luni, 25 septembrie 2017

Ultimele zile din septembrie



Poate că toamnă este melancolică, iar frigul zilelor din septembrie aminteşte de iarna care o să vină, însă este un anotimp potrivit pentru gândurile care s-au aşternut în mintea noastră de-a lungul anului.

Privind în urmă, acesta era începutul unui nou an şcolar, după a anului universitar, iar acum este o perioadă a amintirilor. 

Revăd cu nostalgie pozele din primăvară, verdele crud al câmpiilor şi dealurilor de la ţară. Culorile florilor de vară. Imagini care îmi readuc aminte că, în pofida tuturor greutăţilor din viaţa fiecăruia, trăim într-o lume frumoasă. 

De fiecare dată când revin la ţară, merg în livada cu pomi, acolo unde am şi un loc preferat pentru citit şi, uneori, tot aici încerc să găsesc inspiraţie pentru cuvintele scrise. Este locul din care privesc cum se schimbă culorile dealurilor din depărtare. Verdele drag începe uşor să dispară lăsând loc culorilor de toamnă. Mă gândesc că încă avem multe de învăţat de la natură. Natura ştie să moară cu demnitate şi reînvie cu speranţa unui nou început. 

Cred că atâta vreme cât suntem în viaţă, încă avem şansa de a ne bucura de un nou anotimp, de o nouă speranţă.  

duminică, 17 septembrie 2017

Amintirile începutului de an şcolar

Fiecare început de an şcolar cred că readuce în mintea fiecăruia amintirile primelor zile. Copii cu buchete de flori, însotiţi de părinţi, bunici sau fraţi mai mari, ei sunt copiii care eram şi noi cândva.

Pentru că este toamnă şi nostalgia e mai prezentă ca oricând, mi-am adus aminte de primele zile de şcoală. Entuziasmul serii de dinainte, poate şi neliniştea somnului şi gândul la ce va urma. Acestea au fost o parte din stările mele de atunci. Stări pe care le-am regăsit ulterior pe parcursul anilor de studii.

Drumul spre şcoală, discursul din careul în care ne găseam cu toţii, cei la început de drum şi cei care erau deja parte a Şcolii Nr. 14 din Craiova, care avea să poarte numele pictorului Ion Ţuculescu. Am fost înscris la clasa doamnei Staicu, seria C. Peste 4 ani, doamna Staicu avea să-i fie învăţătoare şi lui Dragoş, fratele meu, ca şi mulţi ani profesori pe care îi avusesem. Despre doamna Staicu pot să spun că a fost una din primele persoane care a observat că drumurile mele vor merge către ştiinţele socio-umane. 

Cu toate acestea, perioada claselor 5-8 a fost una complicată. Începusem intervenţiile chirugicale. În timp ce colegii mei continuau să înveţe pentru aspiraţiile lor, eu priveam din spitale sau de pe patul de acasă cum suferinţa mă priva de bucuriile pe care mi le doream în acei ani. Dar cu sprijinul familiei, al profesorilor şi al colegilor am reuşit să revin în mijlocul lor şi am încheiat clasa a 8-a cu colegii mei. 

Primul an de liceu m-a dus către fizică şi chimie. Nu erau materiile la care aveam aptitudini bune, aşa că tot ce puteam să fac era să plusez la ceea ce ştiam mai bine. La finalul clasei a 9-a m-am mutat la un alt liceu mai aproape de casă. Deşi contabilitatea nu a fost un domeniu de care să fiu aproape, încrederea pe care mi-o acordase directorul instituţiei, în momentul în care a acceptat transferul meu, a fost un moment important.

Au urmat anii de facultate. În cele din urmă, ajunsesem la ştiinţele socio-umane... După decesul fratelui meu, pentru că simţeam că am o datorie faţă de memoria sa, am început să urmez cursurile Facultăţii de Drept. La final m-a liniştit gândul că poate, acolo unde se află acum, s-a bucurat şi el şi am reuşit pentru el ceea ce ar fi urmat la finalul clasei a 12-a.

Privind în urmă, despre perioada anilor de şcoală, nu pot să vorbesc de reuşite la olimpiade sau concursuri ori multe distincţii. Uneori m-am gândit că poate mă voi pierde pe drum, alteori că nu o să reuşesc să ajung la capătul unui drum. Totuşi, acum pot să scriu cu credinţa sinceră că rostul educaţiei nu este doar de a ne face să căutăm reuşite, ci de a ne ajuta să rezistăm şi să avem speranţă chiar şi în cele mai grele momente. 

Sper ca cei care se află la început de drum să aibă ani de şcoală liniştiţi, să descopere rostul educaţiei şi să ajungă oamenii care pot face din lumea în care trăim un loc mai bun.

Sursă foto

miercuri, 16 august 2017

Amintirea sărbătorilor de la ţară

În satul copilăriei mele, priveam Praznicul Adormirii Maicii Domnului ca o sărbătoare a Învierii în plină vară. Oamenii se pregăteau cu bucurie la gândul  revederii copiilor plecaţi şi a nepoţilor ori a rudelor pe care le vedeau poate doar o singură dată pe an. Tot atunci se revedeau colegii de şcoală ori prietenii din copilărie.

Pentru că ambele biserici din sat poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, în curtea bisericii erau aşezate darurile aduse de fiecare familie. Toată atmosfera din jur, vânzătorii de pepeni care aşteptau la porţile bisericii, totul era o sărbătoare în plină desfăşurare.

Aproape de orele prânzului, după se slujba de la biserica se finaliza, oamenii mergeau încet, încet spre case. Urma masa în familie. Acele mese micuţe, cu trei picioare, pe care erau puse mâncărurile, cozonacii şi lubeniţa, aşa cum îi spun oamenii din Oltenia pepenului verde. Parcă doar în acea zi, toate cele de pe masă aveau gust sau poate că lucrul acesta se întâmpla doar pentru că erau alături toţi cei din familie. După toate acestea, noi, copiii, ne continuam liniştiţi vacanţa de vară, singurele griji fiind legate de noul an şcolar care urma să înceapă în scurt timp.

După ce, rând pe rând, au decedat bunicii şi după plecarea la Domnul a fratelui meu nu am mai ajuns în sat, în această zi de sărbătoare. Am rămas doar cu amintirea acelor zile din trecut. Nu ştiu ce mai fac oamenii din satul Veleşti de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Cu siguranţă, cei norocoşi să-i aibă aproape de bunici merg să-i vadă. Şi poate e aceeaşi atmosferă de sărbătoare, care, cândva, mă făcea şi pe mine să aştept această zi.


Din acea perioadă, din păcate, nu am fotografii la care să privesc acum. Doar amintirile acelor zile de sărbătoare pe care să le pot nota aici, cu speranţa că nu le voi uita vreodată. Aceste amintiri şi memoria celor dragi plecaţi la Domnul transmit o stare de nostalgie şi speranţă că poate, cândva, îi vom revedea pe cei plecaţi. 
 
Sursă foto: ziarullumina.ro

marți, 25 iulie 2017

Despre viitorul Uniunii Europene. Recâștigarea încrederii

În 2016, potrivit datelor emise de barometroul Comisiei Europene, 70% dintre românii au declarat că sunt optimiști față de viitorul Uniunii Europene, asta deși în campaniile electorale din România au existat competitori politici care au desconsiderat rolul Uniunii în societatea românească. Incapacitatea partidelor politice de extremă de a convinge electoratul român a fost vizibilă la alegerile parlamentare din 2016, atunci când nici un partid populist nu a trecut de pragul electoral necesar pentru a accede în Parlamentul României. 

În contextul Brexit și al discuțiilor despre viitorul Uniunii, paradoxul face ca tocmai cetățenii unui stat din fostul spațiu ex-comunist, încă deficitar la multe capitole ce țin de dezvoltare, să aibă cea mai mare încredere în viitorul Uniunii.

Confruntată cu probleme externe, dar și interne, Uniunea Europeană se află într-o perioadă în care amânarea deciziilor înseamnă un risc mare de accentuare a neîncrederii în dinamica construcției politice europene. În acest sens, problemele Greciei, zona euro, gestionarea valurilor de migranți, influența tot mai mare a Rusiei în vecinătatea apropiată și noul tip de lidership al Statelor Unite sunt subiectele care țin agenda politică a decidenților europeni. Pe lângă cauzele externe, în interiorul Uniunii statele se confruntă cu ascensiunea ideologiei de extremă dreapta pe fondul stării de insecuritate tot mai mare cauzată de atentatele care au zdruncinat unele dintre cele mai importante capitale ale Europei.

În discursul susținut de către George C. Marshall, la Universitatea Harvard, din 5 iunie 1947, acesta a vorbit despre „refacerea încrederii europenilor în viitorul economic al țărilor lor și al Europei ca întreg”. Astăzi, poate mai mult decât oricând, revenim la discuțiile despre recâștigarea încrederii europenilor în propria construcție politică.

Ce fel de Europă vrem? Este una din cele mai utilizate întrebări în discuțiile despre viitorul Uniunii. Cred că înainte să avem în vedere subiectele economice, politice și cele de țin de legislație, în calitate de cetățeni europeni avem datoria de a conștientiza că Uniunea Europeană are la bază o cultură comună (filosofia greacă, dreptul roman și creștinismul). 

Deși există o perspectivă privind un viitor federalist, statele-națiuni nu pot fi privite ca tinând de trecut, ci trebuie să fie pare a viitorului politic, în sensul de a aduce plusvaloare proiectului Uniunii Europene. În același timp, apartenența la o uniune politică, existența unei monede unice, nu este suficientă dacă tocmai europenii nu conștientiează că aparțin unui spațiu multicultural compus dintr-o diversitate religioasă, lingvistică și etnică.

Pentru a putea transmite și credibiliza proiectul politic al Uniunii Europene, Europa are nevoie de un lidership care să recâștige încrederea cetățenilor săi. Deși populismul a pierdut marile bătălii în alegerile legislative din Olanda și în cele prezidențiale din Franța, idologiile de extremă dreapta au suficiente subiecte pentru a se putea repoziționa pe poziții. 

În fața unor asemenea competitori, cetățenii europeni trebuie să aibă încredere în liderii Uniunii, iar pentru a putea avea încredere în ei, instituțiile europene trebuie să fie cât mai aproape de oameni.

Dacă după cel de-Al Doilea Război Mondial, liderii politici, precum Konrad Adenauer, au înțeles importanța unificării europene prin depășirea naționalismului limitativ, în prezent, lidershipul european are datoria de a reașeza Uniunea pe valorile ei de bază. 

Cred că, în pofida tuturor provocărilor care vor urma, Europa are capacitatea de a renaște și de a fi unul dintre principalii decidenți politici globali.

marți, 20 iunie 2017

Înapoi la cuvinte




Cred că a trecut ceva timp de când nu am mai revenit la postările de pe blogul personal.  Este drept că în ultima perioadă am lasat partea de fotografie să acopere ceea ce cuvintele n-au găsit inspiraţie să facă. Îmi amintesc că mult timp m-am considerat o persoană introvertită. Am căutat prin scris, după momentul accidentului fratelui meu, să deschid o fereastră către lume. Aşa am ales cuvintele în locul lacrimilor.

În momentele în care înclinam să privesc doar părţile negative, cuvintele altor oameni m-au ajutat să văd binele acolo unde se afla. Cuvintele celor din jur m-au ajutat să găsesc speranţa în clipele în care mă luptam cu îndoiala. Nu ştiu cât am reuşit sau cât mai rămâne de lucrat în acest sens, însă m-ar bucura să ştiu că neacceptarea resemnării  i-ar putea ajuta pe alţi oameni, cu experienţe asemănătoare, să se gândească că timpul vindecă şi rănile cele mai grele.

Amintesc de memoria fratelui meu prin cuvinte, nu atât ca pe o formă de a plânge, ci ca pe o datorie de martor al memoriei sale. Cred că atâta vreme cât sunt amintite vieţile celor plecaţi, ei trăiesc prin intermediul nostru şi a faptelor prin care putem să facem binele atunci când ne stă în putinţă.

În pofida tuturor perioadelor de viaţă, bune şi grele, rămân convins că am avut şansa de a mă naşte într-o familie cu părinţi buni, iar timp de aproape 19 ani am avut un frate la care astăzi mă gândesc cu drag şi dor.