miercuri, 16 august 2017

Amintirea sărbătorilor de la ţară

În satul copilăriei mele, priveam Praznicul Adormirii Maicii Domnului ca o sărbătoare a Învierii în plină vară. Oamenii se pregăteau cu bucurie la gândul  revederii copiilor plecaţi şi a nepoţilor ori a rudelor pe care le vedeau poate doar o singură dată pe an. Tot atunci se revedeau colegii de şcoală ori prietenii din copilărie.

Pentru că ambele biserici din sat poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, în curtea bisericii erau aşezate darurile aduse de fiecare familie. Toată atmosfera din jur, vânzătorii de pepeni care aşteptau la porţile bisericii, totul era o sărbătoare în plină desfăşurare.

Aproape de orele prânzului, după se slujba de la biserica se finaliza, oamenii mergeau încet, încet spre case. Urma masa în familie. Acele mese micuţe, cu trei picioare, pe care erau puse mâncărurile, cozonacii şi lubeniţa, aşa cum îi spun oamenii din Oltenia pepenului verde. Parcă doar în acea zi, toate cele de pe masă aveau gust sau poate că lucrul acesta se întâmpla doar pentru că erau alături toţi cei din familie. După toate acestea, noi, copiii, ne continuam liniştiţi vacanţa de vară, singurele griji fiind legate de noul an şcolar care urma să înceapă în scurt timp.

După ce, rând pe rând, au decedat bunicii şi după plecarea la Domnul a fratelui meu nu am mai ajuns în sat, în această zi de sărbătoare. Am rămas doar cu amintirea acelor zile din trecut. Nu ştiu ce mai fac oamenii din satul Veleşti de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Cu siguranţă, cei norocoşi să-i aibă aproape de bunici merg să-i vadă. Şi poate e aceeaşi atmosferă de sărbătoare, care, cândva, mă făcea şi pe mine să aştept această zi.


Din acea perioadă, din păcate, nu am fotografii la care să privesc acum. Doar amintirile acelor zile de sărbătoare pe care să le pot nota aici, cu speranţa că nu le voi uita vreodată. Aceste amintiri şi memoria celor dragi plecaţi la Domnul transmit o stare de nostalgie şi speranţă că poate, cândva, îi vom revedea pe cei plecaţi. 
 
Sursă foto: ziarullumina.ro

marți, 25 iulie 2017

Despre viitorul Uniunii Europene. Recâștigarea încrederii

În 2016, potrivit datelor emise de barometroul Comisiei Europene, 70% dintre românii au declarat că sunt optimiști față de viitorul Uniunii Europene, asta deși în campaniile electorale din România au existat competitori politici care au desconsiderat rolul Uniunii în societatea românească. Incapacitatea partidelor politice de extremă de a convinge electoratul român a fost vizibilă la alegerile parlamentare din 2016, atunci când nici un partid populist nu a trecut de pragul electoral necesar pentru a accede în Parlamentul României. 

În contextul Brexit și al discuțiilor despre viitorul Uniunii, paradoxul face ca tocmai cetățenii unui stat din fostul spațiu ex-comunist, încă deficitar la multe capitole ce țin de dezvoltare, să aibă cea mai mare încredere în viitorul Uniunii.

Confruntată cu probleme externe, dar și interne, Uniunea Europeană se află într-o perioadă în care amânarea deciziilor înseamnă un risc mare de accentuare a neîncrederii în dinamica construcției politice europene. În acest sens, problemele Greciei, zona euro, gestionarea valurilor de migranți, influența tot mai mare a Rusiei în vecinătatea apropiată și noul tip de lidership al Statelor Unite sunt subiectele care țin agenda politică a decidenților europeni. Pe lângă cauzele externe, în interiorul Uniunii statele se confruntă cu ascensiunea ideologiei de extremă dreapta pe fondul stării de insecuritate tot mai mare cauzată de atentatele care au zdruncinat unele dintre cele mai importante capitale ale Europei.

În discursul susținut de către George C. Marshall, la Universitatea Harvard, din 5 iunie 1947, acesta a vorbit despre „refacerea încrederii europenilor în viitorul economic al țărilor lor și al Europei ca întreg”. Astăzi, poate mai mult decât oricând, revenim la discuțiile despre recâștigarea încrederii europenilor în propria construcție politică.

Ce fel de Europă vrem? Este una din cele mai utilizate întrebări în discuțiile despre viitorul Uniunii. Cred că înainte să avem în vedere subiectele economice, politice și cele de țin de legislație, în calitate de cetățeni europeni avem datoria de a conștientiza că Uniunea Europeană are la bază o cultură comună (filosofia greacă, dreptul roman și creștinismul). 

Deși există o perspectivă privind un viitor federalist, statele-națiuni nu pot fi privite ca tinând de trecut, ci trebuie să fie pare a viitorului politic, în sensul de a aduce plusvaloare proiectului Uniunii Europene. În același timp, apartenența la o uniune politică, existența unei monede unice, nu este suficientă dacă tocmai europenii nu conștientiează că aparțin unui spațiu multicultural compus dintr-o diversitate religioasă, lingvistică și etnică.

Pentru a putea transmite și credibiliza proiectul politic al Uniunii Europene, Europa are nevoie de un lidership care să recâștige încrederea cetățenilor săi. Deși populismul a pierdut marile bătălii în alegerile legislative din Olanda și în cele prezidențiale din Franța, idologiile de extremă dreapta au suficiente subiecte pentru a se putea repoziționa pe poziții. 

În fața unor asemenea competitori, cetățenii europeni trebuie să aibă încredere în liderii Uniunii, iar pentru a putea avea încredere în ei, instituțiile europene trebuie să fie cât mai aproape de oameni.

Dacă după cel de-Al Doilea Război Mondial, liderii politici, precum Konrad Adenauer, au înțeles importanța unificării europene prin depășirea naționalismului limitativ, în prezent, lidershipul european are datoria de a reașeza Uniunea pe valorile ei de bază. 

Cred că, în pofida tuturor provocărilor care vor urma, Europa are capacitatea de a renaște și de a fi unul dintre principalii decidenți politici globali.

marți, 20 iunie 2017

Înapoi la cuvinte




Cred că a trecut ceva timp de când nu am mai revenit la postările de pe blogul personal.  Este drept că în ultima perioadă am lasat partea de fotografie să acopere ceea ce cuvintele n-au găsit inspiraţie să facă. Îmi amintesc că mult timp m-am considerat o persoană introvertită. Am căutat prin scris, după momentul accidentului fratelui meu, să deschid o fereastră către lume. Aşa am ales cuvintele în locul lacrimilor.

În momentele în care înclinam să privesc doar părţile negative, cuvintele altor oameni m-au ajutat să văd binele acolo unde se afla. Cuvintele celor din jur m-au ajutat să găsesc speranţa în clipele în care mă luptam cu îndoiala. Nu ştiu cât am reuşit sau cât mai rămâne de lucrat în acest sens, însă m-ar bucura să ştiu că neacceptarea resemnării  i-ar putea ajuta pe alţi oameni, cu experienţe asemănătoare, să se gândească că timpul vindecă şi rănile cele mai grele.

Amintesc de memoria fratelui meu prin cuvinte, nu atât ca pe o formă de a plânge, ci ca pe o datorie de martor al memoriei sale. Cred că atâta vreme cât sunt amintite vieţile celor plecaţi, ei trăiesc prin intermediul nostru şi a faptelor prin care putem să facem binele atunci când ne stă în putinţă.

În pofida tuturor perioadelor de viaţă, bune şi grele, rămân convins că am avut şansa de a mă naşte într-o familie cu părinţi buni, iar timp de aproape 19 ani am avut un frate la care astăzi mă gândesc cu drag şi dor.