anglia doar nişte acte de vandalism izolate? Sau vorbim de un şir de manifestaţii ale tinerilor sătui de perspecti-vele unui viitor incert?


Sunt două întrebări la care dacă vrem să căutam un răspuns atunci trebuie să facem un scurt istoric al mişcărilor de revoltă care au avut loc în ultimii ani în Europa.



În 7 octmbrie 2005 doi adolescenţi francezi mor prin electrocutare într-un transformator în încercarea de a se ascunde de poliţişti. Pentru tinerii din ghetourile oraşelor Franţei acesta a fost semnalul de revoltă împotriva ordinii de drept a statului.


Timp de peste o lună, chiar dacă guvernul francez a impus starea de urgenţă, au fost incindiate peste 1000 de maşini şi au avut loc 330 de arestari din rândurile manifestanţilor.

Decembrie 2008 a însemnat o perioadă neagră pentru Grecia, deoarece protestele tinerilor împotriva guvernului conservator condus de Costas Caramalis s-au soldat cu decesul unui tânăr, Andreas Grigoropoulos, în vârstă de 15 ani, ucis de gloanţele unui poliţist care a deschis focul asupra manifestanţilor.

În Spania “Mişcarea Indignaţilor” îşi câştigă tot mai mulţi simpatizanţi din rândul tinerilor nemulţumiţi de rotaţia la guvernare a celor partide, socialist şi popular, pe care îi consideră vinovaţi pentru rata şomajului şi actele de corupţie.


Chiar în aceste zile “indignaţii” duc lupte de strada cu forţele de ordine spaniole deoarece consideră vizita Papei în Spania ca fiind mult prea costisitoare, în condiţiile în care guvernanţii vorbesc de reduceri bugetare privind asistenţa socială.

Decesul lui Mark Duggan, un tânăr de 29 de ani, omorât de către poliţiştii londonezi a fost scânteia care a scos în stradă sute de tineri nemulţumiţi de modul în care au reacţionat poliţiştii, dar şi de problemele financiare care îi lipsesc de ceea ce au văzut în vitrinele magazinelor din care au furat.

Ultimii din cadrul acestei prezentari sunt extremiştii de stânga germani care în ultimele trei nopţi au incendiat peste 35 de maşini în Berlin. Se pare că vinovaţi de atacuri sunt membrii mişcărilor anarhiste care au răspuns astfel evenimentelor din Anglia.

În timp ce liderii politici aflaţi la guvernare declară că revoltele tinerilor sunt acte huliganice, pe de altă parte apar multe semne de întrebare cu privire la relaţia dintre stat şi cel mai tânăr cetăţean al său.

În situaţia actuală, peste 20% dintre tinerii din Uniunea Europeana cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani sunt în somaj. Dacă în Marea Britanie 20% dintre tineri sunt în căutarea unui loc de muncă, în Grecia şomajul este de 38,5%, iar în Spania de 45,7%.

Pentru că trăim într-o societate globală de consum, nevoile oamenilor de a avea o casă, o maşină şi drumuri cât mai dese la Mall sunt lucruri tot mai indepartate pentru cei care îşi văd viitorul incert.

Fără să ţină seama de realitatea din suburbii, liderii politici europeni se vor distanţa tot mai mult de problemele oamenilor care rătăcesc disperaţi în căutarea unui loc de muncă care să le asigure posibilitatea de a se integra în societate.

De aceea, nu cred că este suficient doar ca statul să reprime actele de revoltă, pentru că este de ajuns un simplu eveniment, iar lucrurile vor lua amploarea unei manifestaţii care cu greu poate fi oprită.

Statele europene pot să prevină aceste lucruri prin educaţie, justiţie si un sistem medical perfomant, iar atunci cu siguranţă se va putea vorbii doar de acte izolate de vandalism.


P.S. : Poza a fost preluată de pe portalul http://www.romanianuk.net/

duminică, 31 iulie 2011

Republica celor fără de monarhie

O veche discuţie care a devenit de actualitate este cea cu privire la viitorul monarhiei în România. Poate fi monarhia o formă de organizare statală mai echilibrată decât republica? Paradoxal, subiectul a ajuns pe prima paginilor a ziarelor odată cu declaraţiile preşedintelui în funcţie al României, Domnul Traian Băsescu, la adresa Majestăţii Sale, Regele Mihai I de România.


Astfel, în cadrul emisiunii "Evenimentul Zilei" a postului B1Tv din data de 22 iunie a.c. , locatarul de la Cotroceni a apreciat că abdicarea Regelui Mihai I din 30 decembrie 1947 a reprezentat "un act de trădare a interesului naţional."


Chiar dacă până acum tematica conflictuală a discursului public cu care ne-a obişnuit preşedintele Traian Băsescu a dat roade în mai toate momentele carierei sale politice, de data aceasta situaţia s-a schimbat mult în defavoarea preşedintelui în funcţie.


Dacă preşedintele Băsescu se aştepta să aibă parte de un schimb de replici cu Regele Mihai I, iar astfel să distragă atenţia cetăţenilor de la modul în care este guvernată ţara, atunci tăcerea Casei Regale a însemnat cel mai potrivit răspuns care i se poate da unui om care ignora istoria prin necunoaştere.


Îmbucurător a fost faptul în mass-media românească monarhia a devenit un subiect de interes public, drept dovadă au fost emisiunile televizate şi articolele din presa scrisă care au scos la iveală unele dintre părţile adevărului istoric din perioada anilor ‘40 şi implicit au evidenţiat motivele pentru care Regele Mihai I a fost forţat să abdice.


Chiar daca aceste lucruri sunt tardive, niciodată nu este prea târziu pentru ca adevărul istoric să fie cunoscut de către cei care s-au lăsat înşelaţi. Probabil altele ar fi fost contexele în Romania de astăzi dacă în anii ’90 am fi avut o revenire la monarhie, forma de organizare statală care a existat până la instaurearea republicii prin puterea sovieticilor în 1948.


Dar cum situaţia a fost cu totul alta, începutul anilor ’90 a fost monopolizat de către fostele cadre ale P.C.R. care deşi au îmbrăcat hainele social-democraţiei, fie că a fost vorba de P.D.S.R. sau P.D., au ţinut cont că o revenire a monahiei în România le-ar fi pus în pericol puterea politică pe care o dobândiseră.


Am devenit astfel o ţară condusă de lideri care rătăcesc în perioada în care ajung să deţină puterea politică, fiind limitaţi de oportunism şi interese personale. Dacă astăzi se spune că monarhia nu mai are viitor în România, atunci ce viitor are România condusă de un amplificator de conflicte ales odată la cinci ani?


Cel mai util exemplu este al preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu, care a ales să se prezinte încă din 2004 ca un “monarh de drept constituţional”. În cei şapte ani de când se află în fruntea ţării, preşedintele statului nu a reuşit să-şi îndeplinească principala atribuţie a unui lider, aceea de a media conflictele din societate.


Mai mult decât atât, prin conduita sa, preşedintele Traian Băsescu delegitimizează rolul celei mai înalte funcţii din republică, în condiţiile în care apariţiile sale publice care sunt tot mai rare.


Cred de aceea că nu este posibil să avem destin mai bun dacă aceia care se prezinta ca deschizători de drumuri sunt de fapt nişte rătacitori. Nu poate fi călăuză cel ce nu ştie drumul, şi pentru asta trebuie să ne alegem cu prudenţă opţiunile politice cu privire la cea mai bună formă de organizare statală.


Închei cu afirmaţia Lordului Acton care spunea că “puterea corupe şi puterea absolută corupe absolut".

duminică, 24 iulie 2011

Stări de spirit

Nu înţelegem fericirea decât atunci când o pierdem. Socotim că suntem îndreptăţiţi să avem lucrurile pe care le considerăm ca fiind normale, însă atunci când le pierdem conştientizăm că acestea au fost cu adevărat cele mai importante.


Vorbim resemnaţi despre crucea pe care pe care trebuie să o duce înainte, până la ultima noastră suflare. În acea cruce stau mărturie poverile noastre, amintirile, grijile, remuşcările şi fericirea pierdută. Acea cruce este chiar memoria noastră.


Cuvintele anterioare au fost scrise în 09.07.2009 într-un caiet de notiţe pe care l-am regăsit de curând.

vineri, 24 iunie 2011

Apelul la justiţie

Potrivit Art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie pe care îl are orice cetăţean român la alineatul 3 este specificat faptul că “Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”


Totuşi, ce este de făcut atunci când acest lucru nu se respectă? În principiu cereri, petiţii, mersul în audienţe la cei îndreptăţiţi să ia act de problemele din sistem, şi tot aşa mai departe. Dar dacă nici asta nu dă rezultat, atunci nu-ţi mai rămâne decât să apelezi la mass-media.

Nu sunt un adept al „tele-justiţiei”, însă cred că atunci când se întâmplă ceva greşit cu care eşti nevoit să te confrunţi este de datoria ta să faci public acest lucru cu speranţa că cineva trebuie să ia în considerare cele spuse.


Aşa am procedat în aprilie 2010, şi la fel m-am văzut nevoit să continui demersul în iunie 2011. Şi dacă va fi nevoie voi continua până când cauza fratelui meu va avea parte de cele menţionate în Art. 21 al Constituţiei României.


Probabil nu sunt singurul care am fost crescut şi învăţat cu ideea că este bine ca în viaţă să accepţi unele lucruri, pentru că altfel chiar dacă ai dreptate vei avea mari probleme după aceea. Cu o asemenea atitudine ne-am învăţat să trăim, să învăţăm şi să muncim.

Doar că apar momente în viaţă în care nu te mai interesează să nu-ţi facă alţii probleme de pe urma revoltei tale, ci ştii doar că trebuie să lupţi pentru cauza ta, şi să faci în aşa fel încât puterea legilor unui stat de drept să fie deasupra puterii de influenţa a unor diverşi indivizi.


În general, asemenea personaje care se declară mai presus de legi fac o mare greşeala jucându-se cu disperarea unor oameni care nu au cum să aiba linişte ştiindu-se că sunt nedreptăţiţi.

Cată vreme cei aflaţi în suferinţă nu vor avea parte de o cauză justă, atunci atât cei vinovaţi cât şi aceia care îi protejează nu vor avea parte de linişte.

marți, 17 mai 2011

În memoria fratelui meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe (05.06.1990-17.05.2009)

Nu ştiu cum pare din exterior, însă trebuie să spun că niciodată nu mi-a fost uşor să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite pentru opiniile care le scriu aici.


Cu atât mai greu îmi este acum, la doi ani de la accidentul în urma căruia a decedat fratele meu, să găsesc cea mai corectă formă de exteriorizare prin care să-l amintesc pe Dragoş.


Nu ţin neapărat să-mi exprim trăirile personale, deoarece nu cred că aş fi înţeles, şi în plus nu aş avea nici un drept de a cere să fiu înţeles.


De aceea, cred că fiecare om trebuie să-şi ducă suferinţa cu demnitate, pentru că nimeni altcineva n-o va face în locul lui.

Amintesc de memoria fratelui meu cu credinţa că nimeni nu moare cu adevărat, atâta vreme cât este iubit şi amintit de cei care au rămas în viaţă. Chiar dacă fizic nu mai este printre noi, Dragoş continuă să trăiască în inimile şi în gândurile familiei noastre şi a prietenilor săi.

Faptul că Dragoş n-a fost uitat înseamnă mult, din simplul motiv că a lăsat în urma sa oameni care l-au preţuit în cei aproape 19 ani de viaţă, şi care îl regretă acum.


Îmi dau seama de acest lucru atunci când mi se vorbeşte de fratele meu, sau atunci când găsesc flori şi candele la crucea unde a avut loc accidentul ori la mormântul unde se află trupul lui Dragoş.


Oricât de mult doare şi oricâte lacrimi curg, ştiu că într-o zi îl vom revedea pe Dragoş. Până atunci avem mult de luptat, pentru că viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere.

Dumezeu să-I ierte şi să-I odihnească în pace pe fratele meu, Dragoş-Nicuşor Neagoe, şi pe prietenul său, Robert Nicuşor Petroşanu.

sâmbătă, 14 mai 2011

Drumul către monarhie. Consemnările unui observator

Atunci când am fost invitat de către unul dintre prietenii de la T.N.L. Craiova să merg la manifestaţiile de la Bucureşti pentru Ziua Regalităţii am avut ceva îndoieli, deoarece nu sunt un monarhist convins, precum este el, şi nici măcar unul declarat, aşa cum se întâmplă de multe ori.

Şansa de a-l vedea în realitate pe Majestatea Sa, Regele Mihai, dar şi posibilitatea de a cunoaşte ce se mai întâmplă cu mişcarea monarhistă din România au fost principalele argumente pentru care am decis să merg la Bucureşti în ziua de 10 mai a.c. .

Astfel, alături de câţiva prieteni liberali am ajuns în Piaţa Palatului Regal, acolo unde familia regală urma să depună o coroană cu flori la statuia Regelui Carol I. Nu ştiu dacă mă aşteptam să fie prezenţi mai mulţi oameni decât cei care se anunţaseră pe site-urile de socializare, însă faptul că au fost aproximativ 100-150 de persoane a fost un minus pentru susţinătorii monarhiei.

De remarcat a fost că dintre cei prezenţi erau foarte puţini tineri, iar acest lucru ar putea spune multe despre viitorul mişcării monarhiste din România.

Cu toate acestea, momentul în care şi-au făcut apariţia Regele Mihai, Principesa Margareta şi soţul Alteţei Sale, Principele Radu a fost unul impresionant. Chiar dacă nu esti monarhist, n-ai cum să rămâi nemişcat atunci când în faţa ta se află reprezentanţii Casei Regale a României, oameni care impresionează printr-un comportament exemplar de bun-simţ, modestie şi simplitate. Sunt chestiuni din care ar putea învăţa destui lideri politici români, pentru care populismul a devenit singurul argument aducător de voturi. Avem destul exemple în cazul de faţă, încât ar fi nedrept să-i nominalizăm pe unii în defavoarea altora. Tot la fel de impresionant a fost şi momentul în care cei prezenţi au cântat imnul regal şi au strigat "Trăiască Regele! Trăiască România!".

De la statuia Regelui Carol I, familia regală a mers la Muzeul Naţional de Istorie, acolo unde a avut loc lansarea cărţii "Lumea Regelui Mihai", un volum scris de Principele Radu, care a apărut la Editura Polirom. Spre deosebire de ceremonia din Piaţa Palatului, numărul celor prezenţi la Muzeul Naţional de Istorie a fost unul semnificativ. Şi aici prezenţa Majestăţii Sale a fost îndelung aplaudată. Într-un fel a fost o imagine opusă numarului redus de oameni de la statuia Regelui Carol I.

Acestea fiind cele văzute şi consemnate cu privire la sărbătorirea zilei de 10 mai, nu pot spune că am plecat din Craiova cu gânduri republicane şi m-am întors monarhist. Oamenii îşi schimbă opiniile şi credinţele atunci când constată că opţiunile lor sunt greşite sau când apar altele mai bune. Chiar dacă actuala formă de guvernământ republicană nu mulţumeşte în totalitate, cred în continuare că liderul unui stat trebuie să fie ales în urma unui scrutin electoral. De asemenea, cred că este o mare greşeală dacă se vrea ignorarea rolului decisiv avut de către monarhie în constituirea statului român. Nu trebuie să uităm că Majestatea Sa, Regele Mihai, a fost forţat să abdice in 1947, iar poveştile cu trenul şi vagoanele pline de aur sunt minciuni care pătează demnitatea naţională. De preferat ar fi fost ca după 1989 să existe un referndum cu privire la instituirea formei de guvernământ de până la ocupaţia sovietică, iar astfel cetăţenii români ar fi avut şansa de a opta între monarhie şi republică.

Astăzi, deşi nu ducem lipsă de oameni marcanţi în societate care se declară monarhişti, tema referndumului pentru monarhie este una minimalizată, aproape inexistentă. Măcar în această privinţă există o mare graniţă între ceea ce declarăm atunci când ne prezentăm opţiunile politice şi ceea ce facem cu adevărat. România nu duce lipsă de declaraţii de patriotism, liberalism sau socialism. Ducem lipsă de o educaţie civică şi politică care să susţină opţiunile noastre de zi cu zi.

Cerinţe pentru schimbarea formei de guvernământ este foarte probabil că vor mai exista. Totuşi, nu cred că este suficient să cerem schimbarea republicii cu monarhia din moment ce noi înşine nu vrem să schimbăm modul în care funcţionează societatea românească.

Casa Regală a României a dovedit în cei peste 20 de ani de la căderea regimului comunist că poate să aibă un rol deosebit de important atât în societatea românească cât şi în afara graniţelor statului. De aceea, ea trebuie sa existe în continuare ca o parte importantă care să simbolizeze statalitatea românească, iar la nevoie să fie o alternativă de guvernământ la republică.

Putem presupune, dar niciodată nu vom cunoaşte evoluţia contextelor politice internaţionale, iar de aceea este de preferat să avem cât mai multe opţiuni pentru viitorul politic al României.

Sursa foto

luni, 25 aprilie 2011

Viaţa este o luptă, iar lupta înseamnă durere

Pe langă educaţia primită în familie şi la şcoală, un om are nevoie ca de apă de repere morale după care să se ghideze în viaţă. Fără aceste lucruri, el riscă să fie un veşnic rătăcitor, care nu ştie de unde vine şi unde trebuie să ajungă.


Se întamplă ca atunci când spunem că "trăim într-o societate fără repere" să trecem cu vederea tocmai ce este cel mai important. Căutam în spaţiul public ceea ce a fost mereu lângă noi, iar din păcate, uneori ne dăm seama prea târziu de acest lucru.


Într-o asemenea situaţie trebuie să recunosc că sunt şi eu. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că în cele din urmă cele mai mari bătălii în viata le dam chiar cu noi înşine.


Despre o astfel de luptă am onoarea să scriu, iar faptul că este vorba de bunicul meu, Neagoe Ion, îmi dă un sentiment nepreţuit de mândrie.


S-a născut într-o familie de ţărani simpli în satul Veleşti, Comuna Murgaşi din judeţul Dolj. N-a avut o viaţă uşoară, iar aceasta s-a complicat şi mai mult atunci când la vârsta de 14 ani i-a fost amputat piciorul stâng.


A fost un om puternic, iar după acest moment s-a gândit la ceea ce poate să facă el cel mai bine în viaţă. A învăţat să lucreze cu lemnul şi astfel s-a făcut dogar.

Toată viaţa lui a făcut şi reparat putini şi butoaie, iar pentru că era un om priceput şi-a câştigat respectul semnilor săi prin multă muncă şi seriozitate.


După ce s-a însurat cu bunica Anica au avut patru copii, tatăl meu fiind mezinul familiei. Le-a fost greu, însă şi-au educat copiii cu credinţa în Dumnezeu şi respect faţă de muncă.


Dacă mai era nevoie să fie puşi la încercare de viaţă, atunci când tatăl meu avea câteva săptămâni, casa le-a fost mistuită de flăcări. Chiar şi aşa, nu s-a resemnat nicio clipa şi ajutat de oamenii din sat şi-a construit o nouă casă.


Totuşi, cea mai mare lovitură pe care au primit-o bunicii mei a fost in 1990, deoarece fiul lor cel mare, unchiul meu Victor din Timişoara a decedat. La scurt timp, bunica mea s-a îmbolnăvit, fiind paralizată, iar trei ani mai târziu a decedat.


Au fost momente grele pentru bunicul meu şi familia noastră. Cu toate acestea, el a continuat să muncească, să fie demn şi desi avea destule motive să se plângă, nu s-a plâns nimănui.


Nu a aşteptat să fie ajutat, ştiind că trebuie să se ajute singur, şi de aceea mereu a căutat să fie pregătit pentru toate problemele care puteau să apară.


Ne spunea că în viaţă trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să treci peste toate problemele care apar. Să nu cedezi şi să mergi mai departe. Aşa a fost bunicul meu, un om care n-a cedat şi a mers mai departe.


A decedat în 2007, la vârsta de 85 de ani, iar oamenii care l-au cunoscut îşi aduc aminte de el cu respect, si asta nu este puţin lucru. A fost un om cu o poveste de viaţă care impresionează mult prin caracterul puternic de care a dat dovadă în toate momentele dificile prin care a fost nevoit să treacă.


Dacă viaţa a făcut ca pe lângă problemele mele medicale să fie şi decesul fratelui meu, Dragoş, atunci bunicul meu este un model de urmat. Reperele după care trebuie să ma ghidez în alegerile pe care le am de făcut în viaţă sunt chiar oamenii dragi pe care sper că-i voi reîntâlni într-o bună zi.







miercuri, 6 aprilie 2011

Atunci şi acum (2009-2011)

În urmă cu aproximativ doi ani, atunci cand m-am hotarât, în cele din urmă, să îmi fac publice opiniile prin intermediul prezentului blog, mi-am propus să scriu despre lucrurile în care cred.
Pentru că sunt un om interesat de evenimentele politice am ales să comentez diverse momente pe care le-am considerat importante, şi despre care am crezut că pot avea opinii cât mai argumentate.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că iniţial am avut destule reţineri cu privire la ideea de a avea un blog. Fiind vorba de o expunere a ideilor şi opiniilor pentru care militez, am luat în calcul modul în care mă voi raporta mai târziu la ceea ce am scris înainte.

Fie că ne place sau nu, odată cu trecerea timpului, a acumulării de noi cunoştinţe şi a experienţelor de viaţă prin care suntem nevoiţi să trecem ne apar noi perspective.
Cred că indiferent de modul de viaţă pe care şi-l alege fiecare dintre noi, nu putem fi mereu aceaşi oameni, iar lucrul acesta se poate observa cel mai bine la modul în care ne raportăm la diverse evenimente.
În toată această perioadă de timp, ştiu că au fost posturi mai mult sau mai puţin reuşite. Nu ştiu cât am reuşit, însă am încercat să păstrez un anumit raport de moderaţie în opinii şi judecăţi de măsură.
Nu îmi plac opiniile fără argumente din discursurile publice în care tonalitatea vorbelor încearcă să acopere lipsa de conţinut a faptelor. Sunt lucruri pe care le văd la tot pasul, şi dacă tot nu îmi plac, atunci un prim pas a fost să nu recurg la ele.

În final, ţin să le mulţumesc celor care m-au susţinut să trec peste reţinerile de a-mi expune ideile prin intermediul unui blog. Trag nădejde că pe viitor aşteptările celor care citesc ceea ce scriu să fie cât mai aproape de calitatea posturilor.


Îmi rămâne datoria de a crede în ceea ce trebuie să scriu.

sâmbătă, 26 martie 2011

Vizita lui Crin Antonescu din Craiova


Vineri, 25 martie a.c., P.N.L.-filiala Dolj a organizat o întalnire la “Casa Studenţilor” cu membrii şi simpatizanţii mişcării liberale din Craiova, în cadrul căreia a fost prezent preşedintele P.N.L., Crin Antonescu.



Fără îndoaială, veţi spune că orice pădure are uscăturile ei, iar un partid politic cu atât mai mult. Chiar şi aşa, în sală se puteau vedea acei liberali, cu sau fără carnet de partid, pentru care opţiunea liberală este înainte de toate o convingere proprie, şi nu un interes de moment.

Astfel, despre vizita în sine a liderului liberal se poate spune că a urmărit două aspecte:

1) Prezentarea propunerilor P.N.L. pentru funcţia de primar al Craiovei;

2) Mobilizarea electoratului liberal şi explicaţiile de rigoare cu privire la Uniunea Social Liberală;


Legat de primul punct, P.N.L. şi-a propus pentru alegerile locale din 2012 câştigarea funcţiei de primar al Craiovei. Dat fiind faptul că electoratul liberal tinde să devină tot mai omogen în zona urbană, se poate vorbi despre şanse reale pentru câştigarea mandatului de primar, care ar putea fi şi primul primar liberal al Craiovei.

În acest sens, şi-au anunţat intenţia de a candida:
-Cristina Calangiu, fost manager al Spitalului de Urgenţă Nr. 1 din Craiova, Preşedinte P.N.L. Craiova;

-Pavel Badea, fost jucător al clubului de fotbal Universitatea Craiova, în prezent consilier în cadrul Consiliului Local Craiova;

-Ionuţ Stroe, singurul parlamentar liberal din Craiova, ales în alegerile legislative din 30 noiembrie 2008;

Legat de cel de al doilea punct, prin prezenţa şi discursul său, preşedintele P.N.L., Crin Antonescu, a legitimat cele trei propuneri care vor da viitorul candidat pentru Primăria Craiova. De asemenea, o parte importantă a discursului a fost aceea în care s-au expus motivele pentru care P.N.L. a fost nevoit să-şi oficializeze alianţa din opozitie cu P.S.D., ce poartă titulatura de “Uniunea Social Liberală”.

Pentru că una dintre strategiile de marketing politic a celor din P.D.-L. este de a decredibiliza P.N.L. şi alianţa politică cu P.S.D., Crin Antonescu a ţinut să le rememoreze celor prezenţi în sală faptul că întodeauna după 1990 P.N.L. s-a aliat cu oricine a vrut să apere valorile democraţiei şi ale libertăţii în România.


Fie că vorbim despre Convenţia Democratică Română, “Alianţa Dreptate şi Adevăr” cu P.D. şi “Uniunea Social Liberală” cu P.S.D., liberalii au fost nevoiţi să aleagă pe principiul răului celui mai mic.

Pentru că nu se putea trece cu vederea discuţia despre stânga şi dreapta politică din România, un subiect care este dezbatut de mulţi oameni pentru care ideologia politică este un pretext şi nu o cauză, liderul P.N.L. a explicat de ce Preşedintele României, Traian Băsescu, nu este un om de stânga sau de dreapta, din simplul motiv că este un om fals.
Nu au fost uitaţi nici grupul de intelectuali prezidenţiali, printre care se numeră V. Tismăneanu, H.R. Patapievici, A. Pleşu, G. Liiceanu şi M. Cărtărescu.


Faţă de aceştia din urmă, Crin Antonescu şi-a exprimat neînţelegerea pentru cei care dezaprobă totalitarismul, dar aprobă tacit sau cât se poate de direct tendinţele şi excesele autoritare ale preşedintelui în funcţie al României.


Din dorinţa de a încheia întalnirea într-un ton optimist, liderul liberal şi-a exprimat speranţa şi credinţa că P.N.L. poate da României perspective mult mai promiţătoare decât cele oferite de actuala guvernare.


În cele din urmă, viitorul nostru depinde de opţiunile fiecăruia dintre noi. Să sperăm că vom ţine cont de acest lucru la viitoarele alegeri electorale.


marți, 15 martie 2011

Grija statului pentru cetăţeni

Una dintre principalele teorii ale ştiintelor politice spune că oamenii s-au organizat în entităţi statale şi au apelat la politicieni pentru că nu puteau să se conducă singuri.
Fie că vorbim despre statul minimal (specific doctrinelor liberale) sau maximal (susţinut de către socialişti), pe lângă diferenţele specifice dintre cele două forme de organizare, obligaţia de bază a statului este de a asigura un climat de încredere şi siguranţă pentru cetăţenii săi.

Fără acest lucru elementar, existenţa societăţii organizată prin intermediul statului este pusă în pericol de nerespectarea legilor care duce implicit la anarhism.

Tragicul eveniment din Japonia, pe lânga drama unei naţiuni, ne-a prezentat o formă de organizare statală sigură, în care cetăţenii pot să aibă încredere în statul lor.
Numai comparând cifrele ultimelor două mari dezastre care au lovit lumea, cutremurul din Haiti (ianuarie 2010) şi cel din Japonia (martie 2011) putem observa diferenţele dintre un stat care răspunde de siguranţa propriilor cetăţeni şi un altul ale cărui speranţe sunt mult mai aproape de divinitate, decât de propria-i modalitate de organizare.

Astfel, cutremurul din Haiti de 7,3 grade Ricther s-a soldat cu 100.000 de victime, în timp ce recentul cutremur din Japonia, deşi a avut magnitudinea de 8,9 grade Ricther a făcut aproximativ 2.414 morţi şi 3.118 de răniţi.

Fiindcă nu suntem niciodată prea departe de tragedii, noi, românii, nu putem uita de cele două mari cutremure care au lovit România :
- 10 ianuarie 1940, atunci când în urma unui cutremur de 7,4 grade Ricther au decedat 1.000 de oameni şi au fost 4.000 de răniţi;

- 4 martie 1977, în urma unui cutremur de 7,2 grade pe scara Ricther au decedat 1.578 de oameni şi au rezulatat aproximativ 11.300 de răniţi;

Pentru că de obicei suntem oamenii stărilor de moment, în cazul în care n-am uitat, ne putem aduce aminte de cutremurul din seara zilei de 25 aprilie 2009, care spre şansa noastră a avut doar 5,3 grade Ricther, şi de pe urma căruia nu au existat răniţi sau morţi.

Chiar dacă nu ne-am împăcat cu ideea aceasta, dezastrele naturale sunt pentru orice stat o încercare peste care modalitatea sa de organizare trebuie să treacă cu cât mai puţine victime omeneşti şi fără mari pagube materiale.

Suntem mai aproape de modelul de organizare statal japonez sau de cel haitian? Asta este o întrebare la care nu ne rămâne decât să tragem nădejde că nu vom primi prea curând un răspuns.

Până atunci, dacă tot ne-am lămurit cu grija statului român faţă de proprii cetăţeni, nouă, românilor, nu ne mai rămâne decât să sperăm că Cel de Sus se va îndura de soarta noastră, şi ne va ţine departe de a cunoaşte tragediile altora.

marți, 8 martie 2011

Exerciţiu de imaginaţie

În timp ce o văd pe Marie-Rose Mociorniţă încerc să fac un exerciţiu de imaginaţie, şi mă întreb cum ar fi dacă România ar avea un preşedinte femeie? Nu, nu mă refer la Elena Udrea, dacă la asta vă gândiţi.

Am învăţat că indiferent de gen, masculin sau feminin, un om poate să fie la fel de bun sau de rău, în funcţie de educaţie, pregătire, idealuri şi modalitatea prin care şi-a propus să-şi atingă ţelurile.

Poate greşesc eu, dar în linii mari cred că odată cu trecerea timpul în România s-au mai înlăturat din preconceptele care există cu privire la femei. Sigur, mai rămân multe de facut, şi ar fi fals din partea noastră să spunem că nu există anumite bariere care înca nu s-au depăşit.

Cu toate acestea, prin educaţie, argumente şi respectarea drepturilor şi a obligaţiilor fiecăruia dintre noi trebuie să avem alte perspective cu privire la egalitatea reală de şanse dintre bărbaţi şi femei.

Doar aşa, poate într-un viitor nu prea îndepărtat, am putea avea în fruntea Ţării primul preşedinte femeie, care cu inteligenţă, frumuseţe, eleganţă, onestitate şi înţelegere ar putea da ţarii noastre încrederea de care are nevoie fiecare român.